Lagărul amazoanelor

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR
Capitolul 7

        Cele două amazoane ajunseră, într-un final, pe malul râului, unde era construit lagărul Burneshei. În general, erau trimise aici de Diossippe pentru a învăţa arta războiului sau dacă erau pedepsite. De data asta veneau bine dispuse, să discute ultimele detalii cu generalul armatei amazoanelor, înainte de plecarea lor în ţinuturile mai calde. În faţa lor se ridica, maiestuos, un gard mare, construit din trunchiuri de brazi înalţi. O amazoană-soldat le zări din timp şi le deschise poarta greoaie chiar înainte ca cele două tinere să ajungă în faţa ei. Talestri îi făcu şmecheră cu ochiul prietenei ei şi amândouă începură să chicotească la vederea amazoanei-soldat. Aceasta era îmbrăcată cu o rochie din piele maronie bătută cu zale şi părea să nu aibă niciun sân. Avea un corp robust, plin de muşchi. Aela nu se putu abţine şi îi şopti prinţesei:

        - Asta o fi, zic şi eu, fiica Burneshei, că prea seamănă cu ea?!

        Talestri începu să râdă zgomotos şi, după ce trecură de poarta înaltă, strigă, râzând cu hohote:

        - Aelaaaa, e plin de Burneshe aici! Zici că s-a reprodus la nesfârşit.

        Văzând-o pe Burnesha ieşind dintr-o baracă de lemn, chiar în faţa lor, Talesti nu se putu abţine şi îi zise:

        - Mare general mai eşti! Să ne trăieşti! Aşa da armată! Ai vorbit cumva cu Druida-Mamă şi te-a ajutat cu reproducerea? Oriunde mă uit în jur, te văd numai pe tine… ce-i drept în ipostaze diverse, mai tinerică sau mai puţin…

        - Haide, hai! o apostrofă Burnesha, obişnuită cu acest tip de abordare al prinţesei. Să vedem cât de bine te vei reproduce tu şi apoi să îţi dai cu părerea!

        Talestri îi făcu din ochi, Aelei, cam foarte şmechereşte şi adăugă:

        - Nu se lasăăăăă! Vrea ea să spună mereu ultimul cuvânt, zici că-i mama!

        Burnesha zâmbi drăgăstos şi, făcându-le un semn războinic, le îndemnă să o urmeze. Intrară toate trei într-o curte, nu prea mare, îngrădită de nişte pomi. O amazoană-soldat luă lupii cu ea. Nici nu apucă, Aela, să se dezmeticească bine, că o şi văzu pe Burnesha cum aruncă o suliţă spre prinţesă. Aceasta se feri instinctiv, şi, vădit incitată, râse cu poftă. Burnesha scoase de la brâu un cuţit şi îl aruncă, din nou spre Talestri. Prinţesa deja scosese sabia din teacă şi, ţipând scurt, lovi cu aceasta cuţitul, aruncându-l spre gard. Generalul sări peste nişte buşteni şi reveni, într-o secundă lângă ele, cu ditamai sabia. Aela se adăposti după un copac. Scenele astea nu prea erau de ea. O văzu pe Talestri agitându-se, nervoasă, în faţa Burneshei, dând cu sabia în stânga şi în dreapta, cu atâta satisfacţie, de parcă ar fi fost jocul ei preferat, încă de mică. Sări pe lângă Burnesha, dându-i un cot în spate.

        -  Saaaaluuuut! se auzi strigătul prinţesei.

        -  Ia de-aici, îi răspunse Burnesha, învârtindu-se prin aer şi încercând să dea cu piciorul drept spre prinţesă, de parcă ar fi fost un adversar de temut.

        -  Taleeeestriiii! se auzi vocea panicată a Aelei.

        Dar Talestri părea să se distreze în continuare. Cu o rotire, bruscă, de treisuteşaizeci de grade, aceasta reuşi să o apuce pe Burnesha de picior şi să o dea de pământ.

        -  Hmmmmmm… se auzi glasul înăbuşit al generalului. De ce ai adus-o şi pe smiorcăita asta aici? întrebă aceasta arătând spre dansatoarea Aela.

        -  Să nu ne îndepărtăm de la subiect, draga mea Burnesha, zise zeflemitor Talestri. După cum vezi, am câştigat şi de data asta.

Burnesha o privi, cu dragoste, şi răspunse:

        -  Adevărul este că în ultima vreme ai făcut progrese mari. Nu ştiu cu cine te-ai mai antrenat sau… ce sânge curge prin vinele tale, dar… e de bine…

        -  Păi, al zeului tău preferat, se grăbi să răspunda Aela.

        -  Hm… Fetişcana asta vorbeşte prea mult. Eşti sigur că vrei să o iei cu tine la drum, Talestri? întrebă Burnesha cu dezgust.

Talestri gesticulă cu sabia spre cer şi zise, de parcă nu ar fi auzit întrebarea:

        -  Se lasă seara, tare bine mi-ar prinde un ceai de tei după drumul de azi…

        -  Haide sus, că Melestri a pregătit nişte carne de cerb afumată, cu cartofi copţi în cuptor şi am şi nişte vin buuuun! A ieşit o minune anul asta! Îţi lasă gura apă.

        -  Talestri, am la mine ceai de tei şi miere de la Druida-Mamă, se auzi vocea Aelei.

        -  Crezi că aici nu este? o apostrofă Burnesha. Talestri, dansatoarea ta mă enervează la culme. Chiar trebuia să o aduci, să îi văd privirea aia de copil… tâmpă?!

        -  Hei, hei… Să trecem peste. Vreau să gust din carnea de cerb şi din vinul tău roşu. Sunt convinsă că are o aromă deosebită, altfel nu l-ai fi lăudat.

        Cele trei amazoane se îndreptară spre o poartă mare, cioplită în munte. În jurul ei erau cioplite alte zeci de ferestre, cele din vârful muntelui având nişte foişoare din liane şi frunze. Talesti se opri un pic şi, inhalând cu poftă aerul răcoros de munte, privi spre cer, alintându-şi, parcă, privirea cu cerul albăstru-auriu. Burnesha şi Aela îşi continuară drumul, intrând pe poarta imensă. Talestri le privi gânditoare şi, rotindu-şi privirea, admiră forfota din barăcile amazoanelor-soldaţi.

        -  Asta e armata mea, tată! Vezi, sunt la fel ca tine! se auzi vocea prinţesei…

        Aceasta îşi pipăi sabia, parcă vrând să se asigure că este la locul ei şi, cu paşi bine calculaţi, se apropie de poarta din muntele de piatră şi intră în palatul Burneshei.

        În faţa ei, se vedeau două umbre. Generalul mergea în faţă, iar dansatoarea la câţiva paşi, în urma ei, ţinând strâns în mâini, coşul în care aveau apa de drum şi câteva fructe. Pe lângă ele trecu, în grabă, un grup de amazoane-soldaţi. Era schimbul de noapte, care asigura protecţia lagărului. Paşii grei şi calculaţi se auzeau ca un ecou printre zidurile de piatră. Firicelele roşiatice, de asfinţit, tresăreau printre ferestrele mici şi rare. Era un altfel de acasă pentru prinţesă, era un loc special care-i aminea de tatăl ei…

MELCUL, ENERGIA ŞI ABILITATEA

Revin cu gândul la una din viitoarele mele cărţi, am mai scris despre ea acum ceva timp, “Adam şi Eva”. Poate o să vi se pară ciudată analogia de mai jos, dar, pe parcurs, veţi înţelege şi logica situaţiei în sine. De curând, am avut ceva probleme cu maşina. E un Golf, cam vechi, dar este fiabil şi îşi face bine datoria, lucru ce mă mulţumeşte pe deplin. Din păcate, a avut probleme cu partea electrică. Ce anume? Nu se ştie… Am dus-o în două service-uri diferite şi am primit acelaşi răspuns “DEFECT ASCUNS”. Partea cea mai rea a fost când Lucicuţa, maşina mea Golf, s-a oprit într-un sens giratoriu şi… nu a mai vrut să pornească. “Norocul meu” e că s-a oprit pe banda laterală şi, până au venit ajutoarele, am primit doar câteva claxoane “prietenoase”. Având nevoie de maşină, dar neştiind ce ar trebui să fie reparat la ea, am folosit-o şi în zilele următoare. Ştiam că are bateria cam slabă, dar majoritatea persoanelor, cu care am vorbit despre această problemă, m-au asigurat că nu de asta se opreşte în mers şi nu mai porneşte (rămânea fără curent). Nici alternatorul pare-se nu ar fi fost vinovatul. Nu prea am cunoştinte în acest domeniu, dar m-am hotărât să o pornesc înainte de a pleca la drum, cu ea, şi să o las, preţ de câteva minute în parcare, pentru a vedea, desigur, dacă se mai opreşte. Observasem că mi s-a oprit în mers de două ori şi, de fiecare dată, la scurt timp după ce ieşeam cu ea în trafic. Curios lucru, dar cum am aplicat această “procedură” (de a o porni din timp), cum maşina mea nu s-a mai oprit. Aşa că i-am schimbat bateria şi, acum, cred că i s-a rezolvat şi “defectul ascuns”. Bine, veţi întreba, probabil, care este legătura între problemele maşinii mele şi cartea “Adam şi Eva”?!... Simplu. Maşina mea se oprea la scurt timp, după ce ieşea în trafic, dar, dacă aveam grijă de ea şi o lăsam să îşi încarce bateria din timp, reuşeam să ajung, cu ea, la destinaţie. Cred că aşa suntem şi noi, oamenii. Ne propunem un obiectiv, despre care credem că e foarte bine pus la punct. Dacă nu avem destule resurse (baterie, etc.) pentru realizarea lui, ar trebui să nu ne grăbim şi să ne asigurăm minimul necesar de resurse (energie şi abilităţi de tot felul). Ce se va întâmpla dacă vom acţiona în grabă şi sub impulsul nerăbdării? Vom rămâne fără “curent” imediat, chiar după primii paşi făcuţi.

Melcul se mişcă încet, totuşi ajunge la destinaţie, cu propria casă în spate…

O zi frumoasă, dragii mei! Cu mult soare în suflet!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

CEI PATRU VOINICI

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR

Capitolul 6

Era o zi de toamnă, neasemuit de frumoasă, iar munţii musteau de bunătăţi. Râul Auras şerpuia voios, alintat de micii afluenţi de pe potecile poleite cu frunze arămii. Pe vârful unei coline, nu prea înalte, se puteau vedea clar, două siluete. Erau două tinere, cu trăsături armonioase, de fete abia coapte. Nu le dădeai mai mult de 18 ani de fiecare, deşi aveau puţin peste douăzeci. Purtau nişte rochii lungi, din fâşii de cânepă semitransparentă, legate la mijloc cu nişte curele împletite din piele neagră. Sânii, nu prea mari, dar fermi, tresăreau ştrengăreşte la râsetele şi chicotele fetelor. Părul lor sclipea sub razele soarelui, iar buclele uneia îţi luau privirea cu apele fascinante de un azuriu-violet. O şuviţă împletită îi era răsucită în jurul capului, în semn de coroniţă, iar în partea dreaptă, părul îi era prins cu o clamă rotundă, probabil din argint, sau poate chiar din platină şi cu un citrin sclipitor la mijloc, lucrat cu mare fineţe. Marginile metalice imitau dantela, iar de ele erau agăţate, câteva pene de vultur alb. Pe umărul drept i se putea vedea clar un tatuaj cu însemnele nobilelor amazoane. Purta nişte brăţări metalice, din cel mai bun oţel, care treceau, puţin, peste încheietura mâinii, acoperindu-i o parte din ea. Erau menite să protejeze în lupta de la apropiere. Tânăra îşi rotea deasupra capului sabia subţire şi uşoară, strigând ceva războinic. Era Talestri, prinţesa amazoană, însoţită de prietena ei cea mai bună, frumoasa şi sensibila dansatoare Aela. Totul părea un joc, tinerele se amuzau, se pare, de ceva.

-         Bine Aela, se auzi glasul prinţesei. Păi mă întrebi tu cum îmi voi seduce barbatul? Tu, cea care ar trebui să mă înveţi?

-         Talestri, ai mai multă şcoală decât mine… Păi numai Druida-Mamă câte te-a învăţat. Plus că… să nu uităm de bietul Amadoc. Ştii bine cât de tare i-ai sucit minţile şi cât a suferit din cauza faptului că s-a îndraăgostit de tine…

Talestri zâmbi ştrengăreşte, îşi duse un deget pe buze, şi le subţie seducător, amintindu-şi parcă de plăceri ascunse şi apoi, făcându-i cu ochiul Aelei, răspunse:

-         Mmmm… Frumos şi dulce a mai fost fiul de negustor trac… Păcat că nu a înţeles şi maică-mea rostul lui în viaţa mea, ţinându-mă închisă, în lagărul Burneshei vreo patru săptămâni…

-         Cred că au fost trei…

-         Ei, ce mai contează, Aela?!

-         Păi contează! Să ne ferească zeii de urmaşi cu oameni de rând!!!

Talestri începu să râdă zgomotos. Privi, cu drag spre Aela, o iubea ca pe o soră.

-         Draga mea, îi zise prinţesa dansatoarei. Aveam eu numai optsprezece ani împliniţi, dar eram destul de conştientă de ceea ce sunt şi de responsabilităţile mele faţă de noi, amazoanele.

-         Ştiu, Talestri! De asta te iubesc eu atât de mult.

-         Da, Aela! De asta mă iubesc şi lupii mei atât de mult. Oare unde or fi cei doi ştrengari?

Talestri se opri şi scrută cu privirea valea. Duse două degete la gură şuierând scurt, de trei ori, ca o imitaţie a vântului. Două umbre apărură din senin, în vale, şi începură să urce spre cele două fete. Erau cei doi lupi, prietenii devotaţi ai prinţesei, care o însoţeau peste tot. Acum lipsea doar calul negru, Draconarius, de care Talestri avea mare grijă. Se pare ca Diossippe nu-i avea la inimă pe cei trei prieteni patrupezi ai prinţesei. Se presupunea că Talestri i-ar fi primit de la tatăl ei, deşi era interzis ca amazoanele să ţină legătura cu taţii. Rufus, lupul roşcat, ajunse primul şi se tolăni, ca un alintat, la picioarele Aelei. Ştia că aceasta avea mare grijă de el. Aela se aplecă şi începu să îl scarpine după ceafă. Lupul scoase limba afară de plăcere şi îşi închise ochii.

-         Ia te uită la el! exclamă Talestri de parcă n-ar fi ştiut. Păi aşa se comportă un luptător adevărat?! Rufuuuus!

Dar Rufus se făcu că nu o aude, îi era prea bine sub aripa Aelei. Apăru şi Strimon, lupul alb.

-         Cel mai tânăr dintre noi, dar cel din urmă. Păi aşa se cade Strimon? îl întrebă Talestri dojenitor. Aşa lup lenos nici că am văzut în viaţa mea, adăugă ea, uitându-se pieziş spre lupul care privea liniştit şi gânditor spre valea în care şerpuia râul Auras.

-         Are un an şi ceva, cam micuţ… Ce să-i faci? adăugă Aela… Mai bine povesteşte-mi ce te-a mai învăţat Druida-Mamă. Zi-mi despre seducţie!

-         Păăăăăi, ce să zic?...

Talestri privi puţin încurcată spre cer, îşi roti ochii, apoi, trăgând o gură de aer, continuă:

-         În primul rând trebuie să ştii ce cauţi. Apoi găseşti ţinta. Asta este partea uşoară, cred… Urmează o perioadă în care trebuie să aplici cu minuţiozitate toate legile seducţiei, astfel încât ţinta să nu îşi dea seama că este în vizor. Va ajunge să facă ea primul pas, crezând că, de fapt ea este cea care iniţiază procesul seducţiei. Acest lucru, îl va incita pe bărbat, nefiind conştient de adăvărata realitate. Trebuie să îl laşi să creadă că el conduce, anticipându-i fiecare mişcare. Ştiind ce urmează, îţi va fi uşor să îl conduci spre ceea ce vrei tu, de fapt. În final, tu îţi atingi scopul şi îţi vezi de viaţă, iar pe el îl laşi cu ochii în soare, căutând un argument solid, pregătit din timp… bineînţeles…

-         Totuşi… lumea cam ştie ce căutăm noi. E greu să îţi ascunzi intenţiile…

-         Crezi, Aela? Păi lumea ştie, de exemplu, că prinţesa amazoană, Talestri, este altfel decât mama ei… Că îi place să încerce lucruri noi. Că, probabil, ţine legătura cu tatăl ei (la auzul acestui lucru, Aela scuipă în palma dreaptă şi duse mâna la călcâiul stâng, de parcă ar fi încercat să scape de un blestem)… Aşa că, draga mea, continuă prinţesa (prefăcându-se că nu a văzut gestul prietenei), bărbaţii din lumea întreagă pot spera că eu, Talestri, pot fi aleasa inimii lor, iar ei, regii, s-ar putea lăuda că au reuşit să ia de soţie o prinţesă amazoană!

Aela rămase cu gura deschisă. La aşa ceva nici că se aşteptase. O privi pe prinţesă cu profund respect şi nu mai putu să adauge nimic. Talestri îşi contiună jocul cu sabia, scoţând strigătele ştiute. Cei doi lupi şi dansatoarea, o însoţeau la un pas distanţă. Rufus se mai oprea, din când în când, la picioarele Aelei, primindu-şi binemeritatele scărpinări pe după ceafă, iar Strimon, scruta intens valea, cu o mare curiozitate. Din când în când, ieşea cu câţiva metri înaintea grupului, dar de fiecare dată se întorcea lângă prinţesa, care îi mai arunca priviri piezişe, în semn de nemulţumire, aşa, cât să înţeleagă şi junele alb cine e şeful.

Big Bang

Atom, fără bătăi de cap,

Primul Big Bang, încorporat,

Chimie, cu cili electroni,

Răstălmăceşti printre ioni....

Eu sunt foton, decorticat,

Dintr-un eres, alambicat,

Şi-am căutat cărări, prin haos,

Spre stele, ce mi-au fost adaos...

Parcă-s aici şi parcă nu-s

Şi câte nu am eu de spus

Despre impulsuri, flux şi spini

Despre corpusculi anodini...

Şi nu-nţeleg a cui e vina,

Când mistică îmi e retina,

Chemarea-şi arde a sa flamă,

Dar feedback-ul mă ţine-n ramă...

SĂTUCUL MEU, ŞI ODISEEA

Recomandat :)     http://www.youtube.com/watch?v=54XztbNJ87g

Născută-am fost în zi de vară,

Într-un sătuc, pe mal de Prut,

Sub nucii de odinioară,

Cu ramurile-n azimut…

În valuri-lanuri am urcat,

Cu tălpi golaşe, prin ţărână,

Când vin cireşi la dezmierdat,

Ţinându-se,-n alint, de mână…

Mai simt un vânt primăvăratic,

Aşa cum îl ştiam atunci,

Vara, cu stropii de jăratic,

Crestaţi printre altare-rugi…

Priveam în depărtări ascunse…

Citisem despre un pământ,

Cândva unit, ce dispăruse,

Cu un cernit discernământ;

Am stat s-ascult un imn absurd,

L-am intonat în călimară,

Metaforă cu sunet surd,

Minciună râncedă şi-amară,

Şi ruşinos mi-era cuvântul,

Era jenant să îl rostesc,

Deşi acela era gândul,

Părea greoi să povestesc…

Şi mă visez, în nopţi de vară,

Într-un sătuc, pe mal de Prut,

S-ascult un greier, cu-o vioară

Doinind… dintr-un arcuş tăcut,

Revăd privirea părintească,

Atât de caldă şi iubită,

Care încearcă să-mi şoptească,

De sub năframa înălbită,

Înmiresmat de un major

Un sunet dulce, cristalin,

Cu suflul unui dirijor

Ce-mi este astăzi alcalin,

Esenţă pentru minte trează,

Lucrată de vechi făurari,

Din strune care mai vibrează,

Emoţii pentru noi lăstari…

Un puls dintr-un ţesut nostalgic,

Zvâcneşte astăzi… revolut,

Cosmopolit, etimologic

De taina unui absolut…

Străină-am fost în a mea ţară,

Cu gândul, limba şi ideea,

Dar port, la inimă,-n cămară,

Sătucul meu... şi Odiseea!…

NU-MĂ-UITA

O poză, un parfum intens de liliac şi… m-am trezit acasă, sub frunzele de un verde crud, la umbra liliacului bătrân din ogradă. Ce dor nebun m-a cuprins! Aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar. Îmi spun adesea că ar fi bine nici să nu mă gândesc, că ar trebui să îmi concentrez privirea spre altceva pentru a nu simţi acel freamăt în inima mea, acel dor de… casa părintească… Dar cum să nu privesc liliacul, poarta şi coroana miresii, cea care mă fascina cu acea corolă bătută cu floricele albe. Şi stânjeneii, stau “stângeniţi” şi privesc printre zăbrelele gardului atât de cunoscute. Oare mă aşteaptă? Le-o fi dor? Ce violet intens! Cu nişte culori primăvaratice de nu-mă-uita… Dar visul se spulberă, asemeni pufului de  păpădie, în bătaia vântului şi rămâne doar dorul: să revad florile de primăvară din curtea casei noastre…

CAMERA RĂSCRUCILOR

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR

Capitolul V

        Talestri ieşi, la scurt timp, din salon, lăsâdu-i pe ceilalţi să discute, între ei, detaliile planurilor lăsate de Diossippe. Se îndreptă cu paşi hotărâţi spre Camera Răscrucilor, paşi care lăsau un ecou surd pe pardoseala din piatră. Razele soarelui cerşeau, parcă, să se joace cu pânzele albe ce cădeau, în valuri, din rochia ei. Telestri deschise uşa greoaie şi intră în camera pe care, încă de mică, o vizita de trei, patru ori pe săptămână. Se apropie de piedestalul de lemn din mijlocul încăperii, şi, luând cartea groasă, ce trona pe el, o strânse tare la piept. Se auzi, abia şoptit, numele Druidei-Mame:

        -   Elisedd… Elisedd…

Obrajii i se îmbujorară şi, cu şi mai multă căldură, aceasta căută să rostească încă o dată numele iubitei învăţătoare:

        -   Elisedd!...

        Pereţii deveniră roşiatici şi unul dintre ei hârâi prelung, deschizând o uşa spre o altă camera. Acolo, pe un jilţ de paie, stătea o doamnă, îmbrăcată într-o rochie simpla, albă. Părul negru părea că începe să încărunţească, dar vârsta ei… nu o ştia nimeni. Se vorbea că are mai mult de trei sute de ani. Aceasta era Elisedd, Druida-Mamă, cea care avea grijă de prinţesele amazoane, instruindu-le, încă de mici, să devină regine neînfricate prin înţelepciunea pe care trebuiau să o asimileze. Lângă ea, torcea lenos un tigru care, la vederea prinţesei Talestri, dădu cu labele în sus, în semn de joacă. Talestri se apropie de el, vădit amuzată, şi începu să îl scarpine.

        -   Ce face scumpul meu, Nuallan? întrebă ea.

        -  Ce face de obicei, răspunse Elisedd. Mănâncă şi doarme. Azi m-ai chemat mai devreme, Talestri, continuă druida. Ştiu ce te apasă, dar asta este destinul tău. Ai toate cunoştintele necesare să devii regina amazoanelor. Trebuie doar să… vrei…

        O umbră trecu peste chipul tinerei prinţese. Aceasta se aşeză lângă Nuallan şi îşi încrucişă picioarele. Deschise cartea pe care nu o slăbise din mâini şi începu să o răsfoiască, agitată.

        -  Elisedd, ceva îmi spune că lucrurile din jur vor căpăta o altă nuanţă în viitor. Ceva mă apasă şi nu înţeleg ce... Ceva îmi spune că nu trebuie…

        -  Talestri! strigă druida, ridicându-se nervoasă din jilţul ei. Tu trebuie să îţi faci datoria, iar destinul… destinul îşi va face şi el datoria. Cred că am discutat prea mult pe tema asta. Dacă vrei să înveţi şi altceva astăzi, încearcă să te concentrezi sau… mergi şi te plimbă cu amazoanele tale, copile frivole şi fără minte!...

        -  Dar şi eu sunt o amazoană! Sunt ca şi ele! Cum poţi vorbi aşa despre ele?!

        -  Prostii!

        Elisedd se aşeză în jilţul ei şi, mângâindu-şi piatra de pe inelul masiv, continuă, calm:

        -  Fiecare individ are o gândire oarecum aparte. Oricât am încerca să le uniformizăm oamenilor felul de a gândi, ei vor păstra ceva unic şi indivizibil. Hai să ne amintim de Rex, un dinozaur carnivor dispărut undeva, într-un trecut îndepărtat. Noi l-am numit Rex pentru că el a fost regele acelor timpuri… Era mare şi puternic, avea un craniu care zdrobea uşor tot ce întâlnea în cale. Se impunea prin mărime, ferocitate şi instinct ucigaş. Şi când te gândeşti că nici nu ştim pe unde sunt rămăşitele lui… Orice dinozaur, indifent cât de feroce ar fi fost, începea prin a fi mic, un pui mic. Puii duceau o luptă de supravieţuire. Pericolele îi pândeau atât pe pământ cât şi din aer... Culmea, unul dintre duşmanii puiului de Rex era chiar adultul Rex. Asemeni leilor, adulţii Rex vedeau în pui o posibilă viitoare concurenţă. Egoismul lor nu le permitea să vadă dincolo de acest aspect. Poate că puiul de Rex ameninţat putea deveni aliatul lor în lupta pentru supravieţuire, poate le-ar fi vânat mult mai bine prada, poate… Cert este că gândirea de grup se opreşte undeva, lovindu-se ca de o baricadă invizibilă, numită PERSONALITATE. Depinde de noi cum folosim această baricadă. Uneori poate deveni drumul spre agonia unui destin cu final mai puţin fericit sau… poarta către ceva mai bun. De noi depinde dacă lăsăm să fim călcaţi de adulţii Rex sau dacă devenim viitorii titani…

        Talestri o ascultă, vrăjită, pe Elisedd. Ar fi stat cu ea ore întregi. Apucă mica harpă de lângă ea şi începu să fredoneze o Kaliwi, unul dintre câtecele preferate. La lumina lumânărilor, printre cele trei umbre ce se răsfirau pe pereţi, se auzi glasul ei, cristalin şi limpede:

        -  M-ai dat la lup, al vieţii ghimp,
Azi, turmele… mi le colind,
Armiring, zee din Oltrawp
La adevăruri, poposind…

Născut-am fost, în zi stelată,
Promis-ai tată să ne dai
Putere, viaţă-ndelugată
Acum te faci că nu mai ai?!

În Dysol mi-ai promis Oltrawpul
Acum mă simt cumva săpată,
De-o nimfă, care-mi taie timpul,
În Cartea Vieţii, o errată…

Nu fac decât să-mi văd de turmă,
S-o păstoresc, cum ţi-am jurat.
În viaţa vieţilor las urmă
Zeiţă, cu adevărat…