A fost odată, ca niciodată, într-un sat de pe
malul unei ape, cu ţărani harnici şi cinstiţi, un tânăr atât de sărac, de nici
vântul nu-i mai şuiera prin cămară. Sătul fiind, de pereţii umezi şi goi… hop
i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă
foc. Flăcăul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şi nicidecum nu
reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru din fire şi sigur nu şi-ar
fi dat frumuseţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el.
Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în acel colţişor de lume. Privi el mai
îndeaproape şi dădu cu ochii de peticul ăsta de pământ, tocmai când oamenii
sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul
singur stătea trist şi necăjit. Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă.
Dumnezeu îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti câte ceva din rugăciunile
lui Ioni. Cum era binedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îl
îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. Se găsi şi un ţăran
care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari.
Impresionă nu numai fetele din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Acesta din
urmă, rămase atât de uimit, de măiestria lui Ioni, de a călări şi de a ridica
batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas părintesc:
- Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi
îndeplinesc o dorinţă.
Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul:
- O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei
tale…
Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi
la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat:
- Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt:
- Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa
cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi
pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de
harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă
răspicat:
- Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere?
- Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul.
- Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă
jur că îţi dau fata,
cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică
sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut:
- Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă.
Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim
haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa
cum nu s-a mai pomenit!...
Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă
fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă,
dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să
facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în
mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era
să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi
jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl
răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi
se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu
mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să
intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu
milă şi îi zise cu glas blând:
- Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa
noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei,
să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un
avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău?
Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului.
- Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost
dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s
făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin
împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi,
fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri:
- Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu
mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici
pe o rază de zece sate împrejur.
- Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii.
- Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi
cu o cumnată la fel de fermecată!
Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea
pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze
lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata
boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel:
- Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe
loc, de când a început lumea să joace în horă!
- Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind
către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau
copii frumoşi şi sănătoşi!
Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în
horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi
boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe
serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu
mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de
veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea
Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai
departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o
strigătură:
- Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni,
dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată...
Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al
lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură:
- Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi
face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?...
Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din
colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit,
dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu
nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea.
În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită
de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…
