PUR ŞI SIMPLU.... Mi-a venit ideea să scriu acest articol, PUR ŞI SIMPLU, acum câteva zile când mă întrebam care e limita dintre bine şi rău… Mai exact, când ar trebui să fim buni şi când ar trebui să luăm atitudine? Cu cine să ne purtăm bine şi cât? Nu este uşor să menţii un echilibru între aceste două stări opuse. Până şi cei buni îşi pot ieşi din fire şi pot reacţiona chiar mai brutal decât cei obişnuiţi cu răutatea zi de zi. Cred că primul pas spre echilibru ar fi să nu reacţionăm sub impulsul stării de moment, deşi nici aici nu putem generaliza. Dacă cineva ne supără cu o vorbă, cu o atitudine mai neobişnuită, poate ar trebui să reflectăm înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. În schimb, dacă suntem atacaţi, mental, fizic, sau sub altă formă dăunătoare, trebuie să fim pregătiţi să conştientizăm şi să reacţionăm în consecinţă. Uneori e cazul să tai în carne vie. Da, dar cât? De unde poţi şti cât poate duce acea persoană? Poate fi o cunoştinţă sau nu, poate fi o persoană depresivă care şi-a pierdut echilibrul şi a dat în nebunie, poate fi un criminal, poate fi orice rău… Răutatea are multe forme, uneori foarte bine ascunse. Totuşi, dacă am încerca să stârpim răul, cum ar trebui să acţionăm? Avem, noi, oare deptul de a juca rolul lui Dumnezeu? E greu să iei anumite decizii. Este şi mai greu să cunoşti limita acestora. Până unde? Cât? Cum? Cât va rezista persoana în cauză? Dar oare ar trebui să ne batem capul atât de mult cu cineva care face rău? Până la urmă, este un pericol public. De ce să nu-l stârpim şi gata? Grea decizie… Nu cred că ceva trebuie stârpit. Fiecare trebuie să cunoască rezultatul acţiunilor sale, să le conştientizeze, să le… consume…
Da, dragii mei, tocmai din această cauză cred că ar trebui să înţelegem că nu este atât de uşor să fii zeu. Nu e uşor să priveşti către stârpituri, să vezi cum fac rău conştient şi cu aviditate şi, totuşi, să rabzi... să îi laşi să se echilibreze singuri, făcând rău altora, apoi să încerci să îi îndrepţi pe calea cea bună, cumva tot prin voinţa lor, chiar dacă poate că uneori te atacă şi pe tine… Şi rabzi, dar oare cât?
Îmi place şi mi-aş dori să pot aplica în viaţa mea crezul aikido – menirea este să cunoşti foarte bine artele marţiale, dar să le foloseşti rar, poate chiar deloc. La bază stă echilibrul şi negocierea.
Ce frumos ar fi dacă toţi am încerca să aplicăm acest crez!
Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu