NĂPÂRSTOC

 

 

Era pe la sfârşitul unei ierni. Petru, tatăl lui Kitty, s-a dus până la pădure cu nişte prieteni, după ceva lemne. Acolo a găsit un pui de pasăre plăpând şi negricios.

-                     Probabil o fi vreo cioară, zise unul dintre oameni. Dă-l încolo! Ce-o să faci cu el?!

-                     Nu pare a fi pui de cioară, zise Petru şi, ţinând bine puiul în palme, porni spre sat.

S-a oprit pe la fratele său, Ion, directorul şcolii, şi de acolo a luat-o uşurel spre casă. Aici a dat în primire puiul celor doi copii ai lui, Petrică şi Kitty. Aceştia l-au luat imediat şi au început să-i pună tot felul de întrebări tatălui lor. După ce şi-au dat seama că nu pot afla mai multe despre bietul pui negru, s-au dus în bibliotecă, de unde au revenit cu un teanc de enciclopedii.

-                     Deeeeci, ia să vedem dacă e cioară! zise Petrică. Sigur e!

-                     Nuuu, dădu Kitty dezaprobator din cap. Seamănă foarte bine cu un porumbel, doar că e negru şi are ciocul ăsta cârn. Hm… şi unde ai văzut ciori aşa încălţate pe la noi, îşi întrebă ea fratele, arătând spre picioruşele vieţuitoarei împăiate.

Au căutat la porumbei, acolo au găsit într-adevăr o poză ce semăna perfect cu puiul lor, era poza unui porumbel luptător.

-                     Ha, ha, ha, începu Petrică să râdă zgomotos. Păi ăsta o să ne bată când o să crească mai mare.

Ei, lasă că avem noi grijă de el, să crească frumos şi cuminte. Dacă nu vede nicăieri cum se bat

porumbeii, de unde ar putea şti cum să facă acest lucru? zise Kitty întrebător.

Aici însă Kitty n-a avut dreptate. La început porumbelul părea inofensiv, dar cu timpul, devenise din ce în ce mai nervos şi ciupea cu ciocul lui micuţ pe oricine. Începea cu pisica, trecea la căţel şi termina cu ei. Le era însă drag şi nu puteau renunţa la el. Îi mai dădeau peste cioc cu degetul, atunci când el încerca să-i ciupească. I-au zis Năpârstoc, au găsit acest cuvânt în cartea "Nils Holgersson" şi Kitty de mult timp voia să-l folosească undeva. I se potrivea de minune micuţului bătăuş, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai frumos şi mai ţanţoş. Avea nişte ochi rotunzi şi jucăuşi. Creştea un mare poznaş alături de prietenii lui, pisica Puffi şi căţeluşul Rămbi, un căţeluş micuţ şi pufos, care fusese şi el adus într-o zi ploioasă. Năpârstoc îi ciupea de fiecare dată când avea ocazia, dar nimeni nu se atingea de el. Puffi şi Rămbi păreau să fi înţeles că Năpârstoc era preferatul familiei şi acceptau această umilinţă, care se repeta din ce în ce mai des. Năpârstoc crescuse deja mare şi ciupiturile lui începeau să devină dureroase, dar toată lumea îl iubea şi îl accepta aşa cum era, dând vina pe genele bietei păsări.

-                     Păi cum să fie altfel, dacă este un porumbel bătăuş?! zise tatăl copiilor într-o zi, ţinând porumbelul pe umărul lui stâng şi mângâindu-l cu drag.

Şi uite aşa trecuse o primăvară şi o vară. Năpârstoc devenise şef în gaşca lui, adică mai mare peste Puffi şi Rămbi. Toate însă până într-o zi, când animalele probabil n-au mai putut îndura umilinţa şi au încălcat regula nescrisă a casei. Era într-o zi de toamnă, când se culeg strugurii şi lumea se îndulceşte cu roadele pământului. Părinţii şi copiii erau în grădină şi munceau de zor. Deşi Kitty îi atenţionase o dată pe cei mari că Năpârstoc poate fi în pericol, din cauza propriului

comportament, ceilalţi nu-i dădură ascultare. Mai nou, credea şi ea că nu i se mai putea întâmpla nimic rău în ograda lor. Când li se dădea mâncare celor trei, primul mânca Năpârstoc. Îşi ciupea prietenii blănoşi şi nu le dădea pace să înghită şi ei ceva până nu se sătura de acest joc. Apoi, mergea în grădiniţa din faţa casei, unde se plimba prin iarba mare. Era cam leneş, degeaba au încercat copiii să-l înveţe să zboare, nu avea talent. Şi uite că venise acea zi, care, deşi era însorită, pentru Kitty şi ai ei, a devenit o adevărată tragedie. Trecuse de ora douăsprezece, părinţii au venit în ogradă să pregătească prânzul. Deodată, Petru, tatăl copiilor, auzi nişte zgomote ciudate în grădiniţa micuţă din faţa casei. Se aplecă şi, după gardul micuţ, îl găsi pe Rămbi înfulecând ceva de zor. Faţa omului se înnegri. Maria, soţia lui, se apropie de el şi, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, se postă în faţa lui rugându-l:

-                     Să nu faci nimic rău căţelului!

Dacă nu era femeia, câinele ar fi încurcat-o cu siguranţă. Petru îl privea cu furie. De sub labele blănosului, se putea vedea clar ce mai rămăsese din Năpârstoc. Câinele, dându-şi seama că fusese prins, îşi lăsă capul în jos şi încercă să se ascundă pe lângă gard. Era prea târziu pentru regrete, ştia că stăpânul lui nu-l va ierta. Puffi stătea pe prag, părea fericită că a scapăt de bătăuş, dar privea cu frică spre cel încriminat zicând parcă: Eu nu am făcut nimic! Ştiam regula! Chiar aş fi ajutat dacă aş fi putut…

Copiii au primit vestea cu lacrimi în ochi. Le-a părut rău că a trebuit să se despartă şi de Rămbi. Se pare că tatăl lor nu putea să mai vadă câinele pe lângă casă şi l-a dat la nişte vecini. Acolo, Rămbi, probabil ca pedeapsă pentru ce a făcut, a fost ţinut în lesă şi a murit la scurt timp de o boală necunoscută. Kitty şi Petrică l-au plâns în taină pentru că şi blănosul rămăsese în inima lor. Acum, din când în când, îşi mai amintesc cu drag de prietenii lor. Le e dor de ciupiturile lui Năpârstoc, ar fi vrut să mai audă şi lătratul subţirel al lui Rămbi, dar viaţa are regulile ei.