DORINȚA

 

O aripă frântă găsit-am acum,

Iar cealaltă-i dusă, făcută scrum.

Şi ochii mi-i plimb în jur fără rost,

Şi uit ce vreau eu... şi unde am fost...

...

Sunt simple cuvintele ce le rostesc.

Aşa sunt şi eu, aşa îmi doresc...

SURÂSUL EI

 Surâsul tău, fetiţă mică  

Dezgheaţă sufletul din mine.  

Surâsul tău, copilă dragă,  

Tresaltă sângele din vine.  

 

Cu puritatea ta trec munţii  

Şi vizitez codrul şi marea.  

Tu nici nu ştii cât eşti iubită.  

Eşti ca şi pâinea, ca şi sarea.  

 

Surâsul tău adapă mintea  

Şi clipa cea de ieri uitată.  

Surâsul tău azi mă veghează  

Din mica poză înrămată.  

 

Zâmbeşte-mi cum tu ştii mai bine  

Şi dăruie iluzii fine.  

Azi vin la tine!  

 

LA MULȚI ANI, KITTY! La mulți ani, scumpa mea nepoțică, Cristina Toderasco!  

 

https://www.libris.ro/domnisoara-kitty-batmindru-lucia-AMC978-606-746-698-0--p21006610.html  

PLANETA NAUM

 

- Bunicăăăăăăăăăăăăăă!

Din beci se auzea cum strigă disperată una dintre nepoate. Bunica însă, era deja obișnuită cu astfel de strigăte și nu reacționa de nici un fel. La ușa beciului era tărăboi mare.

- Cere-ți scuze! se auzi vocea Albertinei.

- Nuuu! se auzi aceeași voce din beci.

Era Sara, o fetiță brunețică, să fi avut cam șase-șapte anișori. Albertina avea zece ani și își cerea drepturile de verișoară mai mare. Se pare că Sara, fiind crescută la oraș, s-a apucat de capul ei să-și ajute bunica. S-a dus în grădină, a luat o sapă și s-a apucat de prășit căpșunii. Și i-a prășit… în felul ei.

- Să steaaa închisăăăă!!! Se auzi o voce de băiat dinspre grădină. În câteva secunde, lângă Albertina apăru și Boris, unul dintre verișori. Era transpirat și părea disperat! A tăiat toți căpșunii, nu-mi vine să cred, adăugă el. Au mai rămas câțiva, și ăia pârliți și vai de capul lor.

- Da’ lăsați-o măi să iasă că a vrut să ajute, se auzi vocea blajină a bunicii.

- Nimiiic! o întrerupse Albertina. Trebuia să întrebe. Acum ne-a lasat și pe noi fără căpșuni. Păi măcar de strica doar partea ei. Cere-ți scuze! adăugă ea ciocănind în ușă.

- Nu vreaaau! se auzi vocea plângăcioasă a Sarei. Dă-mi voie să ies!

- Nu, până nu-ți ceri scuze!

- Eu zic să o lăsăm acolo măcar jumătate de noapte, propuse Boris. Merită!

- Ei nu chiar așa, zise Albertina. Hai, cere-ți scuze Sara și te lăsăm să ieși!

- Scuză-mă nesuferitooo! se auzi un glas printre hohote de plâns.

Lina, care până atunci stătea pe prispă, atentă la tot ce se întâmplă, izbucni în râs.

- Bunicăăăăă! Să vezi ce-o zis Sara! Ha, ha, ha! Ce scuze și-o mai cerut! Hi, hi, hi!

- Bunicuțăăă! Sara asta o’nebunit! adăugă Boris nemulțumit.

- Înnebuniți, faceți ce vreți, numai pe mine să mă lăsați în pace, se auzi glasul bunicii din bucătăria de vară.

Lina se ținea cu mâinile de burtă și, ridicându-se, intră în casă, acolo unde se juca de zor Alis, să-i zică și ei ultimele noutăți. Afară nu mai ținu mult cearta. Până la urmă, pesemne, bunica o înduplecă pe Albertina să-i dea drumul Sarei, promițându-le o poveste frumoasă înainte de somn. Eheeei! Păi bunicuța povestea atât de frumos, încât era mare lucru să primești o asemenea promisiune. Zis și făcut. Toți copiii intrară în casă, și, după ce s-au spălat, s-au aciuat sub așternuturi în cele trei paturi din cameră. După ce-și făcu rugăciunea de seară și se închină de câteva ori, bunica veni în patul din mijloc și, spre bucuria nepoților, începu să povestească:

- Se spune că demult, tare demult, bunicile povesteau altfel. Poveștile erau spuse atât de frumos, încât nepoții trăiau și se jucau alături de personaje. Dar lumea s-a schimbat treptat și multe bunici au uitat că există și această bucurie pentru nepoții lor, lumea poveștilor, d’apoi să mai și povestească. Într-o zi, cinci verișori năzbâtioși, Boris, Alis, Sara, Lina și Albertina, s-au hotărât să meargă în căutarea poveștilor adevărate. Zis și făcut! S-au îmbrăcat cu ce aveau mai comod și s-au pornit la drum. Nici ei nu știau unde să caute, dar erau conștienți că lumea poveștilor se află undeva aproape, trebuie doar să o cauți. Au luat-o în vale, spre pârâu. Acolo, la umbra unui copac, s-au așezat să-și tragă și ei sufletul. Deodată, în fața lor apăru un ștrumf.

- Ei, voi, aventurierilor! Știu ce căutați, dar căutați degeaba. Lumea poveștilor s-a hotărât să se mute pe Planeta Naum, acolo unde se spun încă multe povești.

- Dar noi iubim poveștile și vrem să le aducem înapoi, așa cum ne-a zis bunicuța noastră că sunt! răspunse Albertina. Vrem să trăim și să ne jucăm alături de voi!

- Atunci singura soluție este să mergeți cu mine pe Naum. Chiar în seara asta avem o navă care merge încolo. Se mută Scufița Roșie și Motanul Încălțat.

- Aoleu! Păi și putem să-i convingem să rămână? întrebă Alis.

- Nu cred, răspunse strumful, treburile astea sunt deja bine aranjate.

Copiii însă știau bine ce vor. După ce au promis că vor fi cuminți, au fost aduși în fața navei spațiale care trebuia să-i ducă pe Planeta Naum. Se pare că în afară de Motanul Încălțat și Scufița Roșie, se mai îmbarcau și alte personaje cunoscute. L-au văzut și pe Harap-Alb, alături de Fata Împăratului Roșu. Prințesa trebuia să intre prima în navă, dar observă că are rochia ruptă într-un colț.

- Vai, zise ea disperată lui Harap Alb, nu putem merge așa. Pesemne că mi-am agățat-o printre tufișurile de aici. Sunt sigură că dimineața era în stare perfectă!

Cei doi și-au cerut scuze și și-au planificat zborul pentru următoarea cursă. Boris îi făcut un semn discret Albertinei, iar aceasta zâmbi cu subînțeles. Ștrumful observă o foarfecă în mâna lui Boris, dar când se apropie de el, acesta nu mai avea nimic. „Probabil mi se pare” își zise ștrumful. Dar mare îi fu uimirea când văzu că Scufița Roșie își pierdu din senin... scufița, iar motanul încălțat, nu mai avea pinteni. Ștrumful, vizibil iritat, mai privi încă o dată spre omuleții care i-au promis că vor fi cuminți. Aceștia stăteau într-o parte, așteptând răbdători să le vina și lor rândul. Într-un final s-au văzut pe navă, în drum spre Planeta Naum, doar ei și ștrumful. Drumul a fost scurt și în câteva ore au ajuns la destinație. De cum au coborât, în fața lor li se așternu un orășel de basm, viu colorat și însorit. Casele erau din turtă dulce cu glazură roz și mov. Fluturi gigantici împânzeau tot cerul, iar copacii își aplecau pletele bogate peste trecerile de pietoni. Pe străzi era agitație și personaje din toate poveștile alergau bezmetice, se jucau sau se plimbau liniștite.

Cei cinci verisori au fost cazați la hotelul din turtă dulce verde, situat chiar în centrul orășelului. Aici au promis, din nou, că vor fi cuminți. Totuși, în următoarele zile, locuitorii orașului au început să dea semne că vor să meargă înapoi pe pământ. Alba ca Zapada și-a dat seama că vrea să întregească echipa cu încă un pitic, iar Prâslea cel Voinic nu-și mai găsea merele de aur și își aminti că poate lua altele doar de pe pământ, dintr-un loc știut doar de el. Maugli și-a luat toata gașca și a plecat înapoi, în Jungla de pe Terra, ferm convins că era frumos și în orășelul din turtă dulce, dar locul lor nu era acolo. Cenușăreasa a dat o fugă până la zâna ei, care încă era pe pământ, să-și comande o pereche de pantofi noi. Se crease mare zarvă pe Planeta Naum și nimeni nu bănuia că totul pornise de la... cei cinci verișori „cuminți”. Păi cine se plimba pe lângă Cenușăreasă, încercând s-o convingă că prințul o va iubi mai mult dacă va avea și pantofiori roz?! Ehe! Sara! Cine l-a întrebat pe Maugli de cât timp n-a mai fost la o vânătoare? Boris!

Ștrumful bănuia ceva, că prea s-au stricat treburile odată cu venirea celor cinci. După câteva zile se hotărî să-i urmărească, dar s-a lăsat păgubaș imediat, deoarece copiii mergeau în direcții diferite, pe poteci mărginașe sau însorite, prin parcuri sau cafenele. Lucrurile păreau că evoluează exact așa cum își propuseseră Boris, Lina, Albertina, Sara și Alis, dar...

Aici bunica se opri, ascultă cu atenție respirația nepoţilor și își dădu seama că ei erau deja plecați pe Planeta Naum. Probabil puneau ceva la cale, cum să-l aducă pe pământ pe Aladin sau pe Ariel. Pe fețele lor se putea citi un zâmbet cald și fericit, zâmbetul copilăriei.

 

SCRISOARE DE LA MĂMICA

 

Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog ( https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html ;), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...

SOS - presa pentru elevi!

Autor: Ecaterina Comanici

Director Gimnaziu Ghioltosu

Raionul Cantemir, R. Moldova

Graalul, asociat cu moartea regelui Artur

 

Se spune că numele Artur vine de la Artorius, adică plugar. Cuvȃntul “plugar” mă leagă de un cȃntec drag mie, cȃntat prin anul 1994, dacă țin eu bine minte, la filarmonica din Chișinău, capitala țării Moldovei. Să nu vă gȃndiți la numele de Alina Plugaru, da? Ei, pe vremea aceea, părinții mei, profesori fiind, trăiau greu și făceau economii mari ca să ne țină pe la școli. Făceam și școala muzicală în paralel cu școala generală. Era destul de greu pentru ei să plătească o școală particulară nefinanțată de stat. Cert e că nu prin școala muzicală am cȃștigat primul I în raionul Cantemir, ci reprezentȃnd școala generală din satul meu de baștină, Ghioltosu. Bine la vremea respectivă aveam mari așteptări de la mine și nu m-a mirat faptul că am luat un premiu muzical, mai ales că tatăl meu era profesor de muzică. Bine, mi-ar fi plăcut să pot cȃnta ca surioara mea mai mică, Catiușa, cu voce de piept. Mai încercam din cȃnd în cȃnd să cȃnt “Wind of Change” de trupa “Scorpions” și chiar îmi ieșea. În fine, în final am rămas tot cu vocea de cap. Pe vremea respectivă erau reclame la televizor cu ciocolate “Mars”, “Snikers”, “Bounty” și “Kiss”. Era iarnă, mergeam înghețȃnd alături de tăticul meu pe străzile Chișinăului. La un moment dat m-am uitat chiorȃș la o masă pe care stăteau aranjate frumos ciocolate “Mars”. Tăticul a văzut privirea mea și, spre marea mea uimire, deși știam că nu prea avea bani, s-a oprit să-mi ia o ciocolată zȃmbind.

 

 - Dacă vrei, îți iau ciocolata, mi-a zis el privindu-mă întrebător.

 - Da, vreau, am răspuns eu cu neîncredere și abia șoptit.

 

Și m-am trezit cu o ciocolată, înghețată ca înghețata din congelator, căci era de pe masa de afară, dar cea mai bună.

 

În fine, am ajuns și la punctul în care trebuia să performez în filarmonica din Chișinău. În juriu era doamna Maria Bieșu. La vocea mea, cred că ar fi trebuit să fie un avantaj. I-am observat atenția crescută cȃnd am început să cȃnt. Am cȃntat prima strofă, refrenul, dar cȃnd să încep a doua strofă ceva mi-a atras atenția sus, pe boltă, chiar în față. Era ceva arhitectural atȃt de frumos, încȃt am rămas cu ochii pironiți acolo. Așa că primul vers din a două strofă l-a cȃntat cobzarul singur. Bine, la al doilea vers am prins ritmul și am revenit în realitate, ușor și sigur. M-a mirat faptul că deși uneori sunt timidă, pe scenă nu am avut această problemă mai deloc. Nu timiditatea m-a făcut să ratez primul vers din ce-a de-a doua strofă, ci peisajul arhitectural. Imediat după prestație, tăticul m-a luat de mȃnă și a zis că în acest caz n-are rost să mai așteptăm rezultatele. Contează foarte mult să nu faci asemenea greșeli. Deși, eu cred că puteam aștepta, să vedem măcar unde ne-am fi situat la acel moment. Și-apoi ce contează pentru experiența unui copil care ajunge să cȃnte pe scena filarmonicii din capitală după ce a cȃștigat deja concursul raional?

 

De ce am dat titlul acestei amintiri după cum l-am dat? Am prins o idee de curȃnd și anume faptul că nu trebuie să amesteci ouăle cu pietrele. Aici ouăle i le-aș atribui regeui Artur. El, regele, a scos sabia din piatră. Oare piatra e cea care i-a adus un nume în istorie dar și pieirea? Pornind de la un cȃntec simplu... în final, dacă te uiți doar frunzărind în prima fază filele istorice, vezi că pe Wikipedia, la capitolul Graal, apare specificată cartea “La morte d’Arthur” de Thomas Malory.

 

Rămȃi gȃnditor fredonȃnd o melodie:

 

“Spicul holdei cȃnd răsare

Măi plugarule

Către freamătul de soare

Măi plugarule

Se îmbracă-n sărbătoare

Roua frunților, plugare

Măi, măi”

 

La care aș adăuga, încercȃnd un Dadaism subtil, versurile lui Eminescu:

 

“De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin,
Merg cu subțioara-n pâine,
Nici un latră nu mă câine,
Și dacă totuși mă latră,
Eu arunc cu câini în piatră.”

 

DE UN CERBER

 

M-am născut în ziua în care soarele punea mult cărbune pe foc,

Lopată după lopată,

Una, două, trei, patru, cinci…

Cine să le mai numere?

Poate doar Cerber atunci când m-a văzut deziluzionată la ușa lui

- Tu?!

- Da, eu!...

- De ce?!

- Ca să…

- Aaaa… mă rog… treci, dacă asta poftești…

Și am trecut!

- Stai mult? îl auzii, strigându-mi din urmă.

- Poate… răspunsei confuză…

Nici eu nu știam ce căutam pe acolo.

Curiozitatea, pe ea puteam da vina,

Deși nu eram convinsă că ea…

Am explorat un timp

Apoi…

Am rupt-o la fugă

Mă speriasem

- Unde fugi? auzii  cățelul scâncind…

Dar n-am răspuns,

Va zice că-s prost crescută.

Să zică!

Și mâine este o zi

Ca să-i răspund…

CERERE

 

Ochii mei sunt de la tata,

Buzele sunt coapte gata;

Vin la mama de mă cere,

Te aștept cu trei nuiele.

SHARP, o întruchipare a minţii?

 

          A doua zi, Inu îşi luă la şcoală noul prieten. Nu se putea dezlipi de lângă el. Îi făcu de acasă instructajul şi îl îndesă în rucsac. Orele trecură foarte greu, Sharp se tot zvârcolea prin rucsac, iar Inu tot încerca să îl acopere agitându-se şi el pe scaun. Daniel începu să îşi privească prietenul cu suspiciune.

          -                     Ce ai, frate? îl întrebă el la un moment dat.

          -                     Probleme cu burta, bolborosi Inu şoptit. Cred că am mâncat ceva alterat.

          Daniel începu să râdă şi îl bătu pe spate prieteneşte. Inu zâmbi şi îl întrebă:

          -                     Ieşim, după ore, până la cofetăria din cartier?

          -                     Cofetărie? Dar ce te-a apucat?

          -                     E cea mai apropiată locaţie şi cred că mi-a scăzut glicemia.

          Daniel încuviinţă şi nu mai zise nimic de comportamentul ciudat al lui Inu, deşi îi aruncă unele priviri de genul „mai revino-ţi şi tu”... în timpul orelor.

          Ieşiră ultimii din clasă, Inu se tot învârtise în jurul rucsacului încercând să bage cărţile şi caietele în el cu mare atenţie. Pe drum păruse foarte distrat şi nu prea băgă de seama ce îi povestea Daniel, însă, când acesta îl întrebă ceva, se trezi ca dintr-un vis.

          -                     Mă, tu nu mă asculţi! exclamă Daniel. Îndrăgostit te ştiam, dar chiar aşa?

          -                     Sorry, Dani! Nu e de la îndrăgosteală, deşi mi-e dragă Alla destul de mult. E ceva destul de important, doar că mă vei crede doar după ce îţi voi şi demonstra.

          Băieţii intrară în cofetărie şi se aşezară la o masă de lângă geam. Daniel privi contrariat în jur şi, arătând spre o masă lăturalnică, zise:

          -                     Măi să fie! Uite-o pe Alla cu prietena ei şi cu Marius. Vezi, deja au ieşit împreună!

          Inu se schimbă la faţă, dar adaugă calm:

          -                     Măcar nu sunt doar ei doi.

          -                     Şi cât crezi tu că va dura?

          -                     Pfff! Nu ştiu... Adevărul este că nu prea aş mai mânca în acest moment ceva în acest local.

          -                     Te cred şi eu, zise Daniel, zâmbind. Dacă plecăm acum, vom da de bănuit. Hai măcar să bem un suc.

          Băieţii comandară de băut şi începură să vorbească despre şcoală. Daniel îi aminti de surpriza pe care Inu i-o pregătise, dar acesta îi făcu un semn că nu era momentul potrivit şi dădu a lehamite din mână. La un moment dat, în încăpere intrară doi indivizi. După feţe, alură şi talie, nu prea păreau oamenii care ar frecventa asemenea localuri. Se aşezară chiar lângă masa Allei şi începură să discute cu fetele. Elena, prietena Allei, se ridică furioasă şi, luându-şi geanta, încercă să se ridice de la masă în semn de protest. Unul dintre bărbaţi se ridică şi el şi, zâmbind zeflemitor, îi zise ceva. Marius adaugă câteva cuvinte în semn de apărare. În câteva clipe, Inu se trezi lângă Alla şi, uitându-se cu furie la cei doi străini, îi întrebă:

          -                     Vi se pare că avem chef de discuţii cu voi?

          -                     Cu tine chiar nu avem, răspunse bărbatul care stătea în picioare. Ba chiar te-aş ruga să te întorci de unde ai venit.

          -                     Hai mă, Corci! ridică vocea omul care stătea aşezat. Am ajuns să mă iau la ceartă cu nişte mucoşi?! Dă-i dreacu’ şi hai la băută!

          Corci privi cu greaţă în jur şi, luându-şi haina de pe scaun, se îndreptă spre uşă. Amicul său îl urmă imediat.

          -                     Ce a fost asta? întrebă Daniel zăpăcit.

          -                     Habar nu am, răspunse Inu, ca pentru sine, urmărind siluetele celor doi oameni.

          Daniel se apropie şi el de ei şi, gesticulând haotic, începu să povestească ceva. Nimeni nu părea să îl asculte, toţi păreau depăşiţi de situaţie.

          -                     Pe ăştia îi ştiu! exclamă Daniel. I-am mai văzut undeva şi nu îmi amintesc unde.

          -                     Pe bune? întrebă Inu neîncrezător. Unde să îi fi văzut? Crezi că ai vreo tangenţă cu cercurile lor?

          -                     Eu nu, răspunse Daniel. Se pare că ei au ceva în cercul nostru. Ce? Încă nu ştiu, dar o să aflu.

          -                     Eu sper să nu le mai văd feţele, adăugă şi Marius. Oamenii ăştia par foarte ciudaţi şi de ocolit.

          -                     Pe mine m-au cam speriat, adăugă Elena, cu teama în glas. Cine mă conduce până acasă?

Inu privi spre Alla, clar nu avea de gând să plece cu Elena în acest moment. Daniel privi spre Inu, începu să îl macine tot mai mult secretul lui şi parcă nu ar fi abandonat chiar aşa subiectul. Poate totuşi îl află azi. Marius căscă ochii, Elena era o fată graţioasă şi destul de frumuşică. După calculele lui, era o imagine bună, aşa că se ridică şi îi făcu semn galant că o duce el. Alla păru un pic surprinsă, dar mulţumită. Privi şăgalnic spre cei doi colegi rămaşi lângă ea şi zise:

          -                     Păi bine, dragii mei! Credeţi că eu am de gând să mă mişc de aici singură? Sincer, chiar v-aş ruga să mergem la plimbare, atât cât să ajung şi eu acasă.

          Inu îi făcu un semn lui Daniel să plece, dar acesta privi spre geam. „Păi de ce să plec” se întrebă el. „Să o conducă amândoi, aşa cum le-a cerut fata, apoi ei să continuie ce aveau de discutat, logic”. Inu îl privi dezaprobator, apoi, îi zise Allei să îşi termine prăjitura, în linişte, pentru că o vor conduce ei acasă. Blocul Allei nu era departe, aşa că Inu reuşise să povestească un pic despre geografie şi istorie. Când să o întrebe dacă ar vrea să iasă cu el în oraş, îşi cam termină cuvintele. Începu Alla să povestească despre matematică, apoi Daniel se apucă să o critice pe profesoară că nu le predă lecţiile aşa cum ar trebui şi, uite aşa, ajunseră în faţa apartamentului Allei. Fata le mulţumi şi, roşind, le dori o seară frumoasă, apoi intră în casă. Inu părea fericit, reuşise să o conducă acasă. Da, cu Daniel alături, dar ce mai contează?

          -                     Acum îmi zici şi mie? îl întrebă Daniel.

          -                     Nu-ţi mai zic azi nimic! răspunse Inu. De ce ai venit şi tu să o conduci pe Alla?

          -                     Păi ce crezi că ai fi făcut dacă nu eram eu? Crezi că îi spuneai altceva? Hai, lasă-mă cu de-astea! Poate îi povesteai ceva de la ora de latină, dar clar nu o invitai în oraş.

          -                     Ştii tu?

          -                     Dap!

          -                     Ha! Uite de asta nu o să-ţi mai spun nimic azi! ridică vocea Inu.

          -                     Mare brânză, răspunse Daniel dând a lehamite din mâini. Cred că nici nu ai ceva să îmi spui. Ţi s-o fi tras vreo durere de cap de la burtă.

          Inu începu să râdă, apoi îi povesti despre escapada lui în pădure. Daniel îl privea cu un aer ciudat. Inu îl ghionti de câteva ori în semn de „hai, mă crezi”. Se îndreptară spre casa lui Inu cu paşi repezi, Daniel îşi privea deja prietenul ca pe un om abia ieşit de la casa de nebuni. Ajunşi acasă, intrară în camera lui Inu şi, după ce încuiară uşa, Inu se apropie de rucsac. Îl deschise, dar Sharp nu mai era acolo.

          -                     Mama mă-sii! Ăsta chiar mi-a făcut-o! exclamă Inu.

          -                     Cine? întrebă Daniel cu un aer dubios.

          -                     Sharp! Micul dragon.

          -                     Uite ce, răspunse Daniel. Azi a fost o zi foarte ciudată. Plec acasă, îmi ajunge tot ce s-a întâmplat. Plus că mâine avem ora de mate şi trebuie să învăţ. Parcă văd că iar mă scoate la tablă drăcoaica aia.

          Inu se aşeză pe pat dezamăgit şi nici nu observă când prietenul lui ieşi din cameră. Se întinse pe pat şi, zâmbind sec, rosti ca pentru sine „al naibii pui de...”. Deodată simţi pielea rece a dragonului lângă mâna lui. Băiatul se ridică brusc şi, privindu-l contrariat, îl întrebă:

          -                     Mă, tu chiar exişti sau eşti vreo închipuire a minţii mele?

          -                     Asta va trebui să afli, răspunse, cu calmitate, Sharp. Eu merg pe la pervaz ca să mă culc, mi-e cam somn. Apropo, mi-a plăcut reacţia ta în faţa celor doi oameni de azi. Ai grijă, s-ar putea să revină şi nu sunt oameni buni, deloc. Din nefericire, energiile lor reflectă nişte răutăţi de neimaginat.

          Sharp îşi ascunse capul printre solzi şi nu mai zise nimic. Inu îl privi un timp, îi analiză sclipirea solzilor în bătaia luminii şi, după ce mâncă şi îşi făcu lecţiile, îşi continuă contemplarea. „Cine e Sharp, cât va sta la el, l-ar ţine o viaţă, dar oare va fi posibil”?...

 

***

Capitol din povestea "INU ŞI DRAGONUL SHARP"

Acasă, despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu...

  

     Ajunse acasă, intră în ograda mică şi îşi duse, ca niciodată, bicicleta în garaj. Intră în casă şi, tiptil, se furişă către dormitorul lui. Se auzi vocea mamei:
-          Ai venit? Vrei să îţi încălzesc de mâncare?
-          Da, mami! răspunse Inu cu voce tare. Vin în două minute!
Băiatul îşi schimbă hainele pline de pământ şi, lăsându-l pe Sharp pe pat, adăugă încet:
-          Suntem la mine acasă. Să stai ascuns când eşti aici.
-          Ha! Mai înainte voiai să mă arăţi ca pe un trofeu iubitei şi acum vrei să stau ascuns?! Cam nehotărât eşti, pui de om!
-          Sharp, mă cheamă Inu şi, bine, îmi cer scuze pentru reacţia din pădure.
-          Aha!...
-          Păi da, înţeleg ce zici, dar noi, oamenii, avem slăbiciuni.
-          Oi fi eu mic pentru un dragon, dar destul de matur cât să ştiu ce reprezintă fiinţa omenească, răspunse Sharp, fluturându-şi coama.
     Inu ieşi grăbit din cameră, cu un tricou ales pe fugă şi nişte pantaloni de trening. Intră în bucătăria mică şi se aşeză la masă. Tatăl îl privi pe furiş de după ziarul pe care îl răsfoia. Mama, cum îl văzu, puse tacâmurile pe masă şi servi cina.
-          Nu ai mâncat la amiază, Inu! îl certă ea cu glas blând.
-          Păi nu îmi era foame şi am mers la o plimbare, prin pădure.
-          Mai fă şi tu un sport care să pună şi carne pe tine, adăugă tatăl, privind în continuare în ziar. Ce să mai zic de şcoală...
-          Radu, îl întrerupse mama pe tatăl pornit să îşi certe băiatul.
-          Ce, Radu?! Înţeleg că e la vârsta critică, i-o fi căzut şi vreo fată cu tronc, dar trebuie să realizeze că tot şcoala îl poate ajuta în viaţă...
-          Radu! ridică mama tonul poruncitor.
     Tatăl îşi opri, supus, discursul, iar Inu începu să soarbă din supa de pasăre. După ce luă şi câteva înghiţituri din salata boeuf, zise noapte bună şi se îndreptă grăbit spre dormitor. Intră şi îl strigă şoptit pe Sharp. Acesta nu apăru. Inu se uită sub pat, apoi în şifonier. Nimic! Începu să se agite, şi iar căută sub pat. Când să se ridice, simţi pe gât pielea rece, deja cunoscută, a lui Sharp. Acesta lunecă şi i se încolăci de mâna dreaptă. Faţa lui Inu se lumină instantaneu şi băiatul începu să fluiere de fericire.
-          Hai, noroc! Ce te-a apucat de fluieri?
-          Mă bucur să te ştiu tot aici, răspunse Inu încântat. Eşti ca o minune, un prieten special pentru mine!
-          Hai că exagerăm deja! Prietenia nu pică din cer...
-          Ba eu cred că da, răspunse Inu zâmbind. Deja simt că te cunosc de mai mult timp...
-          Ha!...
     Sharp îşi scutură coama amuzat. Îl privi pe băiat cu ochii lui de foc şi adăugă:
-         Am acceptat să vin cu tine pentru că mi-era dor de lume. De mult timp nu am mai fost pe aici. Plus că în momentul în care apare un muritor de talia ta, înseamnă că trebuie să acord o mai mare atenţie acestei lumi...
-          Acestei lumi? Vorbeşti de parcă ar exista mai multe...
-          Taci şi ascultă. E greu să îţi dezvolt în câteva clipe o întreagă ştiinţă. Ideea este că da, accept să fim prieteni, dar cer un devotament şi un respect pe care nu ştiu cât l-ai acordat cuiva până acum. Plus că nu accept şmecherii. Dacă observ vreuna, te-ai ars!
-          Bine, Sharp! zise Inu zâmbind. Înţeleg că nu pot negocia multe cu tine.
-          Ba da, dar poţi face asta numai când o să ai şi o anumită capacitate de a înţelege firea lucrurilor. Până atunci, somn uşor că mâine ai ore.
-          Ia te uită, mi-am găsit şi tutore!
-          Ţi-ai cam găsit naşul! Hai, somn!
-          Merg până la baie şi revin. Tu, stai aici! făcu Inu un semn cu mâna, de parcă ar fi ordonat.
-          Ha! Omul tot om rămâne, răspunse Sharp, aciuindu-se pe pervaz, sub razele lunii.
     Când se întoarse Inu de la baie, doar ochii i se vedeau scăpărând de după perdea. Sharp mai spuse câteva fraze despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu, apoi, încolăcindu-se, îşi  ascunse  capul printre solzii misterioşi.

INU ŞI DRAGONUL SHARP - ÎNTÂLNIREA

         Inu privi la ceasul de lângă dulap, mai erau câteva minute până la pauză. Chiar şi profesoarea de matematică părea nerăbdătoare să se termine ora. Bătăile pixului ei se auzeau uşor, într-un ritm trohaic. Daniel stătea lângă tablă de câteva minute, năuc şi frământând creta în mâinile mici şi grăsuţe. Inu o privi pe furiş pe Alla, ar fi vrut atâtea să îi spună, dar Marius se mutase de câteva zile cu ea în bancă şi luase controlul. Nu putea să se pună cu el, era mai bine făcut, mai înalt, nu mai frumos, dar era printre şmecherii liceului. Avea smartphone de ultimă generaţie şi se lăuda că ar avea şi o maşina pe care o conduce în weekend, deşi e încă minor. Daniel i-a confirmat că l-a şi văzut. Inu o privi melancolic pe Alla. De atâtea ori îşi făcuse un discurs de abordare, se şi vedea plimbându-se cu ea prin parc, dar toate planurile au picat în momentul în care Marius s-a despărţit de Loredana şi s-a mutat, forţat, lângă Alla. Sunetul soneriei îl trezi pe Inu la realitate. Profesoara notă cu nemulţumire ceva în catalog şi îi făcu un semn lui Daniel să meargă la locul lui. Cu un salut formal, aceasta ieşi din clasă.

        Începu zarva cunoscută de la sfârşitul orelor. Toţi îşi aruncaseră ghiozdanele pe bănci şi începură să bage în ele, cu rapiditate, pixuri, caiete şi ce mai aveau ascuns prin pupitre. Marius îi spuse ceva Allei, dar aceasta refuză. Inu zâmbi de plăcere, probabil o invitase să o conducă acasă. Daniel îi dădu un ghiont, cu subînţeles.

        -         Cât crezi, tu, că va dura? întreba el. O săptămână, o lună, dar ştii că Marius mereu reuşeşte să le convingă, aşa că... ia-ţi adio de la prietenia mult visată. Caută pe alta...

        Inu schiţă un zâmbet forţat. Poate că Daniel avea dreptate. Până la urmă, ce avea el? O bicicletă, telefonul mamei... Nici baschet nu mai făcea de câteva luni, se lăsase... De fapt, după o perioadă în care a fost tocilarul clasei, a abandonat orice dorinţă de a învăţa... Aşa, din principiu... Băieţii şmecheri cam asta făceau, iar el voia să impresioneze pe cineva. Poate va găsi o soluţie.

        Inu ieşi în grabă din liceu, străbătu, în câteva minute, cele câteva străzi către casă, intră în curtea mică, lăsă ghiozdanul pe prag şi, luându-şi bicleta şi căştile pe urechi, ignoră vocea mamei care îl îndemnă să intre în casă, ca să mănânce. Trecu în goană pe lângă blocurile din străzile învecinate şi o luă pe cărarea ce ducea spre pădure. Ştia că nu are şanse mari în faţa lui Marius. El cu ce să impresioneze? Cu ce să se facă observat?

        Inu începu să pedaleze tot mai repede pe poteca pietruită. Bicicleta sălta ca o căprioară speriată, prin hârtoape. Inu îşi ridică voios spatele, înfiorâdu-şi trupul de plăcere. Părea să îl încânte această viteză printre copaci. Deodată, ceva scrâşni, băiatul nu mai reuşi să menţină echilibrul şi căzu de pe bicicletă, rostogolindu-se într-o râpă nu prea adâncă. Din fericire, nu se lovi decât la un picior. Încercă să se ridice, dar simţi o altă lovitură puternică în cap... Asta sigur nu era de la bicicletă. Inu deschise ochii ameţit şi văzu, în semiîntunericul  pădurii, trei umbre mici. Una ţinea o bâtă, gata să o folosească încă o dată. Inu făcu nişte mişcări de apărare, încercă să se ridice, dar se împletici în nişte liane şi căzu iar. Dădu de ceva moale, neted şi lipicos. Vru să retragă mâna, dar dihania i se încolăci pe mâna cealaltă. Era un şarpe ciudat. Nu mai văzu aşa ceva până acum. Nu era mare, să fi avut vreun metru în lungime şi vreo zece centimetri diametrul capului, dar tocmai acel cap era întruchiparea tuturor ciudăţeniilor. Părea un cap de lup, cu blană şi solzi, parcă totuşi mai văzuse imaginea asta undeva... Monstrul îl privi direct în ochi şi se apropie de faţa lui.

        -         Hai să-l lăsăm pe idiot că l-a luat Sharp în primire, se auzi vocea umbrei cu bâtă în mână.

        Cei trei pitici (pentru că asta erau) dispărură în tufişurile apropiate. Inu rămase singur cu acel Sharp. Începu să îl privească temător, dar şi cu oarecare curiozitate. Era o creatură minunată, cu ochi de foc şi corp de mic dragon. Oare ce era? Să fie atât de ameţit de la căzătură? Inu închise ochii, se lungi pe iarba înaltă, şi după câteva clipe de respiraţii bine puse la punct, îi deschise... chiar la distanţă de câţiva centimetri, Sharp îl fulgera cu privirea.

        -         Se pare că eşti un muritor care nu se sperie aşa de usor! se auzi vocea acestuia.

        -         Măi să fie, mai şi vorbeşti?!

        -         Inu, cu şarpele încolătăcit de mână, se ridică în pirostrii. Începu să îl privească intens, îi mângâie coama. Da, avea şi o coamă.

        -         Eşti real sau visez?

        Sharp îşi puse capul pe umărul lui Inu.

        -         Se pare că avem parte de un iniţiat, se auzi vocea micului dragon. Îmi pare bine de cunoştinţă, adăugă el.

        -         Şi mie! Enorm! Vrei să fim prieteni? Doamne, eşti salvarea mea! Dacă eşti real, mă poţi ajuta să o impresionez pe Alla... Ştii, doar la ea mă gândesc de ceva timp şi...

        -         Hei, hei, îl întrerupse Sharp, dându-i o coadă peste faţă. Deja te vezi şi prieten cu mine? Mai vrei şi nu ştiu ce ajutor? Dar tu ai tupeu, pui de om! Hai că-mi placi... Şi chiar nu mi-a mai plăcut de vreo sută şi ceva de ani de unul ca voi...

        -         De cât timp?! Esti cam bătrânel, se pare, adăugă Inu zeflemitor.

        -         Bătrân eşti tu! îi răspunse Sharp. În socoteala noastră a timpului, sunt chiar mai mic decât tine. Am trei sute cincizeci şi cinci de ani, cam opt în termenii voştri omeneşti...

        -         Măi să fie! Am picat de pe bicicletă şi am ajuns într-o poveste. Mi-aş dori să nu mă trezesc, realitatea mea deja nu prea e ceea ce vreau eu...

        Sharp îl privi cu prietenie şi, clătinând din cap, zise:

        -         Eşti prea tânăr pentru astfel de cuvinte... Uite, pentru că îmi eşti simpatic, putem sta mai mult de vorbă şi, poate, vom deveni şi prieteni...

        -         Supeeer! Vrei să te arăt şi Allei, e...

        -         În niciun caz! Fără afişări dintr-astea. Şi, promit că, dacă vreodată vei îndrăzni, o să reuşeşti să te faci doar de râs, pentru că pot dispărea aşa cum am apărut... Nu încerca să mă păcăleşti pentru impresii umane fără de valoare!

        -         Bine...

        Inu se ridică, făcând o grimasă de om dezamăgit. Totuşi, sufletul lui era plin de încântare şi de ideea unei magii. Încă nu îi venea să creadă de norocul ce-i picase din cer. Un pui de dragon? Tocmai pentru el? Păi Marius rămâne în urmă cu toate fiţele lui. Hm, nu are cum să îi demostreze şi Allei... Tare ar vrea să fie mândră de el, să îi fluture această creatură minunată în faţă...

“Doar o vorbă să-ţi mai spun”

 Astăzi aş vrea să vorbesc despre bârfă. “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, deoarece şi acest subiect este mult prea scărpinat şi n-aş vrea să îmi pierd mult timp abordându-l. Se spune că bârfa este tratament psihologic pentru unii. Dacă am citi studii în acest sens, am ajunge chiar să fim de acord cu această părere şi să bârfim necontenit doar de dragul de a fi mai… sănătoşi. Ce să zic? Puţină bârfă probabil nu strică niciodată, ideea este să fie… cu bun simţ. Până acum câţiva ani, credeam că bârfa înseamnă:

• Ce îşi povestesc babele duminica după slujbă;

• Cum îşi critică vecina nora, fata cea proaspăt căsătorită, povestind la jumătate de sat cât de neîndemânatică este în gospodărie;

• Poveştile de tot soiul spuse de bărbaţi, după prea multe pahare cu licoarea lui Bachus;

Lista ar fi lungă… Ideea este alta, am descoperit că mai exista un soi de bârfă. Cea în care cineva se laudă cu nişte cuceriri închipuite, de bun soi, doar ca să atragă soiuri mai uşor de cules. Dacă fata e urâţică, dar reuşeste să facă o partidă bună cu un băiat, sigur va atrage dintr-o bucată mai mulţi pretendenţi. De ce? Pentru că va stârni curiozitate. De ce a fost aleasă? Înseamnă că are ceva special. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu un băiat. Dacă va reuşi să convingă o fată frumoasă, pentru ca să iasă cu el de câteva ori, deja va fi privit cu destul interes. Cateodată, însă fapta este înlocuită cu bârfa. Mai exact, o persoană se poate lăuda cu anumite cuceriri închipuite, unei alte persoane, doar pentru a-i atrage atenţia. Să zicem că atât timp cât lucrurile rămân între ei, e doar o bârfă de prost gust… Dar ce ne facem dacă bârfa iese la iveală? Are toate şansele să iasă, deoarece întotdeauna te vei lăuda cu ceva de soi şi nu cu restul cuiva. Dar persoana pe care vrei să o cucereşti poate fi atât de flatată, că este considerată prioritară unui soi ales, încât nu se va putea abţine şi… va vorbi… Repercusiunile pot fi diverse (în funcţie de situaţie). Cert este că, un om, cu personalitate puternică, niciodată nu va apela la astfel de artificii. Vorbim de oamenii care se mulţumesc cu puţin şi tocmai de asta riscă să piardă teren în faţa altora, pe care nu au curajul nici să îi abordeze, de frică să nu fie refuzaţi. Şi atunci ce să facem?!... Chiar unica soluţie să fie bârfa? Las răspunsul, ca mingea în terenul vostru… verbal...

O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...