La ÎNĂLȚIME!

 

       Pantofii cu toc vor reprezenta intotdeauna, pentru mine, FEMINITATEA! Cat de frumos se armonizeaza totul cand esti… la inaltime! Ti se subtiaza trupul, iar picioarele se alungesc intr-un mod minunat! E deajuns sa te privesti in oglinda si increderea in tine devine mai puternica!

 

Eu ii aleg aproape zilnic! TU ?!

Rezultatul se vede de la prima privire in oglinda. Frumusetea? Se invata!

Unele transformari ale vedetelor se fac nu doar cu botox, lifting si operatii estetice.



Astept parerea ta!

:)

"IUBIRE SI PREJUDECATA"

       Dimineața, în drum spre muncă, am auzit la radio cate ceva despre nunta lui Pepe cu o fata pe nume Raluca și despre cât de frumoasă era rochia… Bineînțeles, ca orice femeie, sunt si eu o mare curioasa. Am ajuns în fata calculatorului și am căutat ultimele știri legate de eveniment. Vroiam să văd cum arată mireasa și rochia ei. Am găsit și câteva comentarii pe care oamenii le-au lăsat în trecere. M-a surprins să văd unele chiar… foarte grosolane legate de faptul ca cei doi miri sunt de etnie romă… Haideți să vă povestesc ceva. Am încercat să vizitez, în ultimul timp, câțiva copii de la Diaconia, unii dintre ei provin probabil din familii de țigani (romi). Le-am dus dulciuri "Bucuria" aduse din Republica Moldova și m-am bucurat de zâmbetele lor. Unii m-au intrebat de ce fac acest lucru pentru ei? Aceștia vor crește mari și poate vor face rău… poate, dar oare nu asta încercăm să preîntâmpinăm? Le-am zis că mi-am luat chiar eu o țeapă de la un țigan pe str. Republicii din Brasov. Venisem să mă transfer la facultate și trebuia să rezolv totul într-o zi deoarece nu aveam unde să stau (căminele erau închise, iar cunoștințele mele din Brasov erau studenți din alte localități). Am intrat într-o cabină telefonică (era prin anul 2001, nu aveam încă telefon mobil). Am sunat acasă să le zic că sunt bine și am ieșit, în acel moment s-a apropiat de mine un om la vreo 25-30 de ani, foarte bine îmbrăcat (se vedea clar că este țigan dupa accent). M-a rugat să-i împrumut cartela mea deoarece avea de dat un telefon urgent. M-am gândit imediat că e posibil să vrea să mă păcălească, dar apoi mi-am zis că nu are mare lucru de câștigat de pe urma cartelei mele… pot ajunge și eu într-o situație disperată de a da un telefon și unde aș ajunge dacă cei pe care i-aș ruga să mă ajute ar da din cap fricoși și ar zice NU?! Așa că… i-am întins cartela, el mi-a luat-o și a început să caute un număr de telefon în portofel. A găsit ceva și mi-a zis iritat și dezamăgit că e număr de mobil și nu are rost să-mi cheltuie mie banii. I-am zis că poate suna și pe mobil. N-a vrut, ba chiar a insistat să-mi returneze cartela. Am luat-o înapoi uimită și am intrat din nou în cabina telefonică să-mi verific creditul, conștientă fiind că singurul lucru logic pe care și l-ar fi dorit acea persoana era… să-mi schimbe cartela cu una consumată. Așa s-a și întâmplat, între timp persoana respectiva a și dispărut. Îmi era ciudă pe mine deoarece trebuia să sun acasă și nu mai aveam decât bani de drum, dar… am plătit pentru că am vrut să ajut un om. E adevărat, ulterior am devenit mult mai atentă la aceste detalii, dar mereu am rămas cu o conștiință încărcată că poate aș fi putut ajuta oameni care ar fi avut nevoie în loc să fug ca o fricoasă. Am fost întrebată: păi și le mai duci dulciuri copiilor unor astfel de oameni după ce ai pățit-o și tu? Păi ce vina au bieții copii? Și poate au o șansă să fie altfel când vor crește mari…

              De ce ne grăbim să etichetăm oamenii, până și copiii? Am rămas uimită să constat în primul an de liceu în Romania că mulți ne numeau pe noi, moldovencele, fete ușuratice. Ajunsesem într-un orășel din judetul Bacău după ce am dat niște examene. Până atunci culesesem deja și lecții de viață. Veneam după un șir de câțiva ani de greutăți în care părinții mei, profesori fiind, și-au luat salariile și așa mici… cu multă întârziere. Au fost ani grei… Făceam naveta din sat la școala muzicală din orașul din apropiere (15 km). De trei ori pe săptămână, după orele de școală, luăm autobuzul spre oraș. Mi s-a întâmplat să nu mai prind autobuzul înapoi decât noaptea târziu. Într-o iarna am ajuns acasă pe la ora 22. Î-am găsit pe ai mei foarte îngrijorați. M-am mutat apoi în oraș, la un cămin, pentru a-mi fi mai ușor, dar acolo am găsit frig și camere fără utilități. Se amenajase ultimul etaj de la un cămin pentru nefamiliști unde ne-au dus pe noi, elevii de liceu veniți din sate. Nimerisem într-o cameră cu încă 8 fete, era situată chiar pe colțul clădirii (ultimul etaj) și iarna era extrem de frig. Nu se cunoștea acolo definiția căldurii și nici a apei calde. Astea erau condițiile. Acum trebuie să recunosc faptul că un an am rezistat, dar al doilea an am fugit în gazdă la o cunoștință. Ei… dar existau și lucruri frumoase pentru copilul de atunci, cum ar fi participarea la diferite evenimente. Muzica era un vis minunat care mă făcea să uit de tot și toate. Ajunsă în Romania, normal că m-a uimit să văd cum eram privite, noi, fetele din Moldova. Abia scăpasem de unele greutăți, acum na belea, deja aveam și eticheta pusă. Căminul din România s-a dovedit a fi, în comparație cu cel din Moldova, de cinci stele. Aveam căldură, apă caldă, televizor în camera rezervată studiului și cabluuu. Ce mai conta părerea băieților care așteptau seara să ieșim la masă pentru a ne fluiera? Unele fete se plângeau că sunt ținute prea din scurt, dar ele n-au stat ca mine la un cămin din Moldova în 2005 ca să poată face o diferență ESENȚIALĂ! Ei… între timp am aflat că un "rol" important în etichetarea noastră o aveau inclusiv fustele. Eu fusesem crescută într-un stil mai feminist, iar bucățica de comunism, pe care am reușit să o prind în viața mea, mă obișnuise cu ideea că o femeie trebuie să poarte rochii și fuste. Iarna, dacă era frig, le "asortam" cu niște colanți. Aici însă aflasem că doar ușuraticele purtau așa ceva, sau, cel puțin așa am fost informată la acea vreme. Cum mica mea garderobă era compusă doar din fuste și o pereche de pantaloni, a trebuit să-mi iau din economiile mele încă o pereche de pantaloni, ca să am la schimb. Și uite așa au trecut anii, și, din ușuratice, în următorii ani, am fost trecute la capitolul… tocilare. Între timp m-am hotărât să renunț la pantaloni și să învăț din nou să port rochii și fuste. Mi-a plăcut să le port, de ce să n-o mai fac doar pentru că unii gândesc într-un anumit mod? Acum nici nu mai am vârsta de atunci și mă intersectez cu alt fel de oameni, cu altă mentalitate, sau cel puțin așa îmi place să cred.             

       Și uite cum am ajuns de la subiectul unei nunți la exemple din viața mea. Nu trebuie să venim cu o etichetă doar pentru că ni s-a pus pata pe ceva anume. Mi-e greu și mie, cei drept, să trec de acest prag al etichetării. Din nefercire, etichetarea moldovencelor (ca fiind mai ușuratice) are o bază tragică. Am cunoscut cazuri când fetele au fost la un pas să fie vândute mai departe FĂRĂ SĂ ȘTIE! Li s-a zis că li se va da de muncă. Au fugit în ultimul moment. De ce au apărut astfel de cazuri? Din cauza sărăciei… Cunoștințe foarte bune au fost torturate în propriile case doar pentru că s-au dus în străinătate și au făcut câțiva bănuți. Atunci am auzit-o pe surioara mea exclamând: ce bine că n-avem bani! Apoi racheții au fugit în Europa și prin lume și atunci am răsuflat mai ușurați.               

       În cazul lui Pepe ce pot să zic? Sunt foarte mulți care își înșeală partenerul. Unii sunt iertați și alții nu. Părerea mea este că trebuie să ierți, dar mult mai bine ar fi să meargă apoi ambii pe drumuri diferite. Ideea trădării va umbri mereu relația, iar în majoritatea cazurilor cel care a fost iertat va greși iar și iar… știind că există posibilitatea ca celălalt să mai dea o dată șansă relației…              

       Ce ne rămâne de făcut? Părerea mea este că trebuie să ÎNCERCĂM să fim mai buni, să ne respectăm partenerul de viață, prietena sau prietenul, și să nu etichetăm oamenii fără rost…                     

       Fiecare are dreptul la fericire și o șansă pentru a arăta cine este cu adevărat!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

În memoriam Grigore Vieru

       Ştii oare că astăzi se împlinesc şaptezeci şi şapte de ani de la naşterea marelui poet Grigore Vieru ?

Mă doare să ştiu că lumea uită,  uită esenţialul şi lucrurile cu adevărat valoroase. Mai ştii tu ROMÂNE cine ţi-a cântat ţara, limba şi neamul? Admirăm idealuri străine toată viatţa şi murim în patima neştiinţei căci mereu ne gândim la ce are vecinul în ogradă şi nu evaluăm comorile noastre, nici după ce le-am pierdut…

      …şi eu uit…

      Am crescut cu poeziile lui Grigore Vieru şi mult mi-a plăcut graiul lui atât de simplu şi melodios. A trăit ca un om simplu, dedicându-se idealurilor sale şi a murit cu aceeaşi credinţă. Ce frumos mi-au alintat auzul în copilărie "Casa Părintească", "În limba ta", "Mi-e dor de tine mamă", "Mulţumim pentru pace" şi multe alte versuri pe care ar trebui să le păstrăm cu sfinţenie astăzi şi să le transmitem copiilor asemeni unui testament cultural.

      Poezia "În limba ta" a avut un impact deosebit asupra copilului din mine. Sinceritatea sentimentelor exprimate este şi aici prezentă, aşa cum se poate observa în fiecare poezie scrisă de Grigore Vieru. Simplitatea trăirilor relevă un caracter puternic al scriitorului, deoarece tocmai aceste trăiri simple au reuşit sa sensibilizeze spiritul meu din copilărie.

În limba ta

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge, 

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi, 

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ţi-e dor de mamă, 

Şi vinul e mai vin, 

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur, 

Şi doar in limba ta

Te poti opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde, 

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta, 

Cu-al tău pământ, 

Cu cerul tău în faţă, 

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

      Îmi amintesc foarte clar cum de 8 martie era nelipsită poezia "Mi-e dor de tine mamă" şi de fiecare dată, cel care o recita încerca emoţii puternice. Poate din cauza audienţei, dar sunt sigură că şi cuvintele aveau importanţa lor. "Stele, lacrima, privire, mamă, gradină, lumină, văzduhul gurii, nemuritoare carte, dor, omenire, fără moarte, coamă, vorba-ţi caldă, năframă, aproape"… Atâtea cuvinte sensibile adunate în versuri melodioase cu siguranţă ating coardele sufletului.

Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă, 

Mi-e dor de-a ta privire, 

Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină

Cu flori, cu nuci şi mere, 

A ochilor lumină, 

Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie, 

Nemuritoare carte

De dor şi omenie

Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale braţe, 

Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.

Mi-e dor de vorba-ţi caldă, 

Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa

Ori poate-a ta năframă.

Sunt alb, bătrîn aproape, 

Mi-e dor de tine, mamă.

      Azi vreau doar să-mi reamintesc cu drag acele cuvinte care mi-au înseninat copilăria. În această zi vreau să cânt "În limba mea" "Mi-e dor de tine mamă" sperând că şi voi veţi "Reaprinde(ţi) candela" în casa sufletului vostru luminându-vă fiinţa românească.

“O lume dispărută”

       “O lume dispărută”, așa se numea una dintre cărțile preferate. Probabil stă ascunsă și acum în biblioteca de acasă, undeva într-un colț știut numai de ea…

       Nu mai țineam minte nici autorul cărții. Se pierduse în negura anilor. Era un autor străin, de care nu mai auzisem până atunci, Arthur Conan Doyle. M-a impresionat povestea echipei de cercetători care ajung pe o platformă ruptă de lume, de pe lângă Amazon. Singura modalitate prin care puteau ieși de pe platforma era un copac pus între două stânci care, bineînțeles, a căzut în prăpastie. Eroii noștri au fost nevoiți să se aventureze spre inima platformei pentru a găsi o cale de a coborî înapoi pe pământ. Treptat, și-au dat seama că flora și fauna diferă total de cea aflată la poalele platformei, ba chiar au găsit specii vechi, dispărute. Și uite asa s-a reconstituit treptat perioada cretacicului. Mai exact, personajele au dat nas în nas chiar și cu T-Rex.

       Auzisem până atunci de fiorosul Tyrannosaurus rex, dar m-a înspăimântat descrierea pterodactililor, niște păsări uriașe care traiau într-o mlaștină. După foarte multe peripeții, personajele reusesc să găseasca o ieșire de pe platou și ajung acasă. Finalul s-a dovedit a fi exact pe placul meu. Profesorul expediției a reușit să surprindă un public întreg scoțând la iveală un pterodactil. Acesta însă a ieșit prin una dintre ferestrele întredeschise și s-a pierdut în ocean.

       Autorul Arthur Conan Doyle a reușit să mă surprindă pe tot parcursul lecturii. Eram prin clasa a cincea sau a șasea când l-am descoperit. Autorul și-a folosit nu numai imaginația ci și cunoșțintele vaste geografice, geologice și chiar despre lumea preistorică. Acea lume dispărută există cu adevărat în Venzuela și a surprins oamenii de știință din toate domeniile, o mulțime din speciile descoperite aici nemaiîntâlnindu-se nicăieri altundeva. Nu s-a găsit nici un animal mai mare decat o pumă, așa încât visele cu dinozauri s-au spulberat imediat.

       “O lume dispărută”, este una dintre lecturile preferate rămase în oglinda amintirilor, o carte pe care o recomand oricărui mic aventurier.

Visul alb

Un vaporaș aleargă-n zare,

Cu prova din coral turnat.

E alb și cu catarge-n soare.

Vai… iar dorința mi-am visat!

E jucăria mult dorită,

Văzută în vitrina mare

Unde părinții-și duc copiii

Când este zi de sărbătoare…

Mi-e frig și foame, e târziu,

Afară iar s-a înnoptat.

Luminile de pe la geamuri

Îmi lasă-n suflet un oftat.

Ce fericiți sunt alți copii

Alături de cei dragi în casă.

Ce fericit aș fi și eu

De m-ar lua măcar la masă.

Să-mi dea din cina aburindă,

Sau o felie cât de mică

De pâine caldă, cum, pe vremuri,

Gustam la scumpa mea bunică.

Mi-e  frig și hainele subțiri

Pari mai subțiri ca niciodată

Prin oase gerul îmi îngheață

Un vis cu alb… a fost o dată…

Nori de timp

Nori plutesc

Secunda trece

Timpul iar mă lasă rece…

Vară, dulce alinare

Cu minutele din soare,

Hai clipește-n primăvară

Ore pline de savoare.

În albeața dimineții,

Să îți luminezi poeții.

Care zile-ntregi și nopți,

Cântă pentru-a lor nepoți

Psalmi din pletele-ți solare,

Slefuiți cu pietre rare

Din secunde și minute

Și din orele cernute,

Ieri și azi, poate și mâine,

De-o  zeiță fără nume,

Cu ochi auriți de foc

Și subțire la mijloc.

Nori plutesc,

Secunda trece,

Las’ minutele să plece.

Așteptând ora stelară

Să se nască-n primăvară…