miercuri, 31 decembrie 2014

Poveste

Once upon a time… a fost odată
O copiliță într-un mic ținut;
MOON domnea atunci în lumea toată
Și țesea zorii, ca pe-un azimuth.

Și-așa creștea fetița într-o zi,
Cât ceilalți se-nălțau cam în vreo trei;
Tot descântând steluțe, ea urzi,
Slove aldine în vechi clopoței.

Și… chicotind cu struna de major.
Și-a-nchipuit palatul de cleștar,
Că e obrazul unui acordor.
Visând eternitatea-ntr-un lăstar...

Once upon a time… a fost odată,
O copiliță într-un mic ținut
Cu povestea, dintr-un vis, brodată,
Universul MOON... dintr-un minut!

miercuri, 19 noiembrie 2014

ETERNITATEA UNEI CLIPE

Ea îl privea ca pe o minune. Probabil s-a îndrăgostit de el înainte de a-l cunoaşte, era idealul pe care şi l-ar fi dorit oricând o femeie ca ea.
- Cum de am avut eu marele noroc să te întâlnesc în această viaţă? îl întrebă ea surâzând cu neîncredere. Vei mai fi aici şi peste ani?
Se pierdu în ochii lui, ochii cei mai frumoşi, ochi ce o priveau cu tandreţe, dorinţă şi protecţie. Ştia că poate avea, în sfârşit, încredere în bărbătul de lângă ea. Îi era teamă să se încreadă în acest sentiment, dar era atat de puternic şi real.
Peste ani el era tot lângă ea, acelaşi, ba chiar mai real, mai aproape, mai iubitor şi protector. Era zeul ei, UNICUL.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon


Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi când te gândeşti că cei care ţin cu adevărat la tine sunt, în primul rând, membrii familiei (părinţii, fraţii, surorile, etc.). Ei au făcut sacrificii să creşti şi să lupţi cu toate provocările vieţii, ei nu au dormit nopţile gândindu-se la grijile tale, pe lângă grijile lor, ei te-au iubit şi te-au răsfăţat atunci când ai avut cu adevărat nevoie. Privesc în jur, asemeni unui spectator, uneori plictisit, alteori amuzat, cum lumea aruncă atât de uşor cuvinte preţioase care ar trebui să descrie dragostea în toate culorile ei şi îmi dau seama cât de sterpe au ajuns aceste cuvinte. Ele nu mai pot îngloba adevăratele sentimente. Ce înseamnă, cu adevărat, să ţii la o persoană? Să strigi în gura mare că îl/o vrei? Asta nu se numeşte iubire, este egoism şi posesivitate. Când te rupi de durere că nu poţi avea o persoană, intervine orgoliul şi alte interese. Vrei să ştii cum poate iubi o persoană cu ceva experienţă de viaţă? Întreabă-i trecutul, omul nu se schimbă! Iubirea este… iubire! Când ţii la o persoană, chiar ţii şi îţi pasă de fericirea ei. O vei lăsa să aleagă, dar vei încerca să îi fii alături, dacă face alegerile greşite. Iubirea nu înseamnă să fii, cu adevărat, prezent/ă în viaţa persoanei la care ţii. Poţi fi un bun prieten, tot aşa poţi şi ajuta, în caz de nevoie, fără să implori posesivitate. Poţi aduce un zâmbet pe buze când ea/el suferă sau… poţi, pur şi simplu… pleca. Veţi întreba poate: Păi cum să treci peste dorinţa de a avea? Dragii mei, dacă este să fie, va fi. Dacă persoana de care vă place este cu altcineva, din start nu aveţi ce căuta. Vă întreb: Cum aţi putea fi cu cineva, care zice aceeaşi poveste ţie şi altuia/alteia? Clar, aţi putea fi. Da! Dar în acest caz nu ar mai fi vorba de dragoste, ci de dorinţă, posesie, egoism, etc. Când vrei iubire, apoi… O VREI! În carne şi oase, cu trup şi suflet, să simţi vibraţiile în toate punctele trupului încins şi să ştii că ceea ce simţi tu, simte şi celălalt. Altfel, nu e decât un schimb de… idei. Dacă nu e să fie, pleci mai departe, în căutarea a ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Ochii care nu se văd se uită, sentimentele neîmpărtăşite dispar în neant, iar în lumea asta mare s-ar putea să întâlneşti şi acel suflet pereche, destinat ţie, cu trup şi suflet.
Fiecare alege ce vrea cu adevărat în viaţă: iluzii din minciuni frumoase, satisfacerea dorinţelor trupeşti sau dragoste. Poţi face atâtea şi atâtea lucruri frumoase alături de persoana la care ţii şi care îţi împărtăşeşte aceleaşi sentimente! Ideea este să ai norocul să o şi întâlneşti! Până atunci, bucură-te de dragostea celor apropiaţi, este pură şi necondiţionată!
O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...



sâmbătă, 25 octombrie 2014

ÎNCREDEREA


Ce înseamnă încrederea? Prima impresie contează, dar faptele spun totul. Întâlneşti o persoană nouă în viaţa ta şi îi acorzi şansa de a avea încredere în ea. Depinde... de circumstanţe, dar… îi acorzi această şansă. Aşa se construiesc prieteniile, relaţiile, familiile. Uneori avem tendinţa de a ne crea, în imaginaţia noastră, o realitate paralelă, în care persoana din faţa noastră este aşa cum ne-am dori să fie. Creăm o hologramă şi riscăm să ne îmbătăm cu iluzii. Poţi trăi ani buni lângă o hologramă, sau poţi alege să te trezeşti la timp şi să vezi realitatea din faţa ta. Fiecare om caută acest lucru în persoanele apropiate sau în cele pe care şi-ar dori să le apropie. În cazul celor care au deja relaţii bine stabilite (familie, rude), încrederea trebuie cultivată şi PĂSTRATĂ. Am cunoscut familii fericite, care se bazează tocmai pe acest cult: încredere şi respect. Nu poţi fi fericit/ă lângă o persoană în care nu ai încredere. În momentul în care aceasta se pierde, înseamnă că se închide o uşă şi trebuie deschisă alta, pentru că încrederea se alocă mult mai uşor la început, dar nu oricine o mai poate reconstrui.
Să aveţi o zi frumoasa, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

CHANSON DE NE M’OUBLIE PAS

Iubirea ta, iubire absolută,
Pe-un piedestal, sculptat cu a ei vrajă,
M-a ridicat
Pe sunete de banjo-n risipire...

Când eu într-o volută
Umblam ca ielele în ceaţă
Culegând
Sufletul tău
Din roua dimineţii...

Timidă
Căutam cuvântul
În zborul de cocori
Sau libelule,
Iar şoapta să mi-o ducă
Pân’ la tine vântul,
Că-n viaţa mea
Ai fost şi eşti minune,
Că tu eşti valul,
Când eu sunt o mare
Şi amandoi suntem
Îmbrăţişare...

Iubirea ta, iubire absolută,
Pe-un piedestal, sculptat cu a ei vrajă,
M-a ridicat...
Şi-n abandon total, în DA,
Eu sunt
Parfumul florii
Sau
CHANSON DE NE M’OUBLIE PAS...

vineri, 17 octombrie 2014

BÂRFA - Hic et nunc


Astăzi aş vrea să vorbesc despre bârfă. “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, deoarece şi acest subiect este mult prea scărpinat şi n-aş vrea să îmi pierd mult timp abordându-l. Se spune că bârfa este tratament psihologic pentru unii. Dacă am citi studii în acest sens, am ajunge chiar să fim de acord cu această părere şi să bârfim necontenit doar de dragul de a fi mai… sănătoşi. Ce să zic? Puţină bârfă probabil nu strică niciodată, ideea este să fie… cu bun simţ. Până acum câţiva ani, credeam că bârfa înseamnă:
• Ce îşi povestesc babele duminica după slujbă;
• Cum îşi critică vecina nora, fata cea proaspăt căsătorită, povestind la jumătate de sat cât de neîndemânatică este în gospodărie;
• Poveştile de tot soiul spuse de bărbaţi, după prea multe pahare cu licoarea lui Bachus;
Lista ar fi lungă… Ideea este alta, am descoperit că mai exista un soi de bârfă. Cea în care cineva se laudă cu nişte cuceriri închipuite, de bun soi, doar ca să atragă soiuri mai uşor de cules. Dacă fata e urâţică, dar reuşeste să facă o partidă bună cu un băiat, sigur va atrage dintr-o bucată mai mulţi pretendenţi. De ce? Pentru că va stârni curiozitate. De ce a fost aleasă? Înseamnă că are ceva special. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu un băiat. Dacă va reuşi să convingă o fată frumoasă, pentru ca să iasă cu el de câteva ori, deja va fi privit cu destul interes. Cateodată, însă fapta este înlocuită cu bârfa. Mai exact, o persoană se poate lăuda cu anumite cuceriri închipuite, unei alte persoane, doar pentru a-i atrage atenţia. Să zicem că atât timp cât lucrurile rămân între ei, e doar o bârfă de prost gust… Dar ce ne facem dacă bârfa iese la iveală? Are toate şansele să iasă, deoarece întotdeauna te vei lăuda cu ceva de soi şi nu cu restul cuiva. Dar persoana pe care vrei să o cucereşti poate fi atât de flatată, că este considerată prioritară unui soi ales, încât nu se va putea abţine şi… va vorbi… Repercusiunile pot fi diverse (în funcţie de situaţie). Cert este că, un om, cu personalitate puternică, niciodată nu va apela la astfel de artificii. Vorbim de oamenii care se mulţumesc cu puţin şi tocmai de asta riscă să piardă teren în faţa altora, pe care nu au curajul nici să îi abordeze, de frică să nu fie refuzaţi. Şi atunci ce să facem?!... Chiar unica soluţie să fie bârfa? Las răspunsul, ca mingea în terenul vostru… verbal...
O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...





joi, 9 octombrie 2014

SCRISOARE DE LA MĂMICA

Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog ( https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html ), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...
SOS - presa pentru elevi!
Autor: Ecaterina Comanici
Director Gimnaziu Ghioltosu

Raionul Cantemir, R. Moldova

sâmbătă, 4 octombrie 2014

DRAGOSTE PENTRU DOI ŞI-UN SFERT

Să existe oare dragoste pentru doi şi-un pic?


By Tono Stano 1992  "Sense"
“Într-o seară, după ce ne plimbaserăm cu barca şi ne întorceam acasă noaptea pe lună, mă aflam alături de dânsa şi-i admiram buclele şi silueta sveltă, strânsă într-un jerseu, când deodată am priceput că Ea este. În seara aceea mi se părea că ea înţelege tot, tot ce simt şi gândesc eu şi că eu simt şi gândesc lucruri înălţătoare. În realitate însă nu era altceva, decât că jerseul îi venea foarte bine, cum îi veneau şi buclele, şi că, după o zi petrecută în preajma ei, doream o apropiere şi mai mare.
E de mirare cum ai uneori iluzia deplină că frumuseţea înseamnă binele. O femeie frumoasă spune prostii; o asculţi şi nu observi prostia ei, tot ce spune ţi se pare inteligent. Ea vorbeşte şi se poartă abject, iar tu în tot ce face nu vezi decât drăgălăşie. Însă dacă nici nu vorbeşte prostii, nici nu face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, atunci găseşti că-i o minune de inteligenţă şi de moralitate excepţională.” 
Insist asupra pasajului de mai sus extras din “Sonata Kreutzer” de Lev Tolstoi pentru a evidenţia faptul că dragostea/atracţia începe de cele mai multe ori pe baza stimulilor vizuali. Este interesant cum oamenii încep să facă adevărate pasiuni carnale, uitând că la baza unei relaţii stau, de fapt, lucruri mult mai importante. Pasiunea trece şi oamenii îşi zic dezamăgiţi că “dragostea durează doar 3-4 ani”. Credeţi-mă, dragostea poate dura mult mai mult, şi poate creşte văzând cu ochii, poate fi hrănită cu sentimente frumoase, pasiune şi vise. Depinde numai de noi… Şi când zic NOI, mă refer la ambele persoane care s-au angajat în acea relaţie. Iubirea nu se limitează numai la corp. Corpul suferă transformări în timp, anii trec, dar pasiunea poate creşte, odată cu respectul faţă de persoana care îţi stă alături. Cât de frumos poate fi să o priveşti în ochi şi să vezi în ei pasiunile tinereţii care v-au legat încă de la bun început! Cât de frumos poate fi ca, după ani buni de stat împreună, să ieşi de mână cu acea persoană şi încă să mai simţi fluturi în stomac! Şi totuşi de când e lumea, dragostea a fost percepută în diferite culori şi sensuri. 


Să existe oare dragoste pentru doi şi-un pic?!... Atât timp cât iubeşti o persoană îţi pasă de ceea ce simte ea, de fericirea ei şi, oricât de mari ar fi tentaţiile din jur, nu greşeşti pentru că asta înseamnă dragoste. Ea nu se bazează doar pe un corp care se poate îmbolnăvi în orice moment, un corp care în timp se va rida, un corp care va păstra doar privirea de care te-ai îndrăgostit. Iubirea se clădeşte şi se trăieşte din sentimente puternice şi nobile. Odată cu trecerea timpului, putem găsi mereu ceva nou în cel de lângă noi pentru că el/ea se transformă, noi ne transformăm. Contează însă mult armonia în care se dezvolta omul, înţelegerea din cuplu şi maturitatea în gândire şi sentimente. Asta nu exclude inocenţa copilăriei, ea trebuie păstrată mereu în sufletele noastre pentru că EA este acea care ne hrăneşte cu sentimente frumoase şi preţioase...

marți, 23 septembrie 2014

LIED ALINTĂ-MĂ DULCE

Susură
Lin,
Mi, mi, fa.
Parcă şoptind alintări,
Re, re, re, re, la,
Alintă-mă dulce,
Pic cu pic,
Lasă-mă să-ţi sorb gustul
Atât de aromat!
Ca o licoare de primăvară,
Ca un fruct din grădina toamnei…
Alintă-mă dulce!

joi, 18 septembrie 2014

POVESTE DINTR-UN SAT

Dragii mei,

Astăzi m-a sunat mămica... foarte încântată. Răsfoia revista din R. Moldova, “Florile Dalbe”, şi a dat peste o pagină în care mi se publicase o poveste. Mi-a relatat, cu de-amănuntul, cum a venit de la şcoală şi a început să citească presa de azi, cum a deschis revista şi a dat peste pagina cu poza mea, cum a început să citească, uitând că nu era o carte de-a mea şi cum şi-a dat seama că, de fapt, citea revista “Florile Dalbe” şi nu una dintre cărţile trimise de mine acasă.
M-am bucurat atât de mult de această reacţie şi mi-am zis în acel moment “deşi sunt departe, reuşesc să le trezesc un zâmbet părinţilor mei, prin intermediul artei”. Îi mulţumesc domnului Ion Anton, pentru că a publicat povestea şi un scurt CV literar, alături de poza mea, cu rugămintea ca, pe viitor, să păstreze şi titlul original “Poveste dintr-un sat”... Îi mulţumesc şi tatălui meu, care, sigur, s-a bucurat, deşi nu s-a putut abţine fără obişnuitele lui remarci critice, întrebând de astă dată “păi câţi oameni din sat sunt abonaţi la Florile Dalbe?!....”
Sătucul meu mi-este şi îmi va fi mereu drag, indiferent de câţi sunt abonaţi la revistele literare. Îmi amintesc mereu de momentele unice trăite prin dealurile magice de la sudul Moldovei, de călcâiele bătăturite şi feţele prăfuite, de gălăgia copiilor din stradă, în special sâmbătă seara, când peste sat se lăsa o energie binecuvântată. Ne pregăteam de duminică, mămica făcea mâncarea, tăticu trebăluia prin curte, iar noi, fetele, ne ocupam de curăţenie. La final măturam ograda şi la drum, în faţa porţii şi a gardului. Ce curat părea totul, ne bucuram de pământul-lut, curăţat de uscături şi pietriş. O mai ajutam şi pe vecină, măturând şi la ea la poartă, ştiind că ne dă gumă Turbo. Seara, după baie, ne adunam în casă şi fiecare se delecta cum şi cu ce voia: croşetând, împletind, citind o carte sau o revistă, privind un film, sau cântând la pian.
Aşa că... nu contează câţi oameni din satul meu sunt abonaţi la revista “Florile Dalbe”, ci faptul că... povestea publicată în ea s-a născut din spiritul satului meu, de care îmi este şi îmi va fi mereu dor.
               

                Vă doresc o zi/seară frumoasă, cu mult soare în suflet, şi  cu multe bucurii în inimă...









duminică, 14 septembrie 2014

DE GUSTIBUS...

Astăzi am desenat pentru un nou proiect. Sunt trei pânze care vor forma un tot unitar prin mesajul transmis cu ajutorul culorilor în ulei. Am făcut o pauză şi mi-am amintit că mai aveam nişte mere primite de acasă.
Am luat unul, l-am spălat şi am început să muşc din el... I-am simţit gustul aromat... m-a învăluit aşa cum madlena şi ceaiul de tei l-au fascinat pe Proust… Cu aceeaşi simplitate pe care am învăţat-o acasă, de a savura esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr, cum zicea şi Geo Bogza. Oare zeii pot fi geloşi pe această bucurie?!...

Am sunat acasă, mi-a răspuns nepoţica. Am vorbit şi cu mămica şi i-am mulţumit pentru acel gust minunat transmis într-un fruct – GUSTUL COPILĂRIEI MELE!...


duminică, 27 iulie 2014

Cartina

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR (Capitolul 12)   
Paşii amazoanelor se auzeau puternic pe lespezile de piatră ale portului din Histria. Talestri ronţăia de zor o bucată de pesmet din tărâţe, păstrat cu grijă de Aela, în coşul prinţesei. Siluetele lor atrăgeau privirile trecătorilor, unii uimiţi de urâţenia amazoanelor-soldat, iar alţii fascinaţi de frumuseţea amazoanelor-fruntaş. De departe însă, deosebită rămânea Talestri, cu părul ei albăstrui-violet, prins de-a lungul cozii, în trei locuri, cu legături din cânepă împletită. Aela o urma atentă, gata să mai scoată din coş şi alte bunătăţuri, deşi prinţesa nu era o gurmandă de felul ei. Ajunseră în locul stabilit cu Eber, negustorul fenician. În faţa lor se înălţa o frumuseţe de corabie cu vela încă strânsă pe catargul format din cei doi stâlpi de lemn, dar care părea să tremure la adierea vântului, nerăbdătoare în faţa unui nou drum pe marea mohorâtă şi neospitalieră. Cu un pintel alungit în faţă, corabia era prevăzută cu trei nivele pentru circa 144 de vâslaşi. Având 48 de rame, atingea o viteza cam de 10 mile, una performantă pentru acele vremuri.
- O triremă! se auzi vocea plină de încântare a lui Melestri. Pe toţi zeii, trebuia să îmi dau seama că prinţesa noastră va alege, pentru acest drum, ceva deosebit.
- O ce? întrebă Climene năucită.
- O triremă, răspunse Aela plictisită. Să nu-mi zici că ai uitat când Burnesha ne-a povestit despre celebrele corăbii feniciene?
Climene îşi învârti ochii năucită, nu-şi amintea nimic din discuţia despre navigaţie. Talestri nu le băgă în seamă pe cele două amazoane, ci se apropie, în grabă, de puntea din scânduri late care făcea legătura între corabie şi ţărm. Nu reuşi să facă doi paşi pe aceasta că se şi poticni de un om micuţ de statură, adus de spate şi cărunt. Era Eber, negustorul fenician. Acesta se propti, ţanţoş, în faţa prinţesei.
- Bine ai venit, prinţesă Talestri, pe umila mea Cartină, zise Eber, făcând o plecăciune uşoară din cap.
- Bine te-am regăsit, dragul meu Eber! răspunse Talestri. Umila ta Cartină mă lasă mută cu frumuseţea sa. Culoarea velei este foarte bine aleasă, de parcă soarele s-ar fi scăldat în ea, şi lemnul este frumos lucrat şi lustruit, recunosc arta bravilor fenicieni.
Zicând acestea, Talestri lăsă în coşul Aelei bucata de pesmet şi se îndreptă spre velă. Nici nu reuşi să îşi delecteze privirea cu balustrada de lemn cu mici însemne feniciene, că un zgomot puternic se auzi. Uşa ce dădea spre încăperea principală a corabiei se deschise şi Rammu ieşi, plin de nervi. Privirea însă îi deveni senină şi, vădit entuziasmat, se apropie de Climene şi zise:
- Charie, frumoasa mea! Pe toţi zeii, nu credeam că ne mai vedem curând!
- Zeii ne-au surâs din nou, interveni Melestri cu iz ironic. Cred că prinţesa noastră e foarte încântată.
Talestri rămase cu gura căscată, privind cu groază, spre uşa larg deschisă, prin care se vedea silueta bine conturată a lui Runkrahost. Acesta privea amuzat spre grupul de amazoane de pe puntea superioară.
- Ia te uită ce delegaţie importantă avem azi la cină. Draga mea prinţesă, încep să cred că ne urmăreşti. Oare să facem şi noi parte din măreţia viitorului tău?
- Charie, generale Runkrahost! răspunse Talestri, pe un ton amiabil forţat. Cred că sunt doar simple coincidenţe printre papirusurile zeilor. Sunt mulţumită de faptul ca la bord se află persoane pe care le cunoaştem deja.
- Sunt convins, răspunse generalul, apropiindu-se de prinţesă şi privind-o cu interes.
Talestri nu răspunse acestei provocări deschise, fiind sigură că asta îşi dorea Runkrahost. Un răspuns ar fi generat o serie de alte schimburi de replici, probabil fără niciun rost anume. Eber apăru ca din senin şi, după ce aprecie entuziasmat faptul că amazoanele se cunoşteau cu ceilalţi călători, le arătă încăperile în care trebuia să stea pe tot parcursul călătoriei. Talestri avea o încăpere mică, dar numai a ei, spre deosebire de celelate amazoane care trebuia să împartă două cam la fel de mari. Runkrahost primi una în apropiere de încăperea prinţesei. Talestri simţi un fior străbătându-i corpul la gândul că la mică distanţă va sta generalul babilonian cu statura impunătoare de akkadian. Câteva gânduri îi trecură fugare prin minte, dar şi le alungă imediat, conştientă fiind de faptul ca orice implicare emoţională cu generalul ar genera o serie de probleme şi ar putea chiar periclita obiectivul pe care îl avea de atins. Corabia începu să se clatine şi, după ce se lovi cu sacii de nisip de marginile pietruite din port, se îndreptă legănat spre ieşirea din micul golf. Vocile vâslaşilor se auzeau puternic şi ritmat, de parcă asta şi-ar fi dorit să facă toată viaţa, să fie picioarele frumoasei Cartine în apele mărilor. Talestri se întinse pe patul de lemn. Era cam tare faţă de cel obişnuit, pe care dormea acasă, dar ceva era magic în acea încăpere căptuşită cu lemn de brad. “Să fie de la legănatul Cartinei sau de la mirosul sărat din Pontus Axeinos?” se întrebă prinţesa.
- Ridicaţi vela! se auzi vocea puternică a lui Eber. Mai repede, sclavi de nimic. Am dat o groază de bani pe voi şi nu sunteţi în stare să ridicaţi o amărâtă de velă? Uşor la cataaarg! Unde te uiţi, chiorule? Tu nu vezi de unde bate vântul? Ajută-l pe ăla să îndrepte spre direcţia cea bună. Uşoooor, că ne răstorni… Gata, lasă!...
Talestri chicoti amuzată, îl şi vedea pe bătrânul negustor alergând pe puntea superiară şi încercând să se impună în faţa oamenilor săi. Vorbea cam mult, dar îi iubea pe toţi ca pe copiii lui şi suferea pentru fiecare în parte dacă era cazul. Prinţesa închise ochii, glasul mării se auzea tot mai desluşit, erau deja departe de ţărm.