Cartina

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR (Capitolul 12)   

Paşii amazoanelor se auzeau puternic pe lespezile de piatră ale portului din Histria. Talestri ronţăia de zor o bucată de pesmet din tărâţe, păstrat cu grijă de Aela, în coşul prinţesei. Siluetele lor atrăgeau privirile trecătorilor, unii uimiţi de urâţenia amazoanelor-soldat, iar alţii fascinaţi de frumuseţea amazoanelor-fruntaş. De departe însă, deosebită rămânea Talestri, cu părul ei albăstrui-violet, prins de-a lungul cozii, în trei locuri, cu legături din cânepă împletită. Aela o urma atentă, gata să mai scoată din coş şi alte bunătăţuri, deşi prinţesa nu era o gurmandă de felul ei. Ajunseră în locul stabilit cu Eber, negustorul fenician. În faţa lor se înălţa o frumuseţe de corabie cu vela încă strânsă pe catargul format din cei doi stâlpi de lemn, dar care părea să tremure la adierea vântului, nerăbdătoare în faţa unui nou drum pe marea mohorâtă şi neospitalieră. Cu un pintel alungit în faţă, corabia era prevăzută cu trei nivele pentru circa 144 de vâslaşi. Având 48 de rame, atingea o viteza cam de 10 mile, una performantă pentru acele vremuri.

- O triremă! se auzi vocea plină de încântare a lui Melestri. Pe toţi zeii, trebuia să îmi dau seama că prinţesa noastră va alege, pentru acest drum, ceva deosebit.

- O ce? întrebă Climene năucită.

- O triremă, răspunse Aela plictisită. Să nu-mi zici că ai uitat când Burnesha ne-a povestit despre celebrele corăbii feniciene?

Climene îşi învârti ochii năucită, nu-şi amintea nimic din discuţia despre navigaţie. Talestri nu le băgă în seamă pe cele două amazoane, ci se apropie, în grabă, de puntea din scânduri late care făcea legătura între corabie şi ţărm. Nu reuşi să facă doi paşi pe aceasta că se şi poticni de un om micuţ de statură, adus de spate şi cărunt. Era Eber, negustorul fenician. Acesta se propti, ţanţoş, în faţa prinţesei.

- Bine ai venit, prinţesă Talestri, pe umila mea Cartină, zise Eber, făcând o plecăciune uşoară din cap.

- Bine te-am regăsit, dragul meu Eber! răspunse Talestri. Umila ta Cartină mă lasă mută cu frumuseţea sa. Culoarea velei este foarte bine aleasă, de parcă soarele s-ar fi scăldat în ea, şi lemnul este frumos lucrat şi lustruit, recunosc arta bravilor fenicieni.

Zicând acestea, Talestri lăsă în coşul Aelei bucata de pesmet şi se îndreptă spre velă. Nici nu reuşi să îşi delecteze privirea cu balustrada de lemn cu mici însemne feniciene, că un zgomot puternic se auzi. Uşa ce dădea spre încăperea principală a corabiei se deschise şi Rammu ieşi, plin de nervi. Privirea însă îi deveni senină şi, vădit entuziasmat, se apropie de Climene şi zise:

- Charie, frumoasa mea! Pe toţi zeii, nu credeam că ne mai vedem curând!

- Zeii ne-au surâs din nou, interveni Melestri cu iz ironic. Cred că prinţesa noastră e foarte încântată.

Talestri rămase cu gura căscată, privind cu groază, spre uşa larg deschisă, prin care se vedea silueta bine conturată a lui Runkrahost. Acesta privea amuzat spre grupul de amazoane de pe puntea superioară.

- Ia te uită ce delegaţie importantă avem azi la cină. Draga mea prinţesă, încep să cred că ne urmăreşti. Oare să facem şi noi parte din măreţia viitorului tău?

- Charie, generale Runkrahost! răspunse Talestri, pe un ton amiabil forţat. Cred că sunt doar simple coincidenţe printre papirusurile zeilor. Sunt mulţumită de faptul ca la bord se află persoane pe care le cunoaştem deja.

- Sunt convins, răspunse generalul, apropiindu-se de prinţesă şi privind-o cu interes.

Talestri nu răspunse acestei provocări deschise, fiind sigură că asta îşi dorea Runkrahost. Un răspuns ar fi generat o serie de alte schimburi de replici, probabil fără niciun rost anume. Eber apăru ca din senin şi, după ce aprecie entuziasmat faptul că amazoanele se cunoşteau cu ceilalţi călători, le arătă încăperile în care trebuia să stea pe tot parcursul călătoriei. Talestri avea o încăpere mică, dar numai a ei, spre deosebire de celelate amazoane care trebuia să împartă două cam la fel de mari. Runkrahost primi una în apropiere de încăperea prinţesei. Talestri simţi un fior străbătându-i corpul la gândul că la mică distanţă va sta generalul babilonian cu statura impunătoare de akkadian. Câteva gânduri îi trecură fugare prin minte, dar şi le alungă imediat, conştientă fiind de faptul ca orice implicare emoţională cu generalul ar genera o serie de probleme şi ar putea chiar periclita obiectivul pe care îl avea de atins. Corabia începu să se clatine şi, după ce se lovi cu sacii de nisip de marginile pietruite din port, se îndreptă legănat spre ieşirea din micul golf. Vocile vâslaşilor se auzeau puternic şi ritmat, de parcă asta şi-ar fi dorit să facă toată viaţa, să fie picioarele frumoasei Cartine în apele mărilor. Talestri se întinse pe patul de lemn. Era cam tare faţă de cel obişnuit, pe care dormea acasă, dar ceva era magic în acea încăpere căptuşită cu lemn de brad. “Să fie de la legănatul Cartinei sau de la mirosul sărat din Pontus Axeinos?” se întrebă prinţesa.

- Ridicaţi vela! se auzi vocea puternică a lui Eber. Mai repede, sclavi de nimic. Am dat o groază de bani pe voi şi nu sunteţi în stare să ridicaţi o amărâtă de velă? Uşor la cataaarg! Unde te uiţi, chiorule? Tu nu vezi de unde bate vântul? Ajută-l pe ăla să îndrepte spre direcţia cea bună. Uşoooor, că ne răstorni… Gata, lasă!...

Talestri chicoti amuzată, îl şi vedea pe bătrânul negustor alergând pe puntea superiară şi încercând să se impună în faţa oamenilor săi. Vorbea cam mult, dar îi iubea pe toţi ca pe copiii lui şi suferea pentru fiecare în parte dacă era cazul. Prinţesa închise ochii, glasul mării se auzea tot mai desluşit, erau deja departe de ţărm.

Climene

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR (Capitolul 11)  

        Zgomotul lingurii de cositor, lovindu-se de cana de lut, se auzea tot mai puternic în crâşmă. Celeno învârtea de zor în ceaiul ei. Talestri o privi cu subînţeles de câteva ori, fără niciun rezultat.

        -  Termini odată? se auzi vocea răguşită a amazoanei-soldat, Melestri.

        Celeno se opri brusc, aşa, ca dintr-un vis. Îşi ridică ochii împăienjiniţi de oboseala din ajun şi căută, insistent, privirea prinţesei. Talestri o evită, privind spre geam. Celeno puse linguriţa pe masă şi zise, căscând:

        -  Abia aştept să vină Climene, să-mi povestească distracţia de azi noapte…

        Talestri tresări şi întrebă imediat:

        -  Păi nu aţi fost împreună azi noapte? Climene nu e în cameră?

        -  Ba daaa… Am fost împreună azi noapte, până la un moment dat, când ea a plecat cu                      Rammu în camera noastra şi eu a trebuit să merg să dorm cu Aela şi Liliana, răspunse Celeno, neobişnuit de satisfăcută.

        Se lăsă tăcere. Talestri se schimbă la faţă. Melestri începu să îşi roadă unghiile şi se apropie de geam, parcă încercând să caute cu privirea amazoana buclucaşă.

        -  V-am dat eu voie să ieşiţi cu akkadienii? se auzi deodată vocea răsunătoare a prinţesei. Se ridică furioasă şi împinse brusc scaunul, care se lovi puternic de perete, rămânând, totuşi, în picioare.

        -  Oho, cineva şi-a început dimineaţa cu multă energie, se auzi vocea deja cunoscută a generalului Runkrahost.

        Tocmai intra pe uşă, alături de prietenul lui, Murrabi. Apoi privi amuzat la scaunul proptit de perete şi se aşeză la două mese distanţă de amazoane. Tânara de aseară, cu ulcioarele, apăru imediat lângă general, aşteptând, parcă, mângâierile de atunci, dar acesta nu păru impresionat de drăgălăşenia ei şi îi spuse să îi aducă nişte apă rece şi ceva afumătură cu pâine pentru masa de dimineaţă. Talestri îşi luă scaunul şi se aşeză resemnată la masa ei. Nu ştia de ce, dar nu şi-ar fi dorit ca Runkrahost să asiste la o ceartă între amazoane. În alte împrejurări nu i-ar fi păsat, dar nu voia să îi ofere şi mai multă satisfacţie, având în vedere atitudinea lui jignitoare din seara trecută. Prinţesa îşi luă cana de lut şi începu să soarbă încet din ceaiul de soc. Temerea ei, însă, se adeveri, după două-trei clipe. Uşa se deschise larg şi în crâşmă intrară, foarte veseli, Rammu şi Climene. Amazoana îl ţinea de braţ pe soldatul babilonian, iar pe faţa ei se putea citi satisfacţie şi voie bună. Runkrahost păru surprins şi chiar îşi încruntă sprâncenele. Talestri simţi că nu îşi mai poate stăpâni pornirile, dar reuşi să se abţină, cu greu, rămânând pe scaunul ei. Rammu o conduse politicos pe Climene la masa amazoanelor, iar aceasta, după ce îi zâmbi dulceag, se aşeză lângă Celeno, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

        -  Ai multe de explicat, îi şopti Talestri.

        În vocea prinţesei se putea desluşi clar, multă nemulţumire. Celeno tresări şi răspunse:

        -  Cred că e doar o mică gelozie, că am luat-o înaintea prinţesei…

        -  Climene?! o apostrofă Aela. Ai înnebunit? Ce tot spui acolo?

        -  Păi oare nu pentru asta ne-am pornit toate? întrebă Climene.

        -  Cred că te-ai cam grăbit, plus că noi trebuie să fim mai preţioase. Nu te poţi arunca aşa, din prima, cu oricine, răspunse Aela, luând cu multă senzualitate, din strugurii negri de pe masă.

        Amazoanele începură să discute în şoaptă despre noaptea care tocmai se încheiase. Climene nu părea să fie afectată deloc. Talestri luă un măr de pe masă şi începu să se joace cu el, mâinile ei trădau nervozitate.

        -  Aşa deci, înţeleg că l-ai cunoscut destul de bine pe soldatul meu, Rammu? se auzi deodată vocea lui Runkrahost.

        Acesta se apropie pe neobservate de masa amazoanelor. Tresărind, Talestri scăpă din mână mărul. Aela se ridică şi i-l aduse imediat, dar prinţesa îl puse înapoi pe masă. Nu-i plăcea că generalul vorbea dulceag cu amazoana ei.

        -  Mă bucur să ştiu că sunteţi atât de prietenoase, adăugă Runkrahost, atingând, uşor, cu mâna, faţa lui Climene.

        -  Cred că îţi dai prea repede cu presupusul, se auzi vocea fermă a prinţesei amazoanelor.

        -  Ah, da, uitasem că e şi leoaica aici. Draga mea prinţesă, cred că ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Că tu vrei să îţi ţii în frâu trupa, este ceva. Zvonurile despre… prieteniile voastre sunt atât de vechi şi bine povestite, că mi-e greu să cred altceva. Plus că atitudinea voastră confirmă totul, deci nu înţeleg ce vrei să spui. Dacă vrei să mă abordezi (generalul se apropie de Talestri şi zâmbi suspect), cred că o poţi face direct, că nu am timp de stat la poveşti.

        Talestri făcu ochii cât cepele şi răspunse în doi pieri:

-  Te apreciezi prea mult, crezând că prinţesa amazoanelor ar putea fi vreodată interesată de tine…

        Runkrahost se schimbă la faţă. Era un bărbat brunet, înalt, probabil akkadian, cu umerii laţi, de războinic. Avea ochii mari şi o privire aprigă. Părul lung era prins la spate cu o sfoară. Talestri îi observă tremurul buzei de sus, probabil de la nervozitatea care pusese stăpânire pe el. Avea o cicatrice mai veche, chiar deasupra buzei, ceea ce îi dădea un aer de virilitate în plus. Aela suspină şi îşi sprijini capul în palme, privindu-l cu dorinţă pe general. Dar acesta nu mai păru interesat de vreo amazoană. Le întoarse spatele şi se îndreptă spre masa lui, la care se aşezase şi Rammu. Talestri privi cu satisfacţie spre general, ştia că lovise acolo unde îşi dorise ea. Prinţesa zâmbi şi, luând o bucată de turtă din coşul de paie, o întrebă jovială pe Climene:

        -  Aşa deci, ia povesteşte-ne, tu, de ce e în stare un soldat akkadian?!

        Climene parcă atât şi aştepta. Începu să povestească pe nerăsuflate totul... Amazoanele chicoteau, făcându-şi cu ochiul. Nici nu observaseră când au rămas singure în crâşmă. Toată lumea se grăbea să plece, unii spre munţi, alţii spre mare. Trebuia să se organizeze şi ele, aşa că Talestri le întrerupse conversaţia, amintindu-le, că, pe la amiază, trebuie să ajungă în port. Imediat, toate se ridicară şi se porniră, în grabă, spre camerele lor, gândindu-se la întâlnirea cu marea…

 

La drum

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR (Capitolul 9)   

-      Bună dimineaţa!

Diossippe auzi, ca prin vis, glasul slujnicei. Îşi etală corpul mlădios, în toată splendoarea lui, printre aşternuturile din cânepă şi de sub plapuma de lână fină, rămânând cu privirea aţintită spre geam. Aerul proaspăt al dimineţii se strecura prin fereastra întredeschisă. Toamna îşi trimitea aromele culturilor bogate, care împânzeau împrejurimile amazoanelor. Regina se ridică din pat şi se apropie de oglinda rotundă şi imensă din celălalt capăt al dormitorului. Părul răvăşit parcă nu mai avea culoarea roşiatică de altădată. Cearcănele păreau, în fiecare dimineaţă, tot mai adânci. Diossippe se privi atent. Pe vremuri îşi adora fiecare trăsătură a corpului, fiecare linie, fiecare curbură, fiecare fir de păr… Din orice unghi s-ar fi privit, era frumoasă. Acum, uneori, îi e frică să se mai uite în oglinda imensă. Ştie că bărbaţii încă o mai adoră, dar pentru cât timp? Antal de mult nu se mai arătase interesat. Probabil de asta… Diossippe, îşi luă haina albă de in de pe jilţul de lângă pat şi îşi acoperi umerii. Făcu doi-trei paşi prin cameră şi, aşezându-se pe jilţul de lângă oglindă, calmă şi zâmbitoare, începu să caute printre uleiurile primite de la Druida-Mamă. Părea să nu o fi văzut pe Burnesha când aceasta intră în cameră. Generalul amazoanelor îi făcu un semn servitoarei să iasă, se aşeză pe jilţul de lângă fereastră şi zise:

-      Cam târziu te-ai trezit astăzi, draga mea regină.

- Mai am şi eu nevoie de odihnă, răspunse regina cu nonşalanţă. Unde e Talestri?

- Prinţesa a venit de aseară în cetate, împreună cu mine şi cu amazoanele mele, răspunse Burnesha.

- S-a întâlnit iar cu el? întrebă regina cu faţa lividă.

- Ce mai contează, Diossippe! răspunse Burnesha vădit deranjată. A făcut-o dintotdeauna, iar acum avea nevoie de sfaturi bune înainte de acest drum lung.

- De parcă nu i-am dat noi destule? Eu, tu, Druida-Mamă?... Fata asta îmi dă mari emoţii…

- Ei, e tânără. Aminteşte-ţi cum erai şi tu la vârsta ei.

Diossippe se schimbă la faţă. Îşi privi ochii atent în oglindă, masându-şi cu buricul degetelor tâmplele, şi continuă:

- Am o poftă nebună de ceaiul cu mentă şi de lipiile cu seminţe făcute de Blosta. Mmmm!

Aceasta se ridică şi Burnesha îi aşeză pe umeri juvelca cenuşie, din lână de capră, cusută fin la margini cu dantelă de bumbac adus din ţări îndepartate. Regina şi generalul armatei amazoniene se îndreptară cu paşi repezi către salonul în care, în fiecare dimineaţă, îşi luau micul dejun.

- Taleeeestriiii! strigă Diossippe vădit agitată.

- Aici sunt mamă. De ce strigi? întrebă prinţesa, ridicându-se de la masa rotundă la care stateau un grup de amazoane-fruntaş.

Regina abia acum desluşi silueta bine proporţionată a fiicei. Se apropie de Talestri şi, pipăindu-i cu brutalitate umerii acoperiţi de zale, de parcă ar fi vrut să se asigure că e bine protejată, zise:

- Burnesha, adu-mi cutia!

Burnesha luă o cutie din lemn de pe masa reginei şi se apropie de Diossippe. Regina o deschise şi scoase din ea o bluză din zale mici şi subţiri. Talestri rămase vădit surprinsă şi pe faţa ei se citea entuziasmul.

- Este o bluză din şic? Făcută de druide?! întrebă prinţesa.

- Da, răspunse Diossippe, mulţumită de reacţia prinţesei. Sper să te protejeze la drum. Metalul este unul preţios, uşor şi foarte dur. Greu trece prin el ceva.

- Ştiu! răspunse Talestri. Mulţumesc, mamă!

Talestri se aruncă în braţele reginei şi o îmbrăţişă cu tandreţe, apoi luă bluza din zale şi începu să o admire împreună cu celelalte amazoane de la masă. După câteva minute, Aela o luă cu grijă şi, împăturind-o, o puse în coşul de lângă ea, menit să strângă ultimele lucruri necesare pentru călătorie. Diossippe şi Burnesha se aşezară tăcute la masa reginei şi începură să soarbă, în linişte, ceaiul de dimineaţă. Ambele păreau foarte gânditoare, cu siguranţă meditau la drumul pe care îl are de făcut prinţesa şi la primejdiile care o vor pândi la orice pas, odată ieşită din ţara amazoanelor. Din colţul amazoanelor-fruntaş se auzeau râsete, fetele aveau o dispoziţie neasemuit de bună, de parcă ar fi pornit în aventura vieţii lor. După nici jumătate de oră, acestea se ridicară şi, în frunte cu prinţesa, o luară la pas spre grajduri. Draconarius, calul prinţesei, era pregătit de drum încă de la prima oră. Cei doi lupi se tot învârteau în jurul calului, de parcă nu ar mai fi avut stare. Talestri se apropie de Draconarius, îl bătu pe spinare şi, din două mişcări, se urcă pe el. Şuieră scurt şi vulturul Daago se apropie în zbor, aşezându-se pe umărul ei. Celelalte amazoane urcară şi ele pe caii împovăraţi cu provizii pentru drum şi, cu pas semeţ, porniră în urma prinţesei. La poarta amazoanelor, regina şi generalul aşteptau, smerite şi cu o gravitate sculptată pe chip, caravana prinţesei. Talestri ajunse în dreptul lor, făcu un semn războinic Burneshei şi reginei, apoi ieşi pe poartă zâmbind. Aela o urmă îndeaproape, pe un cal negru, iar celelalte amazoane, porniră la câţiva paşi distanţă, în urma lor. Regina îşi privi cu teamă fiica îndepărtându-se. Ar fi vrut să o strângă la piept, ar fi vrut să îi spună atât de multe cuvinte, dar îi era frică să nu-i strecoare teama şi îndoielile ei în sufletul prinţesei, care părea neînfricată şi foarte încrezătoare.

- Mergi cu zeii, se auzi glasul şoptit al reginei.

Burnesha se îndreptă spre grajduri pentru a-şi pregăti caii de alt drum. Trebuia să ajungă în lagărul ei. Diossippe rămase lângă poartă încă mult timp, până nu se mai văzu în zare silueta prinţesei.