A fost odată ca niciodată un boier atȃt de avar, încȃt nici banii nu mai voiau să-i stea în pungă. Deși avea de toate, boierul se gȃndi cum să-și
asigure venitul și pe viitor, așa că merse în sat să-și verifice agoniseala. Se gȃndi că țăranii trebuie în primul rȃnd să-l iubească ca să fie sigur
că îi sunt fideli și muncitori. Întȃlni un țăran și-l întrebă:
- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerit acesta și cu teamă.
- Îl vei iubi și pe viitor?
- Bineințeles stăpȃne!
Mulțumit, boierul, își cȃntări burta și porni mai departe, țanțoș ca un cocoș. Cȃteva văi, mai încolo, primi același răspuns,
așa că, văzȃnd că se înserează, porni agale spre casă. Când colo, într-un loc izolat al satului, zări o cocioabă. Bătu la ușa, dar nimeni nu-i răspunse.
Se încruntă amarnic. Mai bătu de cȃteva ori în ușă și... nimic. Își luă inima în dinți, apoi, dȃnd cu piciorul în ușă, o deschise. Acolo,
într-un ungher, stătea o muiere, lȃngă un foc, legănȃndu-și pruncul. Boierul, își înăspri sprȃncenele și, ridicȃnd tonul, o întrebă:
- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerită aceasta și cu teamă.
- Îl vei iubi și în viitor?
- Bineînțeles stăpȃne!
Mulțumit și de acest răspuns, boierul întoarse spatele și porni bucuros spre casă. La scurt timp, însă, boierul văzu că îi scade averea pe
zi ce trece. Își întrebă omul care se ocupa de pămȃnturile lui ce s-a întȃmplat.
- Apoi boierule, toată lumea se chinuie atȃt de mult să te iubească, încȃt nimeni nu mai muncește!
