T-Rex

Fiecare individ are o gândire oarecum aparte. Oricât ar încerca societatea să îi uniformizeze felul de a gândi, el va păstra ceva unic şi indivizibil.

Haideţi să ne amintim de T-Rex, un dinozaur carnivor dispărut undeva, într-un trecut îndepărtat. Era mare şi puternic, avea un craniu care zdrobea uşor mamiferele. Se impunea prin mărime, ferocitate şi instinct ucigaş. Şi când te gândeşti că atât rămăşiţele lui, cât şi cele ale semenilor lui s-au transformat în ţiţei, şi ne alimentează… maşinile... Sauropodele făceau mulţi pui tocmai pentru a fi siguri de perpetuarea genetică. Orice dinozaur, indifent cât de feroce ar fi fost, începea prin a fi mic, un pui mic. Puii duceau o luptă de supravieţuire. Nici puii de T-Rex nu duceau o viaţă mai bună. Pericolele îi pândeau atât pe pământ cât şi din aer... Culmea, unul dintre duşmanii puiului de T-Rex era chiar adultul T-Rex. Asemeni leilor, adulţii T-Rex vedeau în pui o posibilă viitoare concurenţă. Egoismul lor nu le permitea să vadă dincolo de acest aspect. Poate că puiul de T-Rex ameninţat putea deveni aliatul lor în lupta pentru supravieţuire, poate le-ar fi vânat mult mai bine prada, poate…

Cert este că gândirea de grup se opreşte undeva, lovindu-se ca de o baricadă invizibilă, numită PERSONALITATE. Depinde de noi cum folosim această baricadă. Uneori poate deveni drumul spre agonia unui destin cu final mai puţin fericit sau… poarta către ceva mai bun. De noi depinde dacă lăsăm să fim călcaţi de adulţii T-Rex sau dacă devenim viitorii titani…

O zi frumoasă, dragii mei, cu mult soare, în suflet!...

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

COPACUL COPY

Aud tot felul de poveşti pe la colţuri. Unii se plâng, alţii se laudă. Mai dăunăzi, cineva îmi povestea cum pisica unui vecin fura, din când în când, mâncarea altei pisici şi mi-am zis: “Ei, uite că şi la ei este ca la noi”. M-am întrebat ulterior :

“În cazul unui plagiat cine are de câştigat? Cel care plagiază sau cel care a fost furat?”

Răspunsul vine la fel de simplu, ca şi întrebarea. Noi suntem asemeni unor copaci. Creştem şi în fiecare primăvară ne lăudăm cu frunze noi… Frunzele sunt parte din sufletul unui copac. Ele iau viaţă din seva lui şi se ridică spre cer, fiecare fredonând un cântec personalizat. Ce s-ar întâmpla, oare, dacă unul dintre copaci, ar vrea să aibă mai multe Frunze? Ce s-ar întâmpla dacă acesta ar fura câteva Frunze din copacul de alături? Iniţial ar fi aclamat de ceilalţi. Ar fi atât de stufos şi frumos! Şi dacă narcisismul din el va cere mai mult, el va “lua” câteva Frunze şi de la alţi copaci. Va deveni un copac special, colorat şi diversificat. Ceilalţi copaci îl vor privi cu uimire şi îl vor lăuda. Timpul va trece şi copacul nostru îşi va face un tabiet din a “împrumuta” frunzele altor copaci cu tot cu… seva şi personalitatea lor. Frunzele vor păstra seva copacului-mamă şi vor trăi atât timp cât vor avea acea resursă. Copacul nostru va trebui să le tot înlocuiască şi, uite aşa, va ajunge la un Modus Vivendi NEPERSONALIZAT. Frunzele “împrumutate” vor acoperi mugurii autentici ai copacului şi nu le vor da voie să crească. Copacul nu va mai avea frunzele lui, acele Frunze care ar trebui să îl hrănească, acele Frunze care ar fi putut fredona cântecul LUI spre înaltul cerului şi nu… visul altora… Ceilalţi copaci vor creşte, vor face şi mai multe Frunze. Vor avea de unde da, din belşug, pentru că îşi vor dezvolta corola în fiecare primăvară. Copacul nostru se va usca, treptat. Nu va putea trăi cu frunzele altora. Singura soluţie, de faţadă, va fi vechiul “împrumut”. Dar acum nu va mai fi aclamat pentru că el… nu a crescut. Nici nu avea cum. Chiar dacă ar aduna mai multe Frunze, nu ar avea unde să le aseze. Ramurile i-ar rămâne la fel de mici. În zadar ar încerca să le aşeze într-o ordine bine pusă la punct, astfel încât să încapă mai multe. Ele vor cădea şi vor sfârşi sub paşii trecătorilor… Doar o adiere blândă, de primăvară, îi va aminti de perioada în care AVEA ŞI EL FRUNZELE LUI. Oare cum ar fi fost dacă şi le-ar fi păstrat?

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

VREI CĂMAŞĂ?! ATENŢIE LA NUMĂR!

Aş începe cu “a fost odată ca niciodată” şi aş termina povestea cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar… nu despre asta este vorba. Mi-am amintit, zilele astea, de o conversaţie purtată cu un prieten. Mi se plângea că o prietenă bună, de-a lui, avea ceva probleme în relaţia de cuplu. Tipa ajunsese, pesemne, la disperare. I-am zis să îi fie alături şi să îi spună o poveste. Am inventat-o pe loc, adaptată prefect situaţiei în sine. Mică, dar cu o idee mare:

Treci pe lângă un magazin şi privirea îţi este fermecată de o cămaşă pe care o zăreşti în vitrină. Este atât de frumoasă, prefectă, aşa cum o visezi, tu, de ceva timp. Parcă o şi vezi purtând-o şi admirându-i cusăturile fine şi materialul de o calitate rar întâlnită. Intri şi te îndrepţi, cu emoţie, spre vânzătoare, sperând să îţi comunice un preţ cât mai apropiat de buzunarul tău. Oare cât ai putea da pe ea? Dacă nu ai destul la tine sau pe card, te vei împrumuta? Zâmbeşti vânzătoarei şi aştepţi, cu înfrigurare, detaliile. Îţi spune preţul şi, parcă, îţi mai revii (chiar te bucuri). Îi ceri să probezi una şi… SURPRIZĂ! Nu au mărimea ta şi… modelul din vitrină este ultimul. “NU VOM MAI ADUCE!” sunt cuvintele pe care le auzi. Te apucă nervii şi te uiţi cu jind la cămaşa expusă. “Oare cine va fi norocosul?” te întrebi şi te cuprinde invidia…

Ei, dragii mei, aşa se întâmplă în viaţă... Îţi poate plăcea foarte mult o persoană. Poate şi ea te place, dar ce să faci?... Cămaşa, ei cămaşa nu te lasă, că nu este numărul tău... :)

Să aveţi o zi cu MULT SOARE în suflet!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.