Dimineața, în drum spre muncă, am auzit la radio cate ceva despre nunta lui Pepe cu o fata pe nume Raluca și despre cât de frumoasă era rochia… Bineînțeles, ca orice femeie, sunt si eu o mare curioasa. Am ajuns în fata calculatorului și am căutat ultimele știri legate de eveniment. Vroiam să văd cum arată mireasa și rochia ei. Am găsit și câteva comentarii pe care oamenii le-au lăsat în trecere. M-a surprins să văd unele chiar… foarte grosolane legate de faptul ca cei doi miri sunt de etnie romă… Haideți să vă povestesc ceva. Am încercat să vizitez, în ultimul timp, câțiva copii de la Diaconia, unii dintre ei provin probabil din familii de țigani (romi). Le-am dus dulciuri "Bucuria" aduse din Republica Moldova și m-am bucurat de zâmbetele lor. Unii m-au intrebat de ce fac acest lucru pentru ei? Aceștia vor crește mari și poate vor face rău… poate, dar oare nu asta încercăm să preîntâmpinăm? Le-am zis că mi-am luat chiar eu o țeapă de la un țigan pe str. Republicii din Brasov. Venisem să mă transfer la facultate și trebuia să rezolv totul într-o zi deoarece nu aveam unde să stau (căminele erau închise, iar cunoștințele mele din Brasov erau studenți din alte localități). Am intrat într-o cabină telefonică (era prin anul 2001, nu aveam încă telefon mobil). Am sunat acasă să le zic că sunt bine și am ieșit, în acel moment s-a apropiat de mine un om la vreo 25-30 de ani, foarte bine îmbrăcat (se vedea clar că este țigan dupa accent). M-a rugat să-i împrumut cartela mea deoarece avea de dat un telefon urgent. M-am gândit imediat că e posibil să vrea să mă păcălească, dar apoi mi-am zis că nu are mare lucru de câștigat de pe urma cartelei mele… pot ajunge și eu într-o situație disperată de a da un telefon și unde aș ajunge dacă cei pe care i-aș ruga să mă ajute ar da din cap fricoși și ar zice NU?! Așa că… i-am întins cartela, el mi-a luat-o și a început să caute un număr de telefon în portofel. A găsit ceva și mi-a zis iritat și dezamăgit că e număr de mobil și nu are rost să-mi cheltuie mie banii. I-am zis că poate suna și pe mobil. N-a vrut, ba chiar a insistat să-mi returneze cartela. Am luat-o înapoi uimită și am intrat din nou în cabina telefonică să-mi verific creditul, conștientă fiind că singurul lucru logic pe care și l-ar fi dorit acea persoana era… să-mi schimbe cartela cu una consumată. Așa s-a și întâmplat, între timp persoana respectiva a și dispărut. Îmi era ciudă pe mine deoarece trebuia să sun acasă și nu mai aveam decât bani de drum, dar… am plătit pentru că am vrut să ajut un om. E adevărat, ulterior am devenit mult mai atentă la aceste detalii, dar mereu am rămas cu o conștiință încărcată că poate aș fi putut ajuta oameni care ar fi avut nevoie în loc să fug ca o fricoasă. Am fost întrebată: păi și le mai duci dulciuri copiilor unor astfel de oameni după ce ai pățit-o și tu? Păi ce vina au bieții copii? Și poate au o șansă să fie altfel când vor crește mari…
De ce ne grăbim să etichetăm oamenii, până și copiii? Am rămas uimită să constat în primul an de liceu în Romania că mulți ne numeau pe noi, moldovencele, fete ușuratice. Ajunsesem într-un orășel din judetul Bacău după ce am dat niște examene. Până atunci culesesem deja și lecții de viață. Veneam după un șir de câțiva ani de greutăți în care părinții mei, profesori fiind, și-au luat salariile și așa mici… cu multă întârziere. Au fost ani grei… Făceam naveta din sat la școala muzicală din orașul din apropiere (15 km). De trei ori pe săptămână, după orele de școală, luăm autobuzul spre oraș. Mi s-a întâmplat să nu mai prind autobuzul înapoi decât noaptea târziu. Într-o iarna am ajuns acasă pe la ora 22. Î-am găsit pe ai mei foarte îngrijorați. M-am mutat apoi în oraș, la un cămin, pentru a-mi fi mai ușor, dar acolo am găsit frig și camere fără utilități. Se amenajase ultimul etaj de la un cămin pentru nefamiliști unde ne-au dus pe noi, elevii de liceu veniți din sate. Nimerisem într-o cameră cu încă 8 fete, era situată chiar pe colțul clădirii (ultimul etaj) și iarna era extrem de frig. Nu se cunoștea acolo definiția căldurii și nici a apei calde. Astea erau condițiile. Acum trebuie să recunosc faptul că un an am rezistat, dar al doilea an am fugit în gazdă la o cunoștință. Ei… dar existau și lucruri frumoase pentru copilul de atunci, cum ar fi participarea la diferite evenimente. Muzica era un vis minunat care mă făcea să uit de tot și toate. Ajunsă în Romania, normal că m-a uimit să văd cum eram privite, noi, fetele din Moldova. Abia scăpasem de unele greutăți, acum na belea, deja aveam și eticheta pusă. Căminul din România s-a dovedit a fi, în comparație cu cel din Moldova, de cinci stele. Aveam căldură, apă caldă, televizor în camera rezervată studiului și cabluuu. Ce mai conta părerea băieților care așteptau seara să ieșim la masă pentru a ne fluiera? Unele fete se plângeau că sunt ținute prea din scurt, dar ele n-au stat ca mine la un cămin din Moldova în 2005 ca să poată face o diferență ESENȚIALĂ! Ei… între timp am aflat că un "rol" important în etichetarea noastră o aveau inclusiv fustele. Eu fusesem crescută într-un stil mai feminist, iar bucățica de comunism, pe care am reușit să o prind în viața mea, mă obișnuise cu ideea că o femeie trebuie să poarte rochii și fuste. Iarna, dacă era frig, le "asortam" cu niște colanți. Aici însă aflasem că doar ușuraticele purtau așa ceva, sau, cel puțin așa am fost informată la acea vreme. Cum mica mea garderobă era compusă doar din fuste și o pereche de pantaloni, a trebuit să-mi iau din economiile mele încă o pereche de pantaloni, ca să am la schimb. Și uite așa au trecut anii, și, din ușuratice, în următorii ani, am fost trecute la capitolul… tocilare. Între timp m-am hotărât să renunț la pantaloni și să învăț din nou să port rochii și fuste. Mi-a plăcut să le port, de ce să n-o mai fac doar pentru că unii gândesc într-un anumit mod? Acum nici nu mai am vârsta de atunci și mă intersectez cu alt fel de oameni, cu altă mentalitate, sau cel puțin așa îmi place să cred.
Și uite cum am ajuns de la subiectul unei nunți la exemple din viața mea. Nu trebuie să venim cu o etichetă doar pentru că ni s-a pus pata pe ceva anume. Mi-e greu și mie, cei drept, să trec de acest prag al etichetării. Din nefercire, etichetarea moldovencelor (ca fiind mai ușuratice) are o bază tragică. Am cunoscut cazuri când fetele au fost la un pas să fie vândute mai departe FĂRĂ SĂ ȘTIE! Li s-a zis că li se va da de muncă. Au fugit în ultimul moment. De ce au apărut astfel de cazuri? Din cauza sărăciei… Cunoștințe foarte bune au fost torturate în propriile case doar pentru că s-au dus în străinătate și au făcut câțiva bănuți. Atunci am auzit-o pe surioara mea exclamând: ce bine că n-avem bani! Apoi racheții au fugit în Europa și prin lume și atunci am răsuflat mai ușurați.
În cazul lui Pepe ce pot să zic? Sunt foarte mulți care își înșeală partenerul. Unii sunt iertați și alții nu. Părerea mea este că trebuie să ierți, dar mult mai bine ar fi să meargă apoi ambii pe drumuri diferite. Ideea trădării va umbri mereu relația, iar în majoritatea cazurilor cel care a fost iertat va greși iar și iar… știind că există posibilitatea ca celălalt să mai dea o dată șansă relației…
Ce ne rămâne de făcut? Părerea mea este că trebuie să ÎNCERCĂM să fim mai buni, să ne respectăm partenerul de viață, prietena sau prietenul, și să nu etichetăm oamenii fără rost…
Fiecare are dreptul la fericire și o șansă pentru a arăta cine este cu adevărat!
Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.
