Rămâi...

 Ucis de chin și trai dement

Rămas-ai tu un eminent

În tot ce-ai scris și ai visat

Luceafar rece-mbălsămat

De stări astrale și priviri

Cu chinul când ziceai „rămâi”

Ai fost un veșnic ne-nțeles

Deși ai scris un simplu vers

Atât

Rămâi…

 

 

NĂPÂRSTOC

 

 

Era pe la sfârşitul unei ierni. Petru, tatăl lui Kitty, s-a dus până la pădure cu nişte prieteni, după ceva lemne. Acolo a găsit un pui de pasăre plăpând şi negricios.

-                     Probabil o fi vreo cioară, zise unul dintre oameni. Dă-l încolo! Ce-o să faci cu el?!

-                     Nu pare a fi pui de cioară, zise Petru şi, ţinând bine puiul în palme, porni spre sat.

S-a oprit pe la fratele său, Ion, directorul şcolii, şi de acolo a luat-o uşurel spre casă. Aici a dat în primire puiul celor doi copii ai lui, Petrică şi Kitty. Aceştia l-au luat imediat şi au început să-i pună tot felul de întrebări tatălui lor. După ce şi-au dat seama că nu pot afla mai multe despre bietul pui negru, s-au dus în bibliotecă, de unde au revenit cu un teanc de enciclopedii.

-                     Deeeeci, ia să vedem dacă e cioară! zise Petrică. Sigur e!

-                     Nuuu, dădu Kitty dezaprobator din cap. Seamănă foarte bine cu un porumbel, doar că e negru şi are ciocul ăsta cârn. Hm… şi unde ai văzut ciori aşa încălţate pe la noi, îşi întrebă ea fratele, arătând spre picioruşele vieţuitoarei împăiate.

Au căutat la porumbei, acolo au găsit într-adevăr o poză ce semăna perfect cu puiul lor, era poza unui porumbel luptător.

-                     Ha, ha, ha, începu Petrică să râdă zgomotos. Păi ăsta o să ne bată când o să crească mai mare.

Ei, lasă că avem noi grijă de el, să crească frumos şi cuminte. Dacă nu vede nicăieri cum se bat

porumbeii, de unde ar putea şti cum să facă acest lucru? zise Kitty întrebător.

Aici însă Kitty n-a avut dreptate. La început porumbelul părea inofensiv, dar cu timpul, devenise din ce în ce mai nervos şi ciupea cu ciocul lui micuţ pe oricine. Începea cu pisica, trecea la căţel şi termina cu ei. Le era însă drag şi nu puteau renunţa la el. Îi mai dădeau peste cioc cu degetul, atunci când el încerca să-i ciupească. I-au zis Năpârstoc, au găsit acest cuvânt în cartea "Nils Holgersson" şi Kitty de mult timp voia să-l folosească undeva. I se potrivea de minune micuţului bătăuş, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai frumos şi mai ţanţoş. Avea nişte ochi rotunzi şi jucăuşi. Creştea un mare poznaş alături de prietenii lui, pisica Puffi şi căţeluşul Rămbi, un căţeluş micuţ şi pufos, care fusese şi el adus într-o zi ploioasă. Năpârstoc îi ciupea de fiecare dată când avea ocazia, dar nimeni nu se atingea de el. Puffi şi Rămbi păreau să fi înţeles că Năpârstoc era preferatul familiei şi acceptau această umilinţă, care se repeta din ce în ce mai des. Năpârstoc crescuse deja mare şi ciupiturile lui începeau să devină dureroase, dar toată lumea îl iubea şi îl accepta aşa cum era, dând vina pe genele bietei păsări.

-                     Păi cum să fie altfel, dacă este un porumbel bătăuş?! zise tatăl copiilor într-o zi, ţinând porumbelul pe umărul lui stâng şi mângâindu-l cu drag.

Şi uite aşa trecuse o primăvară şi o vară. Năpârstoc devenise şef în gaşca lui, adică mai mare peste Puffi şi Rămbi. Toate însă până într-o zi, când animalele probabil n-au mai putut îndura umilinţa şi au încălcat regula nescrisă a casei. Era într-o zi de toamnă, când se culeg strugurii şi lumea se îndulceşte cu roadele pământului. Părinţii şi copiii erau în grădină şi munceau de zor. Deşi Kitty îi atenţionase o dată pe cei mari că Năpârstoc poate fi în pericol, din cauza propriului

comportament, ceilalţi nu-i dădură ascultare. Mai nou, credea şi ea că nu i se mai putea întâmpla nimic rău în ograda lor. Când li se dădea mâncare celor trei, primul mânca Năpârstoc. Îşi ciupea prietenii blănoşi şi nu le dădea pace să înghită şi ei ceva până nu se sătura de acest joc. Apoi, mergea în grădiniţa din faţa casei, unde se plimba prin iarba mare. Era cam leneş, degeaba au încercat copiii să-l înveţe să zboare, nu avea talent. Şi uite că venise acea zi, care, deşi era însorită, pentru Kitty şi ai ei, a devenit o adevărată tragedie. Trecuse de ora douăsprezece, părinţii au venit în ogradă să pregătească prânzul. Deodată, Petru, tatăl copiilor, auzi nişte zgomote ciudate în grădiniţa micuţă din faţa casei. Se aplecă şi, după gardul micuţ, îl găsi pe Rămbi înfulecând ceva de zor. Faţa omului se înnegri. Maria, soţia lui, se apropie de el şi, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, se postă în faţa lui rugându-l:

-                     Să nu faci nimic rău căţelului!

Dacă nu era femeia, câinele ar fi încurcat-o cu siguranţă. Petru îl privea cu furie. De sub labele blănosului, se putea vedea clar ce mai rămăsese din Năpârstoc. Câinele, dându-şi seama că fusese prins, îşi lăsă capul în jos şi încercă să se ascundă pe lângă gard. Era prea târziu pentru regrete, ştia că stăpânul lui nu-l va ierta. Puffi stătea pe prag, părea fericită că a scapăt de bătăuş, dar privea cu frică spre cel încriminat zicând parcă: Eu nu am făcut nimic! Ştiam regula! Chiar aş fi ajutat dacă aş fi putut…

Copiii au primit vestea cu lacrimi în ochi. Le-a părut rău că a trebuit să se despartă şi de Rămbi. Se pare că tatăl lor nu putea să mai vadă câinele pe lângă casă şi l-a dat la nişte vecini. Acolo, Rămbi, probabil ca pedeapsă pentru ce a făcut, a fost ţinut în lesă şi a murit la scurt timp de o boală necunoscută. Kitty şi Petrică l-au plâns în taină pentru că şi blănosul rămăsese în inima lor. Acum, din când în când, îşi mai amintesc cu drag de prietenii lor. Le e dor de ciupiturile lui Năpârstoc, ar fi vrut să mai audă şi lătratul subţirel al lui Rămbi, dar viaţa are regulile ei.

  

SVIT

  

Mă cheamă Svit şi sunt o pisică neagră, de casă. Am un nume cam neobişnuit pentru sătucul în care stau, dar aşa a vrut Cosmina, prietena mea cea mai bună. Are grijă de mine şi mă plimbă peste tot. Astăzi s-a hotărât să mă ducă în oraş, că tot mergea cu mama ei. A fost cam greu drumul. Am intrat într-o cutie mare de fier, numită autobuz. Era atât de cald, soarele frigea de după geamuri, iar blăniţa mea se mototoli într-un fel ciudat. Cosmina m-a ţinut, tot drumul, la pieptul ei. Abia mai respira şi ea, acel aer, fierbinte, de vară. Eram o echipă, ştiam. Aşa că am stat cuminte în braţele ei, până m-a scos din cutia aia mare, plină cu oameni. M-am speriat când am ieşit afară. Nu mi-a povestit nimeni, până atunci, să fi văzut aşa ceva. În jur erau numai case gigantice şi foarte, foarte mulţi oameni fără animale. Copacii erau greu de găsit cu privirea, aşa că m-am aciuat şi mai mult la pieptul Cosminei, de frică să nu mă pierd. Am ajuns la una din casele alea mari, am intrat înăuntru şi am simţit, în sfârşit, răcoare. Totul era neobişnuit în jur. Am urcat nişte trepte, am trecut prin nişte camere, ca apoi să ni se deschidă o uşă în faţă. Deja mă luase groaza, dar văzând-o pe mătuşa Gina, blăniţa mea se pufoşi de plăcere. Ce bine ştia aceasta să mă mai scarpine, atunci când venea la noi în vizită! Şi daaaaa! Venea mereu cu Riki, băieţelul vesel cu ochi albaştri. Cosmina îi zicea verişor. Ce bine! Îl voi cunoaşte, oare, şi pe Bob? Atât au tot povestit despre el. Cred că e un motănel tare drăguţ! Într-adevăr, am intrat într-o încăpere luminată şi frumos colorată. Cosmina mă lăsă jos şi îşi îmbrăţişă, veselă, verişorul. M-am pitit după un dulăpior de pantofi, dar mătuşa Gina mă luă de acolo şi mă duse într-o cameră mult mai mare, numită salon. “Uite-l şi pe Bob!” am auzit glasul lui Riki şi, dintr-odată, în faţa mea se înfăţişă ditamai dihania. Un câine imens, cu botul umed şi respiraţie intensă, veni lângă canapea şi începu să mă miroasă curios. Blana mi se transformă în mii de ţepi, iar inima începu să îmi bată cu putere. “Priveşte-o pe Svit, Cosmina, cred că îi e frică de blănosul nostru!” zise Riki vesel. Numai de veselie nu-mi ardea mie în acel moment. Păi eram atât de mică, în faţa acestui… Bob, atât de mare. Azorel al nostru era de trei ori mai mic şi tot îmi mai dădea emoţii, uneori. Bine, nu ştiu dacă mi-a fost cu adevărat, vreodată, frică de el. Chiar ne înţelegem bine în ultimul timp. Hm, oare m-aş putea înţelege şi cu… Bob? Uite-l, îşi ridică laba imensă, în semn de joacă! De ce n-aş încerca? Asta da provocare! Până la urmă, Cosmina şi Riki sunt chiar aici, aşa că nu am de ce să mă tem! Hei, blănosule uriaş, ia de aici! He, he! I-am dat câteva lăbuţe, unele mai moi, altele mai cu gheruţe, dar el nu se supără. Dimpotrivă, nu aş fi crezut că un asemenea uriaş ştie să se joace atât de bine. Am făcut mare scandal la mătuşa Gina. Am stricat o vază, i-am dat jos hainele din cuierul de pe hol, dar n-a părut să se supere prea mult, era prea concentrată la discuţia cu mama Cosminei. Spre seară, obosisem. M-am întins pe canapea, lângă mătuşa Gina şi, parcă citindu-mi gândurile, aceasta începu să mă scarpine aşa cum numai ea ştia să o facă. Bob dispăruse undeva, cred că se tolănise pe hol. Nici nu reuşisem să aţipesc bine, că am simţit mâinile calde şi atât de cunoscute ale Cosminei. Aceasta mă luă în braţe şi se apropie de uşă. L-am privit pe Bob, ca de rămas bun, dar acesta nici nu ne băgă în seamă. Dădu de două ori din coada lui şi cam atât. Of, câinii ăștia, nu le pasă niciodată de bunele maniere. Experienţa a fost, oricum, interesantă. Am ce le povesti lui Kiki şi lui Ginette, vecinele mele. Ar fi interesant dacă Azorel l-ar cunoaşte pe Bob! Cred că s-ar înţelege bine şi ne-am putea juca împreună! Abia aştept să îi povestesc de întâlnirea mea cu Bob, sigur nu mă va crede. Până atunci, drumul e lung până acasă şi ce bine e să moţăi în braţele Cosminei…

“POVESTE DINTR-UN SAT”

 

 

A fost odată, ca niciodată, într-un sat de pe malul unei ape, cu ţărani harnici şi cinstiţi, un tânăr atât de sărac, de nici vântul nu-i mai şuiera prin cămară. Sătul fiind, de pereţii umezi şi goi… hop i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă foc. Flăcăul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şi nicidecum nu reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru din fire şi sigur nu şi-ar fi dat frumuseţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el. Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în acel colţişor de lume. Privi el mai îndeaproape şi dădu cu ochii de peticul ăsta de pământ, tocmai când oamenii sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul singur stătea trist şi necăjit. Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă. Dumnezeu îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti câte ceva din rugăciunile lui Ioni. Cum era binedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îl îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. Se găsi şi un ţăran care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari. Impresionă nu numai fetele din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Acesta din urmă, rămase atât de uimit, de măiestria lui Ioni, de a călări şi de a ridica batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas părintesc:

-  Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc o dorinţă.

Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul:

- O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale…

Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat:

- Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt:

- Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă răspicat:

- Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere?

- Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul.

- Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut:

- Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-a mai pomenit!...

Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând:

- Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău?

Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului.

- Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri:

- Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur.

- Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii.

- Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată!

Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel:

- Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă!

- Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi!

Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură:

- Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată...

Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură:

- Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?...

Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…

„Momentul oniric”, Corin Braga

Volumul lui Corin Braga, „Momentul oniric”, este un corpus teoretic care cuprinde diferite articole ce aparțin lui Leonid Dimov și lui Dm. Țepeneag, cei mai importanți reprezentanți ai literaturii onirice românești. Peste douăzeci de articole din acest volum aparțin lui Dm. Țepeneag.

            Actualitatea estetică a lui Mateiu Caragiale este primul articol al lui Dm. Țepeneag din această carte. Scriitorul ne oferă citate din „Craii de curtea veche”, analizează timpurile verbelor, găsește chiar și un lait-motiv: focul. Vorbește despre titlul cărții ca fiind după opinia lui o asociație de cuvinte din cele mai fericite.

            Asemeni multor scriitori originali, și Mateiu Caragiale a avut admiratori și detractori. Opera Craii de curtea veche a fost criticată deoarece scriitorul încălcând regulile prozei realiste, era dificil să-i încadrezi romanul într-un anumit curent literar. Țepeneag vorbește despre personajele lui Mateiu Caragiale, despre conflictul slab care, spre sfârșit, e rezolvat exterior și despre construcția care te împiedică să o consideri un roman. Autorul articolului se întreabă: Să fie oare o simplă galerie de portrete zugrăvite cu mare măiestrie?

TOTUŞI

 Deși a fost criticat, atât Dm. Țepeneag, cât și curentul literar din care făcea parte, TOTUŞI, nu putem să lăsăm în umbră o persoană valoroasă care a influențat la un moment dat întreaga literatură română. Marian Popa este, spre exemplu, unul dintre cei care denunță „această literatură a adormirii”.

... ONIRISM...

 ... ONIRISM...

“Denumirea curentului avangardist, pregătit teoretic în ceea ce Dm. Țepeneag numește ilegalitate, între anii 1959 – 1964, împreună cu Leonid Dimov, pornește de la voințe de delimitare de suprarealismul care tradase esteticul și de psihanaliza care confiscase visul real...”

M.V. Buciu

“Țepeneag. Între onirism,

textualism, postmodernism.”