Talestri, regina amazoanelor

 "TALESTRI REGINA AMAZOANELOR" - capitolul I

       Pe vremea când Imperiul Babilonian făcea legea în Mesopotamia, în zona Mării Negre legea era făcută de câteva triburi de traci, sciţi şi amazoane. Această regiune era numită Pontus Axeinos, mai exact, Marea mohorâtă şi neospitalieră. Cel mai mare trib de amazoane era situat pe malul râului Auras, într-o zonă muntoasă, plină de păduri şi fâneţe bogate. Acestea erau supranumite fiicele zeului războiului, Antal, fiind considerate nişte războinice de temut care mânuiau bine toporul de război, arcul şi suliţa. Diossippe, regina amazoanelor, era respectată de traci, babiloni şi, mai ales, de cei care se supranumeau zei - Anunnaki de pe insula-cetate Esagila, din Marea Neagră. Oamenii ajungeau foarte rar pe această insulă, zeii Anunnaki fiind slujiţi de nişte semizei, numiţi Igigi. Totul decurgea într-un ritm normal pentru acea vreme. Amazoanele erau nişte spioane foarte bine plătite de către toate triburile din zonă, aceasta fiind meseria lor de bază. Uneori îşi făceau şi “datoria” de asasini plătiţi. Triburile dispăreau şi se năşteau, dar cel al amazoanelor, conduse de Diossippe, părea să se impună din ce în ce mai mult în regiunea Pontus Axeinos. Regina amazoană era o roşcată frumoasă, cu ochii mari şi verzi, ce puteau vrăji într-o clipă aproape orice bărbat neatent. Îmbrăcămintea ei de bază era o rochie albă, cu poalele în fâşii lungi şi străvezii. Purta o tunică din piele, lucrată fin cu broderii şi cristale. Aceasta era prinsă la mijloc cu un brâu roşu, purtător de noroc. O venera pe zeiţa vânătorii, Diana, dar nu uita să îi aducă din când în când elogii şi zeiţei frumuseţii, Venera. Avea o fiică, Talestri. Nimeni nu ştia cine era tatăl ei, dar era un lucru caracteristic amazoanelor, să seducă necunoscuţi pentru a concepe copii. Aveau nevoie de urmaşi! Regina era oarecum privilegiată. Tatăl prinţesei moştenitoare era ales de câteva amazoane de încredere. Acestea spionau fii de şefi de trib, prinţi şi regi, îi seduceau pentru a le verifica virilitatea şi, în funcţie de anumite criterii, alegeau viitorul tată, fără ca acesta să ştie. Totul era foarte bine regizat şi plănuit, astfel ca “donatorul” să nu îşi dea seama că va fi tatăl unei viitoare amazoane. Erau foarte bine primiţi şi băieţii care se năşteau în tribul condus de către Diossippe. Aceştia erau crescuţi şi instruiţi pentru lupte sau puşi la treburi bărbăteşti, contrar zvonurilor care circulau printre vecini, că ar fi omorăţi sau făcuţi sclavi. De altfel, în zona stăpânită de către amazoane, trăiau multe familii paşnice, cu un trai decent şi tradiţii normale, fără să fie afectate de cultul lui Diossippe şi al urmaşelor ei. Oamenii de aici erau chiar favorizaţi de liniştea pe care amazoanele o ofereau zonei de pe malul răului Auras. Comerţul era una din preocupările esenţiale ale localnicilor. Oamenii îşi duceau traiul în voie bună, preocupaţi de gijile mărunte din viaţa de zi cu zi.

       Venise vremea să se găsească un bărbat şi pentru Talestri.

       -  Burneshaaaa! se auzi un strigăt printre zidurile de cărămidă ale cetăţii amazoniene.

       Era vocea reginei Diossippe. Aşa îşi chema, ea, de obicei generalul armatei, pe amazoana Burnesha. Aceasta era cunoscută pentru ferocitatea şi cruzimea de care dădea dovada în lupte. Era robustă şi avea profilul mai mult al unui bărbat decât al unei femei. De altfel, şi în cadrul armatei pe care o conducea avea un grup de femei feroce, asemeni ei, care înspăimântau oamenii numai la vederea lor. Nu aveau sânul drept, acesta fiind tăiat sau cauterizat încă de când erau mici pentru a putea mânui mai bine arcul şi purtau nişte costume grele din zale. Erau numite amazoane-soldaţi şi erau preferatele generalului. Burnesha trebuia, însă, să apeleze acum la amazoanele-fruntaş, fetele spion de o frumuseţe orbitoare, îmbrăcate sumar, doar cu o fâşie de piele maronie ce abia le acoperea bustul, legată în faţă, în zig-zag, cu o sfoară. Nişte fâşii din acelaşi tip de piele erau legate în jurul taliei, descoperind pe ici-colo formele apetisante ale frumoaselor luptătoare. Nu le lipsea niciodata arcul şi tolba cu săgeţi, iar privirile de pajură fermecau bărbaţii din ţările învecinate care nu aveau ocazia să vadă, în fiecare zi, astfel de femei. Ele erau cele care puteau găsi bărbatul potrivit pentru prinţesa Talestri. Burnesha convocase deja cinci amazoane-fruntaş la o discuţie, cu o seară înainte, şi stabiliră un plan cu o delegaţie exactă spre ţările din vest şi sud-vest. Totul era bine pus la punct, se mai aştepta doar un semn de aprobare de la regină, iar acesta se auzi, printr-un strigăt piţigăiat în miezul zilei. În câteva minute, comandorul şi amazoanele-fruntaş, se înfăţişară în sala tronului, o încăpere nu foarte mare, cu pardoseală din piatră şi pereţi îmbrăcaţi în lemn cioplit cu diverse simboluri amazoniene. Tronul, îmbrăcat în catifea de un roşu aprins, era situat pe un mic piedestal şi îţi fura privirile cu accesoriile din pietre semipreţioase. Regina Diossippe stătea plictisită cu o mâna sub bărbie şi cu cealaltă lăsată, lasciv, jos.

       -  Aveţi ceva pentru mine? întrebă ea când auzi paşii inconfundabili ai generalului său credincios.

       -  Charie (formula de salut în Grecia, ceea ce înseamna “pace ţie”), regina mea! o salută respectuos Burnesha aplecându-şi, instinctiv capul. Cunosc bine tainele acestei operaţiuni, aşa că le-am ales pe cele 5 prietene bune ale prinţesei, Aela, Celeno, Asteria, Climene şi Liliana. Ele sunt antrenate de mici copile pentru această misiune specială.

       Burnesha îşi întoarse capul spre cele cinci tinere rămase în pragul uşii. Niciuna dintre ele nu avea mai mult de douăzeci de ani, dar erau instruite, deja, destul de bine în arta războiului şi, mai ales, în arta cuceririi bărbaţilor.

       -  Aş avea totuşi o rugăminte, continuă Burnesha.

       Regina îşi ridică privirea vădit surprinsă şi o întrebă:

       -  Aşa… ce anume?!

       -  Vreau să merg şi eu cu ele… împreună cu Melestri…

       -  Ceee? Ai înnebunit? Şi cum rămâne cu ce avem de făcut pe aici? Mai sunt nişte tâlhari care vin şi ne “vizitează”, plus că avem şi noi nevoie de multe resurse pentru extinderea cetăţii. Piatra e pe terminate şi negustorii ăştia sunt tot mai mulţi, cred că trebuie să-i mai împuţinăm…

       -  Diossippe, ştii bine că tu le-ai dat voie să vină aici… Ţi-am zis de atunci să-i alungăm, ăştia nici de sclavi nu sunt buni. În ceea ce priveşte administrarea armatei, ce-ar fi să îl lăsăm o perioadă pe Arestes…

       -  Pe nepotul meu? Pe un bărbat?! Pe zeii toţi, ai innebunit detot Burnesha!

       -  Diossippe, Arestes aşteaptă acest moment ca pâinea caldă. Este cel mai potrivit om care mă poate înlocui. Gândeşte-te că am nevoie şi eu de o pauză şi nişte bărbaţi mi-ar prinde bine…

       -  Ha, ha, haaa!

       Diossippe izbucni într-un râs forţat şi continuă pe un ton sarcastic:

       -  Adevărul este, Burnesha mea dragă, că ai nevoie de o pauză specială pentru că toţi bărbaţii fug de tine…

       Regina începu să râdă şi mai zgomotos apoi se opri brusc şi arătă spre grupul de amazoane-fruntaş:

       -  Dar nu sunt de acord ca Arestes să îţi ţină locul. Asta e o blasfemie! Ce zici de Liliana? E tânără, dar…

       -  În niciun caz, Diossippe. E prea tânără şi aş prefera să las în locul meu pe oricare dintre amazoanele-soldat în locul oricarei amazoane-fruntaş. Nu e joacă, e armata pură, e…

       -  Ah… Burnesha… fie cum zici tu. Sunt foarte nemulţumită de alegerea ta, dar îmi dau seama că ai preferat să alegi un bărbat în locul…

       -  Este nepotul majestăţii tale, urmaşul Hyppolitei!

       -  Bineeee… fie!

       Regina se ridică brusc de pe tron, aruncă o privire dezgustată în jur şi plecă fără să mai zică nimic. Burnesha privi mulţumită spre cele cinci amazoane şi le apostrofă:

       -  Ei, voi. Hai, căraţi-vă şi faceţi-vă bagajele. Anunţaţi-o şi pe Melestri…

       -  O amazoană-soldat? o întrerupse Liliana uimită?

       -  Ţi se pare că te-a întrebat cineva ceva? Ai auzit tu cumva să fi zis altceva regina ta?

       Liliana se retrase într-un colţ, încercând parcă să se ascundă în umbră. Burnesha continuă satisfăcută:

       -  Şi… luaţi-vă nişte haine groase pe drum, vine iarna şi mi-e că o să îngheţaţi şi o să vă plătesc de bune!

       -  Avem pelerine groase, căptuşite cu lână aşa că stai, liniştită Burnesha!  o apostrofa Climene şi ieşi din încăpere, făcându-le semn şi celorlalte amazoane-fruntaş să iasă.

Burnesha, rămasă singură, se apropie de fereastră şi privi afară. Se lăsă o seară însorită peste cetate.

       -  E prea blândă regina noastră, prea blândă… Să vedem ce va urma şi cu Talestri. Unde eşti Hyppolita? Zeul meu Antal, te-ai însoţit cu zeul Enlil? Ţi-ai lăsat urmaşii pradă Venerei? E un dezmăţ total aici! Mmm… Dă-mi puterea, Antal, să fac ordine, să-i trec prin sânge şi sabie, să purific neamul nostru!…

       Burnesha se rezemă de zid şi începu să alunece uşor în jos. Ajungând pe pardoseală, îşi poziţionă corpul greoi pe genunchi şi îşi acoperi faţa cu mâinile ei vânjoase...  

ZEII DIN ESAGILA

În tot acest timp, pe o insulă din Marea Neagră, în vestitul templu Esagila, fiul unui mare zeu punea la cale un plan de război. Marduk îşi înfricoşa semenii doar prin simpla-i prezenţă. Cei din neamul lui erau foarte înalţi, depăşind trei, chiar patru metri în înălţime. El, însă, abia trecea cu câţiva centimetri de acei 3 metri. La început a fost atât de complexat de acest aspect, încat a recurs la tot felul de licori făcute de druide, atrăgând mila tatălui, Enki, şi dispreţul unchiului său, Enlil. Enki era o fire blajină, interesată doar de ştiinţă şi progres, în timp ce fratele lui, Enlil, era zeu însetat de sânge. Cum nu reuşise să aibă niciun copil cu femeile anunnaki, îi picase drag Marduk, deşi era greu de înţeles cum putea o bestie ca Enlil să iubească. Încerca să facă din nepotul lui un zeu fără pic de emoţie şi, într-un final, reuşi…

-  Antal, se auzi vocea baritonală a lui Marduk, zi-le să ne mai aducă nişte vin!

-  Marduk, vezi că nu o să mai poţi gândi limpede, îi răspunse prietenul lui, mai înalt decât el cu încă vreun metru jumate.

Antal era generalul armatei anunnaki, unul dintre cei mai temuţi zei din acea vreme. Elenii şi amazoanele îi ziceau Ares şi se presupunea că ar fi fost crescut şi instruit pe Marte. Nu era chiar atât de rău pe cât spuneau legendele din acea vreme şi şi-ar fi dat şi viaţa, oricând, pentru stăpânul său, Marduk. Îl vedea ca pe un frate mai mic, încă necopt şi răutăcios, asemeni unui adolescent frustrat.

-  Sigur nu vrei doar nişte apă, e atât de cald? îl întrebă Antal pe Marduk.

-  Mă vezi mic, mă crezi şi prost? Antaaal! Nu mai sunt copilul ăla mic şi neputincios, sunt ditamai bărbatul şi acum vreau să beau şi să pun la punct barbarii de pe pământul ăsta. Oamenii, creaţi de tatăl meu, sunt nişte retardaţi, cu toate regulile incluse. Ce-o fi fost în capul lui, când şi-a dorit să creeze altă rasă de sclavi? Cei pe care îi avem acum, igigi, îşi fac bine treaba, sunt niste ordinari instruiţi şi mai au şi femei drăguţe.

-  Se pare că Marduk îşi intră deja în ritm… se auzi o voce puternică din pragul uşii.

Ambii anunnaki, Marduk şi Antal, încremeniră în faţa mesei pe care stătea o hartă boţită. Enlil trezea frică până şi în Marduk.

-  Ia să vedem ce aveţi voi aici, zise Enlil apropiindu-se de cei doi.

Apucă harta de un colţ şi o aruncă dispreţuitor pe podea.

-  Asta e hartă? Nu sunteţi în stare să faceţi nici măcar o hartă notabilă. Să veniţi să vă dau una din hărţile mele mele, sau mergeţi la fratele meu, să vă dea una adevărată. Vai…

Enlil se aşeză pe jilţul lui Marduk şi făcu semn unui igigi să se apropie.

-  Tu, sclav de mâna a doua, adu-mi un pocal cu apă.

-  Apoi se întoarse spre cei doi anunnaki şi, privindu-i cu autoritate, îi întrebă.

-  Voi aveţi habar de revolta sclavilor igigi?

Începu să zâmbească la vederea feţelor indecise şi pline de teamă ale lui Marduk şi Antal. Acesta din urmă ştia ceva, dar nu reuşise să îl informeze pe Marduk.

-  Tu, dragul meu nepot, continuă Enlil, ar trebui să încerci să înţelegi că a fi bărbat nu înseamnă să ştii să petreci, să bei şi să umbli cu femei. Bine, înseamnă şi asta, dar totul culminează cu altceva şi asta nu se predă la cursurile lui taică-tu, nici la cursurile mele, asta se învaţă din experienţă. Te uiţi acum ca boul la poartă nouă, neînţelegând ce vreau să îţi spun. Ei bine, vezi tu, trebuie să scăpăm de sclavii igigi. De toţi! Adică şi de sclava ta preferată, înţelegi?! S-au răsculat în Petra, i-au omorât mai pe toţi ai noştri de acolo. Hefais a fost rănit foarte tare şi acum am rămas şi fără atelierul nostru de arme. Ne-au lovit unde ne doare cel mai tare. Partea rea este că au fost ajutaţi de druide. Vă daţi seama că ei n-ar fi reuşit, singuri, să omoare zei. Să fim serioşi! Aşa că, dragul meu Antal, pe lista celor care trebuie să fie lichidaţi, să treci şi druidele. Ştiu că ai o prietenă bună printre ele, dar ca şi zeu, nu ar trebui să fii afectat de acest aspect. În ceea ce priveşte oamenii, ei vor fi cei care îi vor înlocui pe igigi. Nu vă miraţi, dragii mei! Într-adevăr, oamenii sunt nişte pitici pe lângă titanicii igigi, dar pot face mult mai multe, veţi vedea în timp. Nu sunt doar nişte simple animale, se vor dezvolta. Aţi văzut amazoanele?

-  Amazoanele sunt o combinaţie dintre anunnaki şi oameni, sunt altceva! îl întrerupse Antal, fără să îşi dea seama.

-  Ooo, am atins un punct sensibil Antal? îl apostrofa Enlil, pe un ton zeflemitor. M-am luat de frumoasele tale criminale, nişte biete pământence, anunnaki, se cred semizeiţe…

-  Păi şi sunt… îl întrerupse Antal.

-  Sunt pe naiba, a fost Hyppolita, de atunci sângele lor s-a tot scăldat în prea multe ape, îşi continuă Enlil gândurile.

-  Ape alese cu grijă, adăuga Antal.

-  Ape de sclavi, dragii mei. De mă mai întrerupi aşa, Antal, s-ar putea să nu mai pupi statut de zeu al războiului. Le putem spăla creierul imediat acestor oameni, chiar şi amazoanelor tale. Vă las acum, să discutaţi lucruri cu adevărat importante şi anume, cum să scăpaţi de sclavii igigi cât mai uşor şi ce facem cu druidele. Părerea mea este că răul trebuie tăiat de la rădăcină. Nu e cazul să le lăsăm să îşi facă de cap mult. Au prea multă putere cu licorile alea ale lor.

-  Tatăl meu nu se va bucura dacă le lichidăm, se auzi şi vocea lui Marduk.

-  Părerea lui Enki nu contează mai deloc pentru mine în acest moment. El să îşi vadă de experimentele lui. Să facă altă rasă, alte druide, să le numescă tot aşa sau cum va visa la noapte. Pentru mine chiar nu contează ce vrea să mai creeze, ci să lichidez ceva ce mă indispune atunci când mă trezesc dimineaţa şi, de vreo două săptămâni, chiar sunt indispus.

Enlil se ridică, brusc, din jilţ şi dispăru pe uşă fără să mai adauge nimic. Între timp apăru şi sclavul igigi cu apa, Antal îi făcu un semn discret să plece.

-  Bietul sclav, zise el, fără să îşi dea seama că nu e singur.

-  Bietul sclav igigi, dar să vezi ce ne vom plânge nouă de milă dacă nu îi facem pe plac unchiului meu, adăugă MARDUK.

-  Ăsta se crede mare zeu, dar dacă i-aş aduce o amazoană, l-aş putea manipula până l-aş face praf. Habar n-are ce fel de femei sunt ele.

-  Ţii foarte mult la Diossippe, Antal, mult prea mult, îi zise pe un ton dezaprobator MARDUK. Mi-e că între tine şi Talestri este o legătură de rudenie, s-au auzit tot felul de vorbe…

-  Exagerezi, MARDUK! Crezi că m-aş fi încurcat eu cu o pământeancă?

-  Nu ziceai, tu, că sunt semizeiţe?! Şi părul ei?!...

-  Lasă, MARDUK, hai să discutăm despre altceva. De exemplu, cum să o readucem pe Venera în atenţia lui Enlil?

-  Ai înnebunit Antal? Aia nu vine nici dacă îi promitem zece temple în care prostimea să o venereze. Ce ai? Ai uitat de ultima ei vizită aici?

-  Da, s-a cam ars, frumuşica!

-  Daaaaa, la propriu. Nu-i place sosul de tartar! Chiar, oare au periat-o şi pe ea sclavii igigi? O fi fost la Petra, lângă soţul ei? întrebă MARDUK.

-  Mi-e greu să cred, răspunse Antal. Mai degrabă aş vedea-o la uşa lui Enlil, visând la Tartar, decât stând lângă soţul ei, în peşterile de la Petra. Mdaaaaa, cred că trebuie să căutăm o variantă de lichidare a sclavilor igigi. Nu avem de ales.

-  Pe neamul anunnaki, chiar nu am chef să lichidez o specie facută de tata.

-  Trebuie să devii un zeu puternic, MARDUK! Nu îţi este permis să…

-  Să fiu puternic, Antal? Oare ce înseamnă acest lucru? Să distrug vieţi şi să măcelăresc visele unor biete suflete, deşi ele se roagă în temple după ajutor? Oare asta înseamnă să fii zeu? Asta înseamnă să fii puternic? Cred că e mult mai greu să pui umărul la treabă şi să încerci să faci şi lucruri bune, acele lucruri pe care încercăm să le întipărim în minte şi în suflet oamenilor. Totuşi e mai comod să lichidezi, nu-i aşa, Antal?

-  MARDUK!

Antal, îl apucă de mână şi îl scutură puternic.

-  Eşti nebun? adăuga el.

-  Să vedem cât de nebun vei fi tu, când le va veni rândul amazoanelor, zise MARDUK şi, dându-şi pelerina peste umăr, plecă grăbit murmurând ceva.

-  Antal privi îngrozit spre uşa prin care intră, iar, sclavul igigi.

-  Marele zeu mai doreşte ceva? întrebă sclavul.

Mâinile, mult prea lungi şi greoaie, păreau să-i atârne neputincioase.

-  Nu! răspunse cu glas domolit Antal. Cum te cheamă?

-  Jasim, mărite zeu, răspunse acesta, plecând capul cu smerenie.

-  Jasim, eşti liber să pleci la ai tăi. Mergi şi ai grijă de cei dragi.

-  Dar stăpâne…

-  Mergi că de mâine… eh, de mâine povestea se schimbă…

Antal ridică harta de jos şi începu să facă nişte semne pe ea. Aerul părea tot mai încins. Porunci să i se aducă nişte apă, dar nimeni nu-i răspunse, aşa că se duse chiar el, bombănind, până la bucătaria cea mai apropiată să îşi ia nişte lipii şi să se răcorească cu apă. Reveni, apoi, nervos în cameră şi îl chemă pe omul lui de încredere, Canaan. În căteva ore, toate locuinţele igigi erau în flăcări şi numai aerul încins duhnea, pentru ultima dată, a tarabe şi locuinţe uleioase, locuri unde îşi trăiseră veacul specia de sclavi, igigi. Trebuia pus la cale un plan şi pentru lichidarea druidelor, dar era mult mai greu. Acestea erau nişte fiinţe net superioare titanilor igigi, dar nu de neînvins. Efortul e mai mare, atât, îşi spuse Antal şi adormi cu duhoarea fumului ce venea dinspre locuinţele uleioase…

VISUL LUI TALESTRI

 

        -  Vreau să zboooor! Vreau să zboooor!

        Glasul copilei se auzi, asemeni unui clopoţel, printre stâncile înverzite. Fetiţa simţi, din plin, aerul cald, primăvaratic, furişându-se pe lângă urechi. Mâinile vânjoase ale tatălui o mai rotiră de câteva ori, după care o lăsară în jos, pe iarba încă fragedă şi umedă. Acesta o privi cu ochii plini de dragoste, aşa cum îşi priveşte un părinte odorul pe care nu l-a văzut de multă vreme. Fetiţa i se aruncă în braţe şi, cuprizându-l cât putea ea de tare cu mâinile ei mici, îi şopti:

        -  Te iubesc, tăticule! Mi-a fost atât de dor de tine! Te rog să nu mai pleci!

        Talestri se trezi brusc. Vântul pătrundea prin cele două ferestre întredeschise. Probabil zgomotul acestora o trezi. Încercă să îşi alunge imaginile visului, deşi ştia cât de mult o apăsau acele amintiri… “Sunt o amazoană” îşi spuse ea şi, după ce se asigură că a închis bine ferestrele, se cocoţă înapoi în pat. Îşi duse genunchii la piept şi, privind în gol, îşi zise: “Mâine e ziua cea mare, voi pleca în căutarea alesului, celui care va contribui la perpetuarea amazoanelor. Trebuie să fiu foarte atentă la ce voi alege. Să fie oare brunet sau blond? Ah! Ce mai contează? Ideea este să fie din neam bun şi să fie un gladiator, un expert în mânuirea armelor, aşa cum va trebui să fie şi fiica-amazoană… Şi dacă va fi un băiat? Hm… iar mă gândesc numai la tâmpenii. Trebuie să fiu optimistă, chiar nu mi-aş dori un alt Arestes.” Imaginea verişorului ei o înveseli. Liniştea nopţii se tulbură de râsul ei cristalin. Ochii ei mari, de un violet intens, se subţiară de plăcere. Se spunea că seamănă mult cu tatăl ei, se bănuia ca acesta ar fi Antal, iar culoarea nemaiîntâlnită a ochilor şi părului ei, albastrui-violet, s-ar fi datorat tocmai acestei uniuni dintre roşcata regină, Diossippe, şi blondul zeu, cu păr azuriu.

        Talestri se întinse sub plapuma de lână şi, surâzând, închise ochii. O aşteptau zile grele, ştia asta.

CE ZI FRUMOASĂ

-  Ce zi frumoasă!

       Talestri deschise uşa salonului căptuşit cu lemn de brad şi se aşeză, ca o răsfăţată, pe jilţul de lângă fereastra întredeschisă. Soarele trimitea tăişuri galben-aurii prin draperia de un alb transparent, asemeni unei pânze de paianjen, accentuând reflexele părului ei, cu nuanţe neobişnuite, de violet.

       -  Uite cui îi e bine! se auzi vocea Burneshei din pragul uşii.

       Comandantul o iubea pe prinţesa amazoanelor, de parcă ar fi fost fiica ei, şi îi era credincioasă chiar dacă îi amintea de amazoanele-fruntaş. Vedea în ea o viitoare regină, chiar dacă un pic răsfăţată, dar cu intuiţia şi puterea zeilor Anunnaki, căci aceştia erau strămoşii ei.

       -  Burneshaaaaaa! Eu zic să vezi de amazoanele tale şi mă laşi, măcar o dată, să îmi beau ceaiul de dimineaţă în linişte. Nu-i aşa, Aela?

       Talestri privi către prietena ei cea mai bună, aceasta stătea în poziţie de drepţi lângă o fereastră.

       -  Aşa o fi, draga mea surioară, încuviinţă ea. Totuşi, ar trebui să îţi comunic faptul că Burnesha ne va însoţi şi la “vânătoarea” noastră.

       Talestri începu să râdă cu hohote. Lăsă, pe măsuţa rotundă de lângă ea, bucată de lipie cu miere din care apucase să guste şi se ridică din jilţ. O îmbrăţişă pe Burnesha şi, după ce se aşeză din nou, în jilţul ei continuă:

       -  Adevărul este că, de când mă ştiu, Burnesha a fost umbra mea. Chiar mă gândeam cum ar putea fi… altfel…

       -  Charie! Charie! Maiestateee! se auzi o voce de bărbat.

       Arestes intră, gâfâind, în salon şi se opri lângă Burnesha. Aceasta îl privi uimită şi-l întrebă:

       -  Nici n-am plecat şi deja îţi intri în rol de şef? Ei, să zicem că pe moment pot aprecia asta. Ia zi, ce-i aşa urgent?

       -  Zeii din Esagila i-au atacat pe igigi?

       -  Şi-au atacat proprii scalvi? întrebă uimită Talestri, rămânând cu gura căscată.

       -  Era de aşteptat, draga mea, se auzi vocea reginei Diossippe.

       Aceasta întră, vădit grăbită, în încăpere şi se aşeză, comod, în jilţul de lângă fiica ei. Îşi luă cana de ceai, deja pregătită, şi, închizând ochii, sorbi din ea de parcă ar fi gustat din nectarul zeilor. Privi către ceilalţi, care aşteptau să continuie discuţia. Diossippe zâmbi şi întrebă:

       -  Totuşi, nu văd care e problema noastră?!

       Burnesha îi făcu semn lui Arestes să răspundă. Acesta se fâstâci un pic, apoi, prinzând curaj, începu să vorbească:

       -  Draga mea regină Diossippe, am primit astăzi de la Druida-Mamă nişte licori pentru “vânătoarea” prinţesei Talestri…

       Arestes zâmbi şmechereşte către Burnesha, iar aceasta îl înghionti în semn să continuie.

       -  Druida-Mamă a trimis şi o scrisoare, continuă Arestes, prin care ne solicită ajutorul. Se pare că s-au amestecat în treburile zeilor ajutându-i pe sclavii igigi.

       Diossippe deveni nervoasă. Se ridică din jilţ şi se îndreptă spre Arestes. Acesta se ascunse, instinctiv, după Burnesha. Regina zâmbi şi, întorcând spatele celor doi, se îndreptă spre fereastra unde stătea Aela şi zise:

       -  Dacă Druida-Mamă ne-a cerut ajutorul, va trebui să facem acest lucru. Este riscant, zeii din Esagila sunt puternici, foarte, dar cu puţin noroc, poate ne iartă şi înţeleg că am fost forţate de împrejurări. Draga mea Burnesha, ştiu cât de mult îl venerezi pe Antal, dar ştii şi cât de multe le datorăm druidelor. Sunt surioarele noastre…

       -  N-am putea lăsa chestia cu “surioarele” pentru altă dată? o întrerupse Arestes?

       -  Cam nepoliticos… dar ce poţi întelege tu, Arestes? Din nefericire pentru tine, nu te-am iniţiat destul, astfel încât să înţelegi cât de mult înseamnă promisiunea unei amazoane şi respectul pentru tratatele încheiate.

       -  Şi totuşi, Diossippe, adăugă Burnesha. Să luptăm cu… zeii din Esagila sună aşa, cam ireal…

       -  Ţi-e frică, draga mea? o întrebă Diossippe ironic.

       -  Bineînţeles că nu! răspunse prompt amazoana.

       Regina se apropie de general şi îi şopti la ureche:

       -  În sfârşit, te poţi bucura de şansa de a lupta lângă Antal. Ce mai contează de partea cui…

       Diossippe se duse iar lângă masa rotundă, luă câteva înghiţituri de ceai şi, după ce puse ceaşca de lut la locul ei şi bătu de trei ori din palme, adăugă:

       -  Burnesha, tu vei rămâne şi vei face planul de atac împotriva celor din Esagila. Arestes va fi mâna ta dreaptă.       Talestri, tu mergi cu fetele tale să-ţi vezi de “vânătoare”. Nu e cazul să te amestecăm în afacerea asta, suntem deja prea mulţi implicaţi.

       Vădit nemulţumită şi nervoasă, regina părăsi încăperea. Talestri zâmbi forţat către ceilalţi. Nu avea chef nici de “vânătoare”, nici de “afacere”.

CAMERA RĂSCRUCILOR

       Talestri ieşi, la scurt timp, din salon, lăsâdu-i pe ceilalţi să discute, între ei, detaliile planurilor lăsate de Diossippe. Se îndreptă cu paşi hotărâţi spre Camera Răscrucilor, paşi care lăsau un ecou surd pe pardoseala din piatră. Razele soarelui cerşeau, parcă, să se joace cu pânzele albe ce cădeau, în valuri, din rochia ei. Telestri deschise uşa greoaie şi intră în camera pe care, încă de mică, o vizita de trei, patru ori pe săptămână. Se apropie de piedestalul de lemn din mijlocul încăperii, şi, luând cartea groasă, ce trona pe el, o strânse tare la piept. Se auzi, abia şoptit, numele Druidei-Mame:

        -   Elisedd… Elisedd…

Obrajii i se îmbujorară şi, cu şi mai multă căldură, aceasta căută să rostească încă o dată numele iubitei învăţătoare:

        -   Elisedd!...

        Pereţii deveniră roşiatici şi unul dintre ei hârâi prelung, deschizând o uşa spre o altă camera. Acolo, pe un jilţ de paie, stătea o doamnă, îmbrăcată într-o rochie simpla, albă. Părul negru părea că începe să încărunţească, dar vârsta ei… nu o ştia nimeni. Se vorbea că are mai mult de trei sute de ani. Aceasta era Elisedd, Druida-Mamă, cea care avea grijă de prinţesele amazoane, instruindu-le, încă de mici, să devină regine neînfricate prin înţelepciunea pe care trebuiau să o asimileze. Lângă ea, torcea lenos un tigru care, la vederea prinţesei Talestri, dădu cu labele în sus, în semn de joacă. Talestri se apropie de el, vădit amuzată, şi începu să îl scarpine.

        -   Ce face scumpul meu, Nuallan? întrebă ea.

        -  Ce face de obicei, răspunse Elisedd. Mănâncă şi doarme. Azi m-ai chemat mai devreme, Talestri, continuă druida. Ştiu ce te apasă, dar asta este destinul tău. Ai toate cunoştintele necesare să devii regina amazoanelor. Trebuie doar să… vrei…

        O umbră trecu peste chipul tinerei prinţese. Aceasta se aşeză lângă Nuallan şi îşi încrucişă picioarele. Deschise cartea pe care nu o slăbise din mâini şi începu să o răsfoiască, agitată.

        -  Elisedd, ceva îmi spune că lucrurile din jur vor căpăta o altă nuanţă în viitor. Ceva mă apasă şi nu înţeleg ce... Ceva îmi spune că nu trebuie…

        -  Talestri! strigă druida, ridicându-se nervoasă din jilţul ei. Tu trebuie să îţi faci datoria, iar destinul… destinul îşi va face şi el datoria. Cred că am discutat prea mult pe tema asta. Dacă vrei să înveţi şi altceva astăzi, încearcă să te concentrezi sau… mergi şi te plimbă cu amazoanele tale, copile frivole şi fără minte!...

        -  Dar şi eu sunt o amazoană! Sunt ca şi ele! Cum poţi vorbi aşa despre ele?!

        -  Prostii!

        Elisedd se aşeză în jilţul ei şi, mângâindu-şi piatra de pe inelul masiv, continuă, calm:

        -  Fiecare individ are o gândire oarecum aparte. Oricât am încerca să le uniformizăm oamenilor felul de a gândi, ei vor păstra ceva unic şi indivizibil. Hai să ne amintim de Rex, un dinozaur carnivor dispărut undeva, într-un trecut îndepărtat. Noi l-am numit Rex pentru că el a fost regele acelor timpuri… Era mare şi puternic, avea un craniu care zdrobea uşor tot ce întâlnea în cale. Se impunea prin mărime, ferocitate şi instinct ucigaş. Şi când te gândeşti că nici nu ştim pe unde sunt rămăşitele lui… Orice dinozaur, indifent cât de feroce ar fi fost, începea prin a fi mic, un pui mic. Puii duceau o luptă de supravieţuire. Pericolele îi pândeau atât pe pământ cât şi din aer... Culmea, unul dintre duşmanii puiului de Rex era chiar adultul Rex. Asemeni leilor, adulţii Rex vedeau în pui o posibilă viitoare concurenţă. Egoismul lor nu le permitea să vadă dincolo de acest aspect. Poate că puiul de Rex ameninţat putea deveni aliatul lor în lupta pentru supravieţuire, poate le-ar fi vânat mult mai bine prada, poate… Cert este că gândirea de grup se opreşte undeva, lovindu-se ca de o baricadă invizibilă, numită PERSONALITATE. Depinde de noi cum folosim această baricadă. Uneori poate deveni drumul spre agonia unui destin cu final mai puţin fericit sau… poarta către ceva mai bun. De noi depinde dacă lăsăm să fim călcaţi de adulţii Rex sau dacă devenim viitorii titani…

        Talestri o ascultă, vrăjită, pe Elisedd. Ar fi stat cu ea ore întregi. Apucă mica harpă de lângă ea şi începu să fredoneze o Kaliwi, unul dintre câtecele preferate. La lumina lumânărilor, printre cele trei umbre ce se răsfirau pe pereţi, se auzi glasul ei, cristalin şi limpede:

        -  M-ai dat la lup, al vieţii ghimp, 

Azi, turmele… mi le colind,

Armiring, zee din Oltrawp

La adevăruri, poposind…

Născut-am fost, în zi stelată,

Promis-ai tată să ne dai

Putere, viaţă-ndelugată

Acum te faci că nu mai ai?!

În Dysol mi-ai promis Oltrawpul

Acum mă simt cumva săpată,

De-o nimfă, care-mi taie timpul,

În Cartea Vieţii, o errată…

Nu fac decât să-mi văd de turmă,

S-o păstoresc, cum ţi-am jurat.

În viaţa vieţilor las urmă 

Zeiţă, cu adevărat…

CEI PATRU VOINICI

Era o zi de toamnă, neasemuit de frumoasă, iar munţii musteau de bunătăţi. Râul Auras şerpuia voios, alintat de micii afluenţi de pe potecile poleite cu frunze arămii. Pe vârful unei coline, nu prea înalte, se puteau vedea clar, două siluete. Erau două tinere, cu trăsături armonioase, de fete abia coapte. Nu le dădeai mai mult de 18 ani de fiecare, deşi aveau puţin peste douăzeci. Purtau nişte rochii lungi, din fâşii de cânepă semitransparentă, legate la mijloc cu nişte curele împletite din piele neagră. Sânii, nu prea mari, dar fermi, tresăreau ştrengăreşte la râsetele şi chicotele fetelor. Părul lor sclipea sub razele soarelui, iar buclele uneia îţi luau privirea cu apele fascinante de un azuriu-violet. O şuviţă împletită îi era răsucită în jurul capului, în semn de coroniţă, iar în partea dreaptă, părul îi era prins cu o clamă rotundă, probabil din argint, sau poate chiar din platină şi cu un citrin sclipitor la mijloc, lucrat cu mare fineţe. Marginile metalice imitau dantela, iar de ele erau agăţate, câteva pene de vultur alb. Pe umărul drept i se putea vedea clar un tatuaj cu însemnele nobilelor amazoane. Purta nişte brăţări metalice, din cel mai bun oţel, care treceau, puţin, peste încheietura mâinii, acoperindu-i o parte din ea. Erau menite să protejeze în lupta de la apropiere. Tânăra îşi rotea deasupra capului sabia subţire şi uşoară, strigând ceva războinic. Era Talestri, prinţesa amazoană, însoţită de prietena ei cea mai bună, frumoasa şi sensibila dansatoare Aela. Totul părea un joc, tinerele se amuzau, se pare, de ceva.

-         Bine Aela, se auzi glasul prinţesei. Păi mă întrebi tu cum îmi voi seduce barbatul? Tu, cea care ar trebui să mă înveţi?

-         Talestri, ai mai multă şcoală decât mine… Păi numai Druida-Mamă câte te-a învăţat. Plus că… să nu uităm de bietul Amadoc. Ştii bine cât de tare i-ai sucit minţile şi cât a suferit din cauza faptului că s-a îndraăgostit de tine…

Talestri zâmbi ştrengăreşte, îşi duse un deget pe buze, şi le subţie seducător, amintindu-şi parcă de plăceri ascunse şi apoi, făcându-i cu ochiul Aelei, răspunse:

-         Mmmm… Frumos şi dulce a mai fost fiul de negustor trac… Păcat că nu a înţeles şi maică-mea rostul lui în viaţa mea, ţinându-mă închisă, în lagărul Burneshei vreo patru săptămâni…

-         Cred că au fost trei…

-         Ei, ce mai contează, Aela?!

-         Păi contează! Să ne ferească zeii de urmaşi cu oameni de rând!!!

Talestri începu să râdă zgomotos. Privi, cu drag spre Aela, o iubea ca pe o soră.

-         Draga mea, îi zise prinţesa dansatoarei. Aveam eu numai optsprezece ani împliniţi, dar eram destul de conştientă de ceea ce sunt şi de responsabilităţile mele faţă de noi, amazoanele.

-         Ştiu, Talestri! De asta te iubesc eu atât de mult.

-         Da, Aela! De asta mă iubesc şi lupii mei atât de mult. Oare unde or fi cei doi ştrengari?

Talestri se opri şi scrută cu privirea valea. Duse două degete la gură şuierând scurt, de trei ori, ca o imitaţie a vântului. Două umbre apărură din senin, în vale, şi începură să urce spre cele două fete. Erau cei doi lupi, prietenii devotaţi ai prinţesei, care o însoţeau peste tot. Acum lipsea doar calul negru, Draconarius, de care Talestri avea mare grijă. Se pare ca Diossippe nu-i avea la inimă pe cei trei prieteni patrupezi ai prinţesei. Se presupunea că Talestri i-ar fi primit de la tatăl ei, deşi era interzis ca amazoanele să ţină legătura cu taţii. Rufus, lupul roşcat, ajunse primul şi se tolăni, ca un alintat, la picioarele Aelei. Ştia că aceasta avea mare grijă de el. Aela se aplecă şi începu să îl scarpine după ceafă. Lupul scoase limba afară de plăcere şi îşi închise ochii.

-         Ia te uită la el! exclamă Talestri de parcă n-ar fi ştiut. Păi aşa se comportă un luptător adevărat?! Rufuuuus!

Dar Rufus se făcu că nu o aude, îi era prea bine sub aripa Aelei. Apăru şi Strimon, lupul alb.

-         Cel mai tânăr dintre noi, dar cel din urmă. Păi aşa se cade Strimon? îl întrebă Talestri dojenitor. Aşa lup lenos nici că am văzut în viaţa mea, adăugă ea, uitându-se pieziş spre lupul care privea liniştit şi gânditor spre valea în care şerpuia râul Auras.

-         Are un an şi ceva, cam micuţ… Ce să-i faci? adăugă Aela… Mai bine povesteşte-mi ce te-a mai învăţat Druida-Mamă. Zi-mi despre seducţie!

-         Păăăăăi, ce să zic?...

Talestri privi puţin încurcată spre cer, îşi roti ochii, apoi, trăgând o gură de aer, continuă:

-         În primul rând trebuie să ştii ce cauţi. Apoi găseşti ţinta. Asta este partea uşoară, cred… Urmează o perioadă în care trebuie să aplici cu minuţiozitate toate legile seducţiei, astfel încât ţinta să nu îşi dea seama că este în vizor. Va ajunge să facă ea primul pas, crezând că, de fapt ea este cea care iniţiază procesul seducţiei. Acest lucru, îl va incita pe bărbat, nefiind conştient de adăvărata realitate. Trebuie să îl laşi să creadă că el conduce, anticipându-i fiecare mişcare. Ştiind ce urmează, îţi va fi uşor să îl conduci spre ceea ce vrei tu, de fapt. În final, tu îţi atingi scopul şi îţi vezi de viaţă, iar pe el îl laşi cu ochii în soare, căutând un argument solid, pregătit din timp… bineînţeles…

-         Totuşi… lumea cam ştie ce căutăm noi. E greu să îţi ascunzi intenţiile…

-         Crezi, Aela? Păi lumea ştie, de exemplu, că prinţesa amazoană, Talestri, este altfel decât mama ei… Că îi place să încerce lucruri noi. Că, probabil, ţine legătura cu tatăl ei (la auzul acestui lucru, Aela scuipă în palma dreaptă şi duse mâna la călcâiul stâng, de parcă ar fi încercat să scape de un blestem)… Aşa că, draga mea, continuă prinţesa (prefăcându-se că nu a văzut gestul prietenei), bărbaţii din lumea întreagă pot spera că eu, Talestri, pot fi aleasa inimii lor, iar ei, regii, s-ar putea lăuda că au reuşit să ia de soţie o prinţesă amazoană!

Aela rămase cu gura deschisă. La aşa ceva nici că se aşteptase. O privi pe prinţesă cu profund respect şi nu mai putu să adauge nimic. Talestri îşi contiună jocul cu sabia, scoţând strigătele ştiute. Cei doi lupi şi dansatoarea, o însoţeau la un pas distanţă. Rufus se mai oprea, din când în când, la picioarele Aelei, primindu-şi binemeritatele scărpinări pe după ceafă, iar Strimon, scruta intens valea, cu o mare curiozitate. Din când în când, ieşea cu câţiva metri înaintea grupului, dar de fiecare dată se întorcea lângă prinţesa, care îi mai arunca priviri piezişe, în semn de nemulţumire, aşa, cât să înţeleagă şi junele alb cine e şeful.

Lagărul amazoanelor

       Cele două amazoane ajunseră, într-un final, pe malul râului, unde era construit lagărul Burneshei. În general, erau trimise aici de Diossippe pentru a învăţa arta războiului sau dacă erau pedepsite. De data asta veneau bine dispuse, să discute ultimele detalii cu generalul armatei amazoanelor, înainte de plecarea lor în ţinuturile mai calde. În faţa lor se ridica, maiestuos, un gard mare, construit din trunchiuri de brazi înalţi. O amazoană-soldat le zări din timp şi le deschise poarta greoaie chiar înainte ca cele două tinere să ajungă în faţa ei. Talestri îi făcu şmecheră cu ochiul prietenei ei şi amândouă începură să chicotească la vederea amazoanei-soldat. Aceasta era îmbrăcată cu o rochie din piele maronie bătută cu zale şi părea să nu aibă niciun sân. Avea un corp robust, plin de muşchi. Aela nu se putu abţine şi îi şopti prinţesei:

        - Asta o fi, zic şi eu, fiica Burneshei, că prea seamănă cu ea?!

        Talestri începu să râdă zgomotos şi, după ce trecură de poarta înaltă, strigă, râzând cu hohote:

        - Aelaaaa, e plin de Burneshe aici! Zici că s-a reprodus la nesfârşit.

        Văzând-o pe Burnesha ieşind dintr-o baracă de lemn, chiar în faţa lor, Talesti nu se putu abţine şi îi zise:

        - Mare general mai eşti! Să ne trăieşti! Aşa da armată! Ai vorbit cumva cu Druida-Mamă şi te-a ajutat cu reproducerea? Oriunde mă uit în jur, te văd numai pe tine… ce-i drept în ipostaze diverse, mai tinerică sau mai puţin…

        - Haide, hai! o apostrofă Burnesha, obişnuită cu acest tip de abordare al prinţesei. Să vedem cât de bine te vei reproduce tu şi apoi să îţi dai cu părerea!

        Talestri îi făcu din ochi, Aelei, cam foarte şmechereşte şi adăugă:

        - Nu se lasăăăăă! Vrea ea să spună mereu ultimul cuvânt, zici că-i mama!

        Burnesha zâmbi drăgăstos şi, făcându-le un semn războinic, le îndemnă să o urmeze. Intrară toate trei într-o curte, nu prea mare, îngrădită de nişte pomi. O amazoană-soldat luă lupii cu ea. Nici nu apucă, Aela, să se dezmeticească bine, că o şi văzu pe Burnesha cum aruncă o suliţă spre prinţesă. Aceasta se feri instinctiv, şi, vădit incitată, râse cu poftă. Burnesha scoase de la brâu un cuţit şi îl aruncă, din nou spre Talestri. Prinţesa deja scosese sabia din teacă şi, ţipând scurt, lovi cu aceasta cuţitul, aruncându-l spre gard. Generalul sări peste nişte buşteni şi reveni, într-o secundă lângă ele, cu ditamai sabia. Aela se adăposti după un copac. Scenele astea nu prea erau de ea. O văzu pe Talestri agitându-se, nervoasă, în faţa Burneshei, dând cu sabia în stânga şi în dreapta, cu atâta satisfacţie, de parcă ar fi fost jocul ei preferat, încă de mică. Sări pe lângă Burnesha, dându-i un cot în spate.

        -  Saaaaluuuut! se auzi strigătul prinţesei.

        -  Ia de-aici, îi răspunse Burnesha, învârtindu-se prin aer şi încercând să dea cu piciorul drept spre prinţesă, de parcă ar fi fost un adversar de temut.

        -  Taleeeestriiii! se auzi vocea panicată a Aelei.

        Dar Talestri părea să se distreze în continuare. Cu o rotire, bruscă, de treisuteşaizeci de grade, aceasta reuşi să o apuce pe Burnesha de picior şi să o dea de pământ.

        -  Hmmmmmm… se auzi glasul înăbuşit al generalului. De ce ai adus-o şi pe smiorcăita asta aici? întrebă aceasta arătând spre dansatoarea Aela.

        -  Să nu ne îndepărtăm de la subiect, draga mea Burnesha, zise zeflemitor Talestri. După cum vezi, am câştigat şi de data asta.

Burnesha o privi, cu dragoste, şi răspunse:

        -  Adevărul este că în ultima vreme ai făcut progrese mari. Nu ştiu cu cine te-ai mai antrenat sau… ce sânge curge prin vinele tale, dar… e de bine…

        -  Păi, al zeului tău preferat, se grăbi să răspunda Aela.

        -  Hm… Fetişcana asta vorbeşte prea mult. Eşti sigur că vrei să o iei cu tine la drum, Talestri? întrebă Burnesha cu dezgust.

Talestri gesticulă cu sabia spre cer şi zise, de parcă nu ar fi auzit întrebarea:

        -  Se lasă seara, tare bine mi-ar prinde un ceai de tei după drumul de azi…

        -  Haide sus, că Melestri a pregătit nişte carne de cerb afumată, cu cartofi copţi în cuptor şi am şi nişte vin buuuun! A ieşit o minune anul asta! Îţi lasă gura apă.

        -  Talestri, am la mine ceai de tei şi miere de la Druida-Mamă, se auzi vocea Aelei.

        -  Crezi că aici nu este? o apostrofă Burnesha. Talestri, dansatoarea ta mă enervează la culme. Chiar trebuia să o aduci, să îi văd privirea aia de copil… tâmpă?!

        -  Hei, hei… Să trecem peste. Vreau să gust din carnea de cerb şi din vinul tău roşu. Sunt convinsă că are o aromă deosebită, altfel nu l-ai fi lăudat.

        Cele trei amazoane se îndreptară spre o poartă mare, cioplită în munte. În jurul ei erau cioplite alte zeci de ferestre, cele din vârful muntelui având nişte foişoare din liane şi frunze. Talesti se opri un pic şi, inhalând cu poftă aerul răcoros de munte, privi spre cer, alintându-şi, parcă, privirea cu cerul albăstru-auriu. Burnesha şi Aela îşi continuară drumul, intrând pe poarta imensă. Talestri le privi gânditoare şi, rotindu-şi privirea, admiră forfota din barăcile amazoanelor-soldaţi.

        -  Asta e armata mea, tată! Vezi, sunt la fel ca tine! se auzi vocea prinţesei…

        Aceasta îşi pipăi sabia, parcă vrând să se asigure că este la locul ei şi, cu paşi bine calculaţi, se apropie de poarta din muntele de piatră şi intră în palatul Burneshei.

        În faţa ei, se vedeau două umbre. Generalul mergea în faţă, iar dansatoarea la câţiva paşi, în urma ei, ţinând strâns în mâini, coşul în care aveau apa de drum şi câteva fructe. Pe lângă ele trecu, în grabă, un grup de amazoane-soldaţi. Era schimbul de noapte, care asigura protecţia lagărului. Paşii grei şi calculaţi se auzeau ca un ecou printre zidurile de piatră. Firicelele roşiatice, de asfinţit, tresăreau printre ferestrele mici şi rare. Era un altfel de acasă pentru prinţesă, era un loc special care-i aminea de tatăl ei…

Vulturul, Antal şi energia

O, cerule albastru,

Te rog să ai grijă de surorile mele

În lupta, la ceas de pribegie!

 

O munte înalt,

Fii sprijin, fii casă,

Pentru cei pe care îi iubesc!

 

O, apă curgătoare,

Ai grijă de poporul meu,

În vreme de război

 

Şi atunci, când îmi voi închide ochii,

Voi rămâne alături de voi,

În înaltul cerului,

În inima muntelui

Şi în valurile lui Auras…

 

Sunt focul… ce nu va conteni să ardă!…

 

Talestri lăsă harpa jos şi zâmbi melancolic. Aela îşi opri dansul, lăsându-se lasciv pe lespezile de piatră. Burnesha, cu ochii injectaţi de vin, privi haotic prin camera luminată doar de nişte flăcări dintr-o sobă…

- Să vină cadoul! comandă generalul cu o voce satisfăcută şi puternică.

- Ce cadou? întrebă prinţesa uimită.

Uşa din lemn masiv se deschise şi două amazoane-soldat intrară ţinând de o parte şi de cealaltă o imensă cuşcă de fier, cu zăbrele. Înăuntru stătea ţanţoş un vultur. La vederea lui, Talestri bătu din palme şi exclamă, entuziasmată:

- Ce surpriză, Burnesha! Ce surpriză!

- Ai nevoie de el, mai ales la drum lung. Este dresat şi ştie să slujească o amazoană. Trebuie doar să îl laşi în prezenţa ta şi se va obişnui cu tine…

- Îl supun eu imediat, zise Talestri, apropiindu-se de cuşca lăsată pe lespezile de piatră.

Aceasta deschise uşa coliviei şi începu să tragă de pasăre, încercând să o scoată afară. Burnesha făcu un gest disperat unei amazoane-soldat să o oprească, dar vulturul nu se lăsă mult invitat, ieşi, apoi începu să se rotească prin cameră, lovindu-se de pereţi şi de obiectele din jur. Talestri încercă să îl prindă, dar nu reuşi din primele încercări. Pentru ea părea doar o joacă, în timp ce pe faţa Burneshei, deşi ameţită de vin, se citea îngrijorare. Într-un final, prinţesa reuşi să apuce vulturul de o aripă, apoi îl propti de pardoseală, ţinându-l strâns, dar drăgăstos.

- Aşa deci, zise aceasta, eşti ditamai luptătorul!

Vulturul îşi roti prin cameră ochii împăienjeniţi de nelinişte. Capul îi era acoperit de pene albe ca laptele, iar corpul de pene gri şi maronii. Căuta, în continuu, să o ciupească pe prinţesă cu ciocul lui gălbui.

- Vreau în camera răscrucilor! zise Talestri, ridicându-se brusc şi ţinând cu o mână aripile vulturului.

Pasărea scoase un scâncet şi îşi lăsă capul în jos, în semn de supunere.

- Talestri! exclamă nemulţumită Burnesha. Iar cauţi camera mea de rascruce? Ai venit la mine în vizită, nu la…

- Ştii bine că doar la tine am libertatea de a-l vedea.

- Bine, mergi! răspunse generalul.

Burnesha ştia bine că şi dacă nu i-ar fi dat voie, prinţesa oricum s-ar fi dus. Talestri ieşi, în grabă, din camera întunecată. Aela vru să o urmeze, dar Burnesha îi făcu semn să rămână.

Paşii prinţesei se îndreptară, grabnic, spre locul ştiut deja din copilărie. Trecu prin câteva holuri lungi, luminate pe ici colo de câte o flacără de veghe. Ajunse în locul unde Burnesha avea camera răscrucilor. Intră, luă sabia de pe piedestalul din mijlocul încăperii şi ţinând-o la piept, cu o mână, strigă uşor:

- Tăticule!

Nu a fost nevoie să repete, pereţii deveniră roşiatici şi unul dintre ei hârâi prelung, deschizând o uşă spre o altă cameră. Talestri lăsă sabia din mână şi, ţinând vulturul în cealaltă, intră pe uşa care se deschise. Acolo, la o masă supradimensionată, stătea o fiinţă care putea speria privirea omeneasca prin mărimea sa. Era un bărbat înalt, cu pielea cu nuanţe de albăstrui deschis spre verde. Flăcările din lampa de pe masă îi evidenţiau nuanţele părului, de un albastru intens. Pielea era acoperită de solzi în zona frunţii, a gâtului, la încheietura mâinilor şi a picioarelor, lăsând impresia că s-ar înrudi cu vechii dragoni. Îşi aţinti ochii albaştri spre ochii verzi ai fiicei lui şi o întrebă ironic:

- Ai adus o pasăre pentru cină, draga mea?

- Bună glumă, tăticule! răspunse Talestri, lăsând vulturul pe un scaun şi cocoţându-se pe masă, chiar în faţa zeului.

Vulturul se mai linişti un pic. Îşi scutură aripile şi îşi fixă bine ghearele pe scaunul din lemn, de parcă acolo ar fi vrut să îşi facă veacul. Antal, pentru că el era acest zeu din camera impunătoare, o privi, cu drag, pe prinţesa care stătea în faţa lui cu un zâmbet până la urechi. Era singura persoană căreia îi accepta un asemenea comportament. În rest, până şi zeii tremurau în faţa lui. Luă pocalul cu vin pe care îl avea pe masă şi îl puse într-o parte, aşa încât să nu fie răsturnat de năzbâtioasa lui fiică.

- Hm… Cui ar trebui să îi mulţumesc pentru această vizită neaşteptată?

- Burneshei! răspunse Talestri într-o clipă. De la ea l-am primit, în seara asta, pe noul meu prieten. Vreau să îi găsim un nume.

Antal începu să râdă. Privi spre vulturul care începu să moţăie şi zise:

- Pare cam lenoasă pasărea asta.

- Pare… am calmat-o eu, zise Talestri, mulţumită.

- Uite ce e, draga mea, trecem printr-o perioadă grea acum şi vizita asta a ta mă bucură, dar mă şi nelinişteşte.

- Păi vine cineva în camera ta fără să îl chemi tu, tată?

- În niciun caz, dar de la Marduk mă pot aştepta la orice.

- Unchiul Marduk mă iubeşte, zise Talestri, cu fermitate în glas.

- În primul rând nu ţi-e unchi, aşa te-a învăţat el de mică… În al doilea rând, suntem pe urmele druidelor, că s-au amestecat în treburile noastre.

- Ştiu, zise prinţesa suspinând şi lăsând capul jos… Chiar nu vreau să vorbesc despre asta… Pentru mine e crunt…

- Eşti prinţesă, esti semizeiţă. Trebuie să faci faţă realităţii, gata cu joaca!

- Tată, păi cum să ţin parte cuiva? Toţi îmi sunteţi dragi. Sunteţi famila mea! Faceţi un acord şi… gata!

- Nu e cazul… Din păcate, Elisedd s-a amestecat prea mult unde nu trebuia. Ea este conducătoarea druidelor, ea va trebui să răspundă.

- Sunteţi voi zei, dar nu aveţi şanse să o găsiţi, zise Talestri, cu o urmă de satisfacţie în glas. Ea vine în camera răscrucilor numai dacă aude vocea mea şi a mamei…

- Ştiu, voi încerca să nu profit de acest lucru şi să o caut apelând la alte resurse.

- Ar fi culmea să îmi impui mie, zise prinţesa, rămânând cu gura căscată.

- Eu nu, dar de la Enlil mă pot aştepta la orice. El şi fratele lui au fost primii zei veniţi pe pământ, le datorez supunere.

- Sunt nişte moşi pricăjiţi. Tu eşti mai tare decât ei, tată!

Talestri zâmbi şi coborî de pe masă. Se apropie tiptil de una dintre ferestrele imense şi se urcă pe pervaz, aşa încât să poată privi în afara ei.

- E ciudat aici la voi, tată, zise prinţesa. Aveţi numai piatră în jur.

- Este un relief care seamănă mult cu cel de la noi de acasă, de acolo de unde am venit eu.

- Nu m-ai dus niciodată la tine acasă. Cred că mi-ar fi plăcut…

- Poate, răspunse zeul privind-o, cu drag. Dar nu ai cum să mergi până acolo.

- De ce? Doar sunt semizeiţă.

- Da, dar te-ai născut pe pământ şi eşti mai mult om în acest moment…

- Crezi? întrebă Talestri dezamăgită.

- Nu e vorba de ce cred. Noi avem puterea de a ne transforma în fiinţe care să se adapteze climei de aici.

- Adică? Eşti transformat? Să înţeleg că nu eşti în realitate aşa cum te văd?

Talestri privi îngrozită spre tatăl ei. Acesta se ridică şi umbra lui uriaşă se revărsă peste încăpere.

- Sunt aşa cum mă vezi, draga mea. Doar că sunt mai mult energie decât materie. Oamenii pun accent pe materie, mai mult decat pe energie, poate că din această cauză pierd, devenind una cu pământul. Nu ţi-am zis până acum, pentru că erai prea mică, dar trebuie să începi să înţelegi anumite lucruri, pentru că va veni timpul când va trebui să renunţi la partea umană din tine şi să devii energie. Atunci voi putea să te iau la mine, acasă…

- Nu înţeleg…

- Oamenii sunt muritori. Tu vei avea puterea de a alege chiar înainte de acel sfârşit. Haide, vino lângă mine, să îţi povestesc.

Antal se aşeză în jilţul lui, cu tapiţerie din piele neagră, şi îşi întinse braţele spre fiica lui. Aceasta, sări şi, din două mişcări, se cocoţă pe masă, în faţa tatălui.

- E frumos şi acolo de unde vin eu, continuă zeul, deşi sunt numai roci în jur. Sunt colorate şi fiecare are povestea ei. Frumuseţea ţine de culoarea energiei fiecăruia, iar tu draga mea, poţi crea o lume minunată în acel loc, asta dacă vei decide să mă urmezi…

Talestri îl asculta vrăjită. Vorbele zeului curgeau lin şi uşor pe lângă urechile ei. Vulturul moţăia de zor pe scaunul lui. Din când în când, deschidea ochii somnoroşi, privind spre cei doi, ca un spion. Părea că vrea să înveţe şi el lecţiile zeului…

- Daago… Daago sună bine, îşi întrerupse, brusc, Antal, discursul.

- Ce? întrebă Talestri somnoroasă.

- Daago e un nume bun pentru noul tău prieten.

- Da, tată. Chiar sună bine. Îmi place.

Vulturul tresări, îşi întinse aripile şi le scutură fericit. Prinţesa zâmbi şi îşi răzimă capul de umărul tatălui. Acesta îşi continuă discursul de mai devreme, povestind cu pasiune despre o lume total necunoscută pentru Talestri, dar care o aştepta cu braţele deschise…

La drum

-      Bună dimineaţa!

Diossippe auzi, ca prin vis, glasul slujnicei. Îşi etală corpul mlădios, în toată splendoarea lui, printre aşternuturile din cânepă şi de sub plapuma de lână fină, rămânând cu privirea aţintită spre geam. Aerul proaspăt al dimineţii se strecura prin fereastra întredeschisă. Toamna îşi trimitea aromele culturilor bogate, care împânzeau împrejurimile amazoanelor. Regina se ridică din pat şi se apropie de oglinda rotundă şi imensă din celălalt capăt al dormitorului. Părul răvăşit parcă nu mai avea culoarea roşiatică de altădată. Cearcănele păreau, în fiecare dimineaţă, tot mai adânci. Diossippe se privi atent. Pe vremuri îşi adora fiecare trăsătură a corpului, fiecare linie, fiecare curbură, fiecare fir de păr… Din orice unghi s-ar fi privit, era frumoasă. Acum, uneori, îi e frică să se mai uite în oglinda imensă. Ştie că bărbaţii încă o mai adoră, dar pentru cât timp? Antal de mult nu se mai arătase interesat. Probabil de asta… Diossippe, îşi luă haina albă de in de pe jilţul de lângă pat şi îşi acoperi umerii. Făcu doi-trei paşi prin cameră şi, aşezându-se pe jilţul de lângă oglindă, calmă şi zâmbitoare, începu să caute printre uleiurile primite de la Druida-Mamă. Părea să nu o fi văzut pe Burnesha când aceasta intră în cameră. Generalul amazoanelor îi făcu un semn servitoarei să iasă, se aşeză pe jilţul de lângă fereastră şi zise:

-      Cam târziu te-ai trezit astăzi, draga mea regină.

- Mai am şi eu nevoie de odihnă, răspunse regina cu nonşalanţă. Unde e Talestri?

- Prinţesa a venit de aseară în cetate, împreună cu mine şi cu amazoanele mele, răspunse Burnesha.

- S-a întâlnit iar cu el? întrebă regina cu faţa lividă.

- Ce mai contează, Diossippe! răspunse Burnesha vădit deranjată. A făcut-o dintotdeauna, iar acum avea nevoie de sfaturi bune înainte de acest drum lung.

- De parcă nu i-am dat noi destule? Eu, tu, Druida-Mamă?... Fata asta îmi dă mari emoţii…

- Ei, e tânără. Aminteşte-ţi cum erai şi tu la vârsta ei.

Diossippe se schimbă la faţă. Îşi privi ochii atent în oglindă, masându-şi cu buricul degetelor tâmplele, şi continuă:

- Am o poftă nebună de ceaiul cu mentă şi de lipiile cu seminţe făcute de Blosta. Mmmm!

Aceasta se ridică şi Burnesha îi aşeză pe umeri juvelca cenuşie, din lână de capră, cusută fin la margini cu dantelă de bumbac adus din ţări îndepartate. Regina şi generalul armatei amazoniene se îndreptară cu paşi repezi către salonul în care, în fiecare dimineaţă, îşi luau micul dejun.

- Taleeeestriiii! strigă Diossippe vădit agitată.

- Aici sunt mamă. De ce strigi? întrebă prinţesa, ridicându-se de la masa rotundă la care stateau un grup de amazoane-fruntaş.

Regina abia acum desluşi silueta bine proporţionată a fiicei. Se apropie de Talestri şi, pipăindu-i cu brutalitate umerii acoperiţi de zale, de parcă ar fi vrut să se asigure că e bine protejată, zise:

- Burnesha, adu-mi cutia!

Burnesha luă o cutie din lemn de pe masa reginei şi se apropie de Diossippe. Regina o deschise şi scoase din ea o bluză din zale mici şi subţiri. Talestri rămase vădit surprinsă şi pe faţa ei se citea entuziasmul.

- Este o bluză din şic? Făcută de druide?! întrebă prinţesa.

- Da, răspunse Diossippe, mulţumită de reacţia prinţesei. Sper să te protejeze la drum. Metalul este unul preţios, uşor şi foarte dur. Greu trece prin el ceva.

- Ştiu! răspunse Talestri. Mulţumesc, mamă!

Talestri se aruncă în braţele reginei şi o îmbrăţişă cu tandreţe, apoi luă bluza din zale şi începu să o admire împreună cu celelalte amazoane de la masă. După câteva minute, Aela o luă cu grijă şi, împăturind-o, o puse în coşul de lângă ea, menit să strângă ultimele lucruri necesare pentru călătorie. Diossippe şi Burnesha se aşezară tăcute la masa reginei şi începură să soarbă, în linişte, ceaiul de dimineaţă. Ambele păreau foarte gânditoare, cu siguranţă meditau la drumul pe care îl are de făcut prinţesa şi la primejdiile care o vor pândi la orice pas, odată ieşită din ţara amazoanelor. Din colţul amazoanelor-fruntaş se auzeau râsete, fetele aveau o dispoziţie neasemuit de bună, de parcă ar fi pornit în aventura vieţii lor. După nici jumătate de oră, acestea se ridicară şi, în frunte cu prinţesa, o luară la pas spre grajduri. Draconarius, calul prinţesei, era pregătit de drum încă de la prima oră. Cei doi lupi se tot învârteau în jurul calului, de parcă nu ar mai fi avut stare. Talestri se apropie de Draconarius, îl bătu pe spinare şi, din două mişcări, se urcă pe el. Şuieră scurt şi vulturul Daago se apropie în zbor, aşezându-se pe umărul ei. Celelalte amazoane urcară şi ele pe caii împovăraţi cu provizii pentru drum şi, cu pas semeţ, porniră în urma prinţesei. La poarta amazoanelor, regina şi generalul aşteptau, smerite şi cu o gravitate sculptată pe chip, caravana prinţesei. Talestri ajunse în dreptul lor, făcu un semn războinic Burneshei şi reginei, apoi ieşi pe poartă zâmbind. Aela o urmă îndeaproape, pe un cal negru, iar celelalte amazoane, porniră la câţiva paşi distanţă, în urma lor. Regina îşi privi cu teamă fiica îndepărtându-se. Ar fi vrut să o strângă la piept, ar fi vrut să îi spună atât de multe cuvinte, dar îi era frică să nu-i strecoare teama şi îndoielile ei în sufletul prinţesei, care părea neînfricată şi foarte încrezătoare.

- Mergi cu zeii, se auzi glasul şoptit al reginei.

Burnesha se îndreptă spre grajduri pentru a-şi pregăti caii de alt drum. Trebuia să ajungă în lagărul ei. Diossippe rămase lângă poartă încă mult timp, până nu se mai văzu în zare silueta prinţesei.

La hanul lui Poro din Histria

       Cele două tinere alergau printre căsuţele din lemn şi paie ale hanului Poro din Histria. Era un loc bine întreţinut unde poposeau cei mai aleşi călători din Pontus Axeinos. În mijlocul căsuţelor se înălţa o casă nu prea mare, din cărămizi coapte bine în cuptoarele tracilor. Acest loc de popas avea un gard mare din lemn masiv, înnegrit de vreme, ce amintea de lagărul Burneshei.

       - Aela! Climene! se auzi vocea iritată a prinţesei amazoanelor. Vă caut de ceva timp.

       Talestri se apropie de prietenele ei şi le privi dojenitor.

       - Nu ai să crezi pe cine am găsit aici, draga mea! zise Aela râzând şi învârtindu-se, plină de veselie, în jurul prinţesei.

       - Chiar aşa? întrebă Talestri cu ironie în glas.

       - Daaaa! adăugă Liliana. Generalul armatei babiloniene e în trecere pe aici, cu una dintre garnizoane, un moment prielnic de a primi o invitaţie direct în oraşul făgăduinţei.

       - Haş! strigă Talestri făcându-le un semn să tacă. Nu vorbiţi în gura mare că vrem să ajungem la regele babilonilor! Voi nu ştiţi ce e un secret?!

       - Ba daaaaa, dar stai să vezi! strigă Aela entuziasmată. Am făcut deja cunoştinţă cu trei soldaţi akkadieni. Sunt atât de bine făcuţi, întreţinuţi, tineri…

       - Aela le-a zis că diseară va dansa în han, adăugă Liliana.

       - Pe zeii toţi, e greu să vă ţin în frâu! zise Talestri puţin speriată de ce auzise.

       Prinţesa făcu repede câţiva paşi în jurul celor două amazoane, analizându-le gesturile, apoi, întorcându-se pe poteca dinspre hanul mare, păşi nepăsătoare, admirând priveliştea din jur. Câţiva bărbaţi curioşi îi admirau graţia şi privirea semeaţă. Aela şi Liliana o urmară la câţiva paşi distanţă, şuşotind, râzând şi dându-şi coate. Deodată, doi călăreţi apărură din senin pe poteca, ce lucea în ultimele raze ale soarelui. Caii păreau turbaţi, scoţând aburi în amurg.

       - La o parteee! se auzi vocea autoritară a unuia dintre călăreţi.

       Talestri şi prietenele ei se feriră în ultimul moment. Aela căzu în şanţul săpat de-a lungul potecii. Prinţesa imediat se aplecă şi o ajută să se ridice.

       - Eşti bine, draga mea? întrebă Talestri, vădit marcată de incident. Ce oameni iresponsabili mai sunt şi ăştia, tulbură o seară atât de frumoasă, într-un loc atât de liniştit.

       - Oamenii se mai şi grăbesc! se auzi vocea unui bărbat.

       Amazoanele îşi întoarseră privirea şi îi zăriră pe cei doi călăreţi apropiindu-se. Erau doi bărbaţi, bine făcuţi, probabil din Babilon după însemnele de pe haine şi accentul sumerian.

       - Cât de tare te poţi grăbi într-un asemenea loc?! îl apostrofă Liliana pe soldatul care vorbise. E loc de popas!

       - Se vede că nu prea aţi ieşit din cocioabă, răspunse, cu aroganţă, celălalt soldat. Habar nu aveţi de locurile astea. Nu e loc de pelerinaj, adăugă el, aplecându-şi corpul spre Liliana şi studiind-o cu atenţie.

       Talestri, care până atunci doar privi şi ascultă acest schimb de vorbe, se propti în faţa Lilianei ca un zid de apărare.

       - Cred că ajunge pe ziua de azi, zise ea.

       - Oooo! Uite-o şi pe protectoarea acestori fiinţe dulci. Mi-a îngheţat sângele în vine! zise soldatul arogant. Nu avem nicio şansă să le furăm pe cele două nimfe, Murrabi! adăugă el, adresându-se soldatului de lângă el. În faţa acestei leoaice înfricoşătoare, chiar nu avem încotro!

       Acesta trase de frâul calului său şi, întorcând spatele celor trei tinere, plecă. Prietenul lui îl urmă fără să mai adauge nimic.

       - Câtă impertinenţă! exclamă Talestri.

       - Cred că cei doi soldaţi au dreptate, draga mea prinţesă, zise Aela. Tu eşti obişnuită cu un anumit statut în ţara noastră, dar deja suntem pe pământuri străine şi e cazul să fim mai atente.

       - Nu sunt atât de străine pământurile, zise Talestri. Suntem încă pe teritoriul tracilor…

       - E cazul să merg să mă îmbrac de petrecere, o întrerupse Aela. Cei trei soldaţi babilonieni pe care îi cunoaştem vor veni în seara asta. Apropo, ăştia doi, impertinenţii… doar n-or fi tot babilonieni.

       - Ce-mi pasă mie! răspunse Talestri cu vădită mândrie. Eu trebuie să le cunosc regele, nu să îmi pierd timpul cu pleava armatei.

       - O! Îmi iubesc prinţesa! zise Liliana, privind-o, cu admiraţie, pe Talestri.

       Aela îşi scărpină ceafa şi, privind plictisită spre focurile de seară care apăreau pe lângă multele căsuţe, o ghionti pe Liliana.

       - Să mergem! Să ne pregătim!

       - Daaaaa!

       Cele două amazoane o luară înaintea prinţesei şi dispărură în întunericul care se lăsă peste împrejurimi. Aerul sărat al serii se simţea tot mai puternic în plămâni. Talestri porni, cu paşi înceţi, spre han.

***

       Arcuşul viorii sărea pe strune, iar cele două dansatoare din grupul amazoanelor îşi onduiau corpurile armonioase în ritmuri orientale. Era o combinaţie extrem de apetisantă pentru petrecăreţii din acea seară adunaţi în crâşma din han. Vinul curgea pe mese. Mulţi s-ar fi apropiat de cele două fiinţe fragede, de pe scena din lemn, dar nu se încumentau din cauza privirilor reci ale celor cinci amazoane-soldat, ce scrutau încăperea. Prinţesa era preocupată de dansul amazoanelor ei. Celeno şi Climene, celelate două amazoane-fruntaş, care o însoţeau pe Talestri, începură să îşi dea coate, urmau ele. Aela şi Liliana îşi terminară dansul şi ajunseră din câteva mişcări, pe scaunele din lemn de lângă prinţesă. Celeno şi Climene le luară imediat locul, spre desfătarea celor din jur.

       - Uite! Uite! Sunt aici! strigă Aela arătând spre un grup de soldaţi. Rammu! Abi! Ashur!

Talestri vru să îi facă semn să tacă, dar era prea târziu. Câteva priviri aţintiră masa amazoanelor-fruntaş. Trei soldaţi tineri se ridicară, veseli, şi se apropiară de ele. Combinaţia era interesantă, trei la trei şi privirile amazoanelor-soldat lăsară pentru moment dansul oriental, aţintindu-se, critic, spre masa prinţesei. Momentul fu prielnic pentru cei ameţiţi de Bachus, care începură să le ciupească de picioare pe dansatoare. Nu dură mult, pentru că una dintre amazoanele-soldat se apropie de scena improvizată. Vinul curgea, oamenii se veseleau. Curând începu şi Talestri să prindă roşeaţă în obraz de la starea de bine care părea să inunde încăperea. La un moment dat, uşa se deschise şi în prag apărură siluetele celor doi călăreţi pe care Talestri şi fetele ei îi întâlniseră în ajun. Cei trei soldaţi, de la masa amazoanelor, se ridicară în semn de salut prietenesc. Impertinentul, privi uimit şi, vădit amuzat, se apropie de masa celor şase.

       - Murrabi, văd că nimfele şi-au făcut deja prieteni.

       - Rămâne leoaica, Runkrahost…

       Deci aşa îl chema pe impertinet. Talestri făcu un semn dispreţuitor, haina îi alunecă de pe un umăr, lăsând la vedere însemnul amazonian. Runkrahost se schimbă la faţă şi adaugă:

       - Mda, rămân la prima impresie, că mai apetisante sunt nimfele… O! Uite încă două pe scenă. Deci avem şi noi din ce gusta!

       - Generale, zise Rammu ridicându-se, trebuie să îţi facem cunoştinţă cu prinţesa amazoanelor şi însoţitoarele ei. Au pornit spre piramide, să viziteze casa zeului Ra. Ne-am gândit că ar fi un bun prilej să treacă şi prin Babilon. Regele nostru, Gandash, va fi încântat de asemenea oaspeţi, mult prea rari prin locurile noastre.

       - Mda, mult prea rari, dar cu scopuri precise. Mă îndoiesc că prinţesa (Runkrahost făcu o pauză) şi prietenele ei, vor să piardă timpul prin nisipurile noastre.

       - Dimpotrivă, îl apostrofa Aela, entuziasmată de gradul de general, pe care i-l atribuise Rammu lui Runkrahost. Suntem nerăbdătoare să ne plimbăm prin renumitele grădini! Nu-i aşa, Talestri?!

       - Talestri?! întreba ironic Runkrahost. O, da! Sunt convins, continuă el, privind curios şi îngândurat spre amazoanele-soldat.

       - Da, am auzit multe poveşti frumoase despre grădini, adăugă Talestri forţat. Sunt convinsă că ar fi o pierdere să avem ocazia să le vedem, dar să nu o facem.

       - Prinţesă, vrei o invitaţie? O ai! Dar să ştii că voi sta cu ochii pe tine şi pe amazoanele tale. Da, Gandash ar rămâne profund impresionat de o asemenea vizită. Cine ştie, poate e un bun prilej de a-şi mări haremul.

       Runkrahost se ridică dezgustat şi se apropie de dansatoarele care îşi mişcau trupurile îmbietor. Făcu un semn şi imediat, apăru o tânără cu două ulcioare de vin. Runkrahost o apucă de mijloc, trăgând-o în braţele lui. Tânăra făcu nişte gestruri teatrale de apărare, apoi se agăţă comod de gâtul generalului. Talestri se aventură în câteva discuţii cu Rammu despre grădinile din Babilon, apoi, după ce văzu că toţi erau deja sub influenţa lui Bachus, se retrase pe ascuns, în camera ei, din inima hanului.

Climene

       Zgomotul lingurii de cositor, lovindu-se de cana de lut, se auzea tot mai puternic în crâşmă. Celeno învârtea de zor în ceaiul ei. Talestri o privi cu subînţeles de câteva ori, fără niciun rezultat.

        -  Termini odată? se auzi vocea răguşită a amazoanei-soldat, Melestri.

        Celeno se opri brusc, aşa, ca dintr-un vis. Îşi ridică ochii împăienjiniţi de oboseala din ajun şi căută, insistent, privirea prinţesei. Talestri o evită, privind spre geam. Celeno puse linguriţa pe masă şi zise, căscând:

        -  Abia aştept să vină Climene, să-mi povestească distracţia de azi noapte…

        Talestri tresări şi întrebă imediat:

        -  Păi nu aţi fost împreună azi noapte? Climene nu e în cameră?

        -  Ba daaa… Am fost împreună azi noapte, până la un moment dat, când ea a plecat cu                      Rammu în camera noastra şi eu a trebuit să merg să dorm cu Aela şi Liliana, răspunse Celeno, neobişnuit de satisfăcută.

        Se lăsă tăcere. Talestri se schimbă la faţă. Melestri începu să îşi roadă unghiile şi se apropie de geam, parcă încercând să caute cu privirea amazoana buclucaşă.

        -  V-am dat eu voie să ieşiţi cu akkadienii? se auzi deodată vocea răsunătoare a prinţesei. Se ridică furioasă şi împinse brusc scaunul, care se lovi puternic de perete, rămânând, totuşi, în picioare.

        -  Oho, cineva şi-a început dimineaţa cu multă energie, se auzi vocea deja cunoscută a generalului Runkrahost.

        Tocmai intra pe uşă, alături de prietenul lui, Murrabi. Apoi privi amuzat la scaunul proptit de perete şi se aşeză la două mese distanţă de amazoane. Tânara de aseară, cu ulcioarele, apăru imediat lângă general, aşteptând, parcă, mângâierile de atunci, dar acesta nu păru impresionat de drăgălăşenia ei şi îi spuse să îi aducă nişte apă rece şi ceva afumătură cu pâine pentru masa de dimineaţă. Talestri îşi luă scaunul şi se aşeză resemnată la masa ei. Nu ştia de ce, dar nu şi-ar fi dorit ca Runkrahost să asiste la o ceartă între amazoane. În alte împrejurări nu i-ar fi păsat, dar nu voia să îi ofere şi mai multă satisfacţie, având în vedere atitudinea lui jignitoare din seara trecută. Prinţesa îşi luă cana de lut şi începu să soarbă încet din ceaiul de soc. Temerea ei, însă, se adeveri, după două-trei clipe. Uşa se deschise larg şi în crâşmă intrară, foarte veseli, Rammu şi Climene. Amazoana îl ţinea de braţ pe soldatul babilonian, iar pe faţa ei se putea citi satisfacţie şi voie bună. Runkrahost păru surprins şi chiar îşi încruntă sprâncenele. Talestri simţi că nu îşi mai poate stăpâni pornirile, dar reuşi să se abţină, cu greu, rămânând pe scaunul ei. Rammu o conduse politicos pe Climene la masa amazoanelor, iar aceasta, după ce îi zâmbi dulceag, se aşeză lângă Celeno, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

        -  Ai multe de explicat, îi şopti Talestri.

        În vocea prinţesei se putea desluşi clar, multă nemulţumire. Celeno tresări şi răspunse:

        -  Cred că e doar o mică gelozie, că am luat-o înaintea prinţesei…

        -  Climene?! o apostrofă Aela. Ai înnebunit? Ce tot spui acolo?

        -  Păi oare nu pentru asta ne-am pornit toate? întrebă Climene.

        -  Cred că te-ai cam grăbit, plus că noi trebuie să fim mai preţioase. Nu te poţi arunca aşa, din prima, cu oricine, răspunse Aela, luând cu multă senzualitate, din strugurii negri de pe masă.

        Amazoanele începură să discute în şoaptă despre noaptea care tocmai se încheiase. Climene nu părea să fie afectată deloc. Talestri luă un măr de pe masă şi începu să se joace cu el, mâinile ei trădau nervozitate.

        -  Aşa deci, înţeleg că l-ai cunoscut destul de bine pe soldatul meu, Rammu? se auzi deodată vocea lui Runkrahost.

        Acesta se apropie pe neobservate de masa amazoanelor. Tresărind, Talestri scăpă din mână mărul. Aela se ridică şi i-l aduse imediat, dar prinţesa îl puse înapoi pe masă. Nu-i plăcea că generalul vorbea dulceag cu amazoana ei.

        -  Mă bucur să ştiu că sunteţi atât de prietenoase, adăugă Runkrahost, atingând, uşor, cu mâna, faţa lui Climene.

        -  Cred că îţi dai prea repede cu presupusul, se auzi vocea fermă a prinţesei amazoanelor.

        -  Ah, da, uitasem că e şi leoaica aici. Draga mea prinţesă, cred că ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Că tu vrei să îţi ţii în frâu trupa, este ceva. Zvonurile despre… prieteniile voastre sunt atât de vechi şi bine povestite, că mi-e greu să cred altceva. Plus că atitudinea voastră confirmă totul, deci nu înţeleg ce vrei să spui. Dacă vrei să mă abordezi (generalul se apropie de Talestri şi zâmbi suspect), cred că o poţi face direct, că nu am timp de stat la poveşti.

        Talestri făcu ochii cât cepele şi răspunse în doi pieri:

-  Te apreciezi prea mult, crezând că prinţesa amazoanelor ar putea fi vreodată interesată de tine…

        Runkrahost se schimbă la faţă. Era un bărbat brunet, înalt, probabil akkadian, cu umerii laţi, de războinic. Avea ochii mari şi o privire aprigă. Părul lung era prins la spate cu o sfoară. Talestri îi observă tremurul buzei de sus, probabil de la nervozitatea care pusese stăpânire pe el. Avea o cicatrice mai veche, chiar deasupra buzei, ceea ce îi dădea un aer de virilitate în plus. Aela suspină şi îşi sprijini capul în palme, privindu-l cu dorinţă pe general. Dar acesta nu mai păru interesat de vreo amazoană. Le întoarse spatele şi se îndreptă spre masa lui, la care se aşezase şi Rammu. Talestri privi cu satisfacţie spre general, ştia că lovise acolo unde îşi dorise ea. Prinţesa zâmbi şi, luând o bucată de turtă din coşul de paie, o întrebă jovială pe Climene:

        -  Aşa deci, ia povesteşte-ne, tu, de ce e în stare un soldat akkadian?!

        Climene parcă atât şi aştepta. Începu să povestească pe nerăsuflate totul... Amazoanele chicoteau, făcându-şi cu ochiul. Nici nu observaseră când au rămas singure în crâşmă. Toată lumea se grăbea să plece, unii spre munţi, alţii spre mare. Trebuia să se organizeze şi ele, aşa că Talestri le întrerupse conversaţia, amintindu-le, că, pe la amiază, trebuie să ajungă în port. Imediat, toate se ridicară şi se porniră, în grabă, spre camerele lor, gândindu-se la întâlnirea cu marea…

Cartina

Paşii amazoanelor se auzeau puternic pe lespezile de piatră ale portului din Histria. Talestri ronţăia de zor o bucată de pesmet din tărâţe, păstrat cu grijă de Aela, în coşul prinţesei. Siluetele lor atrăgeau privirile trecătorilor, unii uimiţi de urâţenia amazoanelor-soldat, iar alţii fascinaţi de frumuseţea amazoanelor-fruntaş. De departe însă, deosebită rămânea Talestri, cu părul ei albăstrui-violet, prins de-a lungul cozii, în trei locuri, cu legături din cânepă împletită. Aela o urma atentă, gata să mai scoată din coş şi alte bunătăţuri, deşi prinţesa nu era o gurmandă de felul ei. Ajunseră în locul stabilit cu Eber, negustorul fenician. În faţa lor se înălţa o frumuseţe de corabie cu vela încă strânsă pe catargul format din cei doi stâlpi de lemn, dar care părea să tremure la adierea vântului, nerăbdătoare în faţa unui nou drum pe marea mohorâtă şi neospitalieră. Cu un pintel alungit în faţă, corabia era prevăzută cu trei nivele pentru circa 144 de vâslaşi. Având 48 de rame, atingea o viteza cam de 10 mile, una performantă pentru acele vremuri.

- O triremă! se auzi vocea plină de încântare a lui Melestri. Pe toţi zeii, trebuia să îmi dau seama că prinţesa noastră va alege, pentru acest drum, ceva deosebit.

- O ce? întrebă Climene năucită.

- O triremă, răspunse Aela plictisită. Să nu-mi zici că ai uitat când Burnesha ne-a povestit despre celebrele corăbii feniciene?

Climene îşi învârti ochii năucită, nu-şi amintea nimic din discuţia despre navigaţie. Talestri nu le băgă în seamă pe cele două amazoane, ci se apropie, în grabă, de puntea din scânduri late care făcea legătura între corabie şi ţărm. Nu reuşi să facă doi paşi pe aceasta că se şi poticni de un om micuţ de statură, adus de spate şi cărunt. Era Eber, negustorul fenician. Acesta se propti, ţanţoş, în faţa prinţesei.

- Bine ai venit, prinţesă Talestri, pe umila mea Cartină, zise Eber, făcând o plecăciune uşoară din cap.

- Bine te-am regăsit, dragul meu Eber! răspunse Talestri. Umila ta Cartină mă lasă mută cu frumuseţea sa. Culoarea velei este foarte bine aleasă, de parcă soarele s-ar fi scăldat în ea, şi lemnul este frumos lucrat şi lustruit, recunosc arta bravilor fenicieni.

Zicând acestea, Talestri lăsă în coşul Aelei bucata de pesmet şi se îndreptă spre velă. Nici nu reuşi să îşi delecteze privirea cu balustrada de lemn cu mici însemne feniciene, că un zgomot puternic se auzi. Uşa ce dădea spre încăperea principală a corabiei se deschise şi Rammu ieşi, plin de nervi. Privirea însă îi deveni senină şi, vădit entuziasmat, se apropie de Climene şi zise:

- Charie, frumoasa mea! Pe toţi zeii, nu credeam că ne mai vedem curând!

- Zeii ne-au surâs din nou, interveni Melestri cu iz ironic. Cred că prinţesa noastră e foarte încântată.

Talestri rămase cu gura căscată, privind cu groază, spre uşa larg deschisă, prin care se vedea silueta bine conturată a lui Runkrahost. Acesta privea amuzat spre grupul de amazoane de pe puntea superioară.

- Ia te uită ce delegaţie importantă avem azi la cină. Draga mea prinţesă, încep să cred că ne urmăreşti. Oare să facem şi noi parte din măreţia viitorului tău?

- Charie, generale Runkrahost! răspunse Talestri, pe un ton amiabil forţat. Cred că sunt doar simple coincidenţe printre papirusurile zeilor. Sunt mulţumită de faptul ca la bord se află persoane pe care le cunoaştem deja.

- Sunt convins, răspunse generalul, apropiindu-se de prinţesă şi privind-o cu interes.

Talestri nu răspunse acestei provocări deschise, fiind sigură că asta îşi dorea Runkrahost. Un răspuns ar fi generat o serie de alte schimburi de replici, probabil fără niciun rost anume. Eber apăru ca din senin şi, după ce aprecie entuziasmat faptul că amazoanele se cunoşteau cu ceilalţi călători, le arătă încăperile în care trebuia să stea pe tot parcursul călătoriei. Talestri avea o încăpere mică, dar numai a ei, spre deosebire de celelate amazoane care trebuia să împartă două cam la fel de mari. Runkrahost primi una în apropiere de încăperea prinţesei. Talestri simţi un fior străbătându-i corpul la gândul că la mică distanţă va sta generalul babilonian cu statura impunătoare de akkadian. Câteva gânduri îi trecură fugare prin minte, dar şi le alungă imediat, conştientă fiind de faptul ca orice implicare emoţională cu generalul ar genera o serie de probleme şi ar putea chiar periclita obiectivul pe care îl avea de atins. Corabia începu să se clatine şi, după ce se lovi cu sacii de nisip de marginile pietruite din port, se îndreptă legănat spre ieşirea din micul golf. Vocile vâslaşilor se auzeau puternic şi ritmat, de parcă asta şi-ar fi dorit să facă toată viaţa, să fie picioarele frumoasei Cartine în apele mărilor. Talestri se întinse pe patul de lemn. Era cam tare faţă de cel obişnuit, pe care dormea acasă, dar ceva era magic în acea încăpere căptuşită cu lemn de brad. “Să fie de la legănatul Cartinei sau de la mirosul sărat din Pontus Axeinos?” se întrebă prinţesa.

- Ridicaţi vela! se auzi vocea puternică a lui Eber. Mai repede, sclavi de nimic. Am dat o groază de bani pe voi şi nu sunteţi în stare să ridicaţi o amărâtă de velă? Uşor la cataaarg! Unde te uiţi, chiorule? Tu nu vezi de unde bate vântul? Ajută-l pe ăla să îndrepte spre direcţia cea bună. Uşoooor, că ne răstorni… Gata, lasă!...

Talestri chicoti amuzată, îl şi vedea pe bătrânul negustor alergând pe puntea superiară şi încercând să se impună în faţa oamenilor săi. Vorbea cam mult, dar îi iubea pe toţi ca pe copiii lui şi suferea pentru fiecare în parte dacă era cazul. Prinţesa închise ochii, glasul mării se auzea tot mai desluşit, erau deja departe de ţărm.

CLIMENE, O PROBLEMĂ CU DOUĂ SOLUŢII

-  Sunt liberă să gândesc ce vreau eu! Sunt liberă să inspir aerul în ritmul pe care îl vor vibraţiile din corpul meu!... Ce este bogăţia unui om, dacă nu acea stare de linişte şi de libertate? O stare naturală, pe care trebuie doar să o conştientizăm, fără să încercăm să o înţelegem… Este în noi, curge printre emoţii şi adoarme la umbra sufletului, aşteptând să fie culeasă...

Talestri vorbea ca pentru sine, deşi Aela o asculta calm şi cu foarte mare atenţie. Sorbea fiecare cuvânt al prinţesei de parcă ar fi fost desprins din cele mai tainice învăţături. Ştia, prea bine, ea, că prinţesa mergea des pe la Druida Mamă.

-  Talestri, sunt atât de norocoasă să ştiu că sunt prietena ta! Tu m-ai ales din atâtea amazoane şi nu înţeleg de ce. Nu sunt nici cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă şi nici vreo războinică de temut…

-  Ţin la tine pentru că eşti Aela şi atât... Nu-ţi mai pune întrebări.

Talestri zâmbi cald, cum să îi explice că ceea ce iubea la această fiinţă plăpândă era frumuseţea sufletului ei, gingăşia şi naivitatea. Prinţesa privi cerul, îl adora. Era atât de frumos, atât de senin şi de albastru. Corabia feniciană se unduia pe crestele valurilor. Talestri îşi propti bine corpul în plasa agăţată de câţiva buşteni înalţi. Era un loc perfect de relaxare, în semiumbra unei vele. Aela stătea alături, pe un jilţ din lemn. O privea în continuare cu neîncredere şi o umbră de frică. De ce oare? Prinţesa zâmbi şi îi întinse mâna, parcă îmbiind-o în plasa încăpătoare. Aela păru surprinsă, dar o apucă pe Talestri de mână. Aceasta o trase puternic şi fetele se încolăciseră, râzând cu hohote, în plasa veche, mirosind a apă sărată.

-  Îmi aminteşti de copilărie! Am împărţit-o mereu împreună! De asta te iubesc eu pe tine. Eşti surioara mea!

-  Ştiiiiu! Întrebasem şi eu, aşa, într-o doară… Mă plictisesc rău de tot, Talestri… E plictiseală mareee pe barca asta!

Chicotele fetelor se auziră, se pare, şi în alt colţ al corabiei.

-  Talestriiii! se auzi vocea Climenei. Te distrezi fără mine?

Talestri privi uimită printre ochiurile plasei, orbită de razele soarelui. Nu înţelegea această ieşire a amazoanei sale. Era obişnuită să i se adreseze respectuos. Până să se dezmeticească, apăru şi Climene, la braţ cu Rammu şi Ashur. Se propti ţanţoşă între cei doi akkadieni şi continuă:

-  Ţi-am cam luat-o înainte!

Talestri rămase cu gura căscată.

-  Climene, tu ai băut? întrebă prinţesa tot mai confuză de situaţia creată.

-  Trebuie neapărat să beau ca să îmi spun şi eu părerea? răspunse Climene, cu o urmă de dispreţ în glas. Aici nu mai e Burnesha ori maică-ta, care să îţi ia apărarea.

-  Climene tocmai ne povestea de excursia voastră, o întrerupse Rammu, care înţelese gravitatea situaţiei create.

-  Chiar aşa! adăugă Ashur. De ce să mergeţi până cine ştie unde ca să vă găsiţi bărbaţi, dacă aveţi nişte akkadieni de soi bun chiar pe această corabie?

-  Să vă găsiţi bărbaţi?! se auzi vocea baritonală a lui Runkrahost. Oh, prinţesă, păi ar trebui să stăm altfel de vorbă! adăugă el, aşezându-se în pirostrii lângă plasa în care stăteau în continuare Talestri şi Aela.

Cea din urmă, se ridică şi, luând-o pe Climene de mână, îngână cu nervozitate:

-  Hai să vorbim!

-  Ia mai lasă-mă, se răsti Climene la ea, împingând-o uşor...

-  Prinţesă, eşti în călduri? întreba dulceag generalul, trăgând-o uşor de picior pe Talestri.

Aceasta retrase brusc piciorul şi încercă să se ridice din plasă. Din cauza nervozităţii, plasa se răsuci şi, fără să mai poată face nimic, prinţesa căzu pe lespezile umede ale corabiei. Se ridică, bineînţeles, şi, făcându-i semn Aelei, se îndepărtă fără să mai spună nimic. Nu era cazul. Se repezi spre marginea corabiei, parcă încercând să îşi adune aer. Simţea că nu mai poate respira. Aela o ajunse din urmă, se apropie de Talestri, dar nu spuse nimic. Ştia că trebuie să o lase singură, cu gândurile ei, în astfel de clipe.

-  Ce a păţit, Climene? întrebă prinţesa. De beată, nu cred că e beată. De făcut rău, nu cred să îi fi făcut. Totuşi, astăzi am simţit atâta energie negativă de la această fiinţă, de nici nu ştiu cum să reacţionez. Elised, scumpa mea druidă, m-a învăţat să fiu bună. Credeam că sunt, dar în astfel de situaţii este atât de greu să mă controlez...

-  Talestri, eşti o prinţesă bună şi vei fi o regină desăvârşită...

-  Crezi, Aela? De unde să ştiu eu că celelalte amazoane nu au gânduri, asemeni Climenei?... M-am purtat cu toate la fel, am...

-  Talestri, te rog să te linişteşti. Fiecare cu temperamentul şi personalitatea sa. Nu ai cum să citeşti gândurile amazoanelor tale, dar cele credincioase, cele de care ai cu adevărat nevoie, îţi vor fi mereu alături.

Prinţesa zâmbi şi îşi întoase capul spre mare. Era atât de liniştită. Valurile parcă îi fredonau un cântec de alint, special pentru ea. Cu ochii visători, Talestri ţinti cerul.

-  Zeii îmi sunt martori şi ştiu cât de mult îmi doresc să rămân ceea ce sunt, şopti ea, sprijinindu-şi capul de bârnele de lemn, puse în semn de siguranţă la marginea corabiei.

Aela nu mai zise nimic, stătu un timp lângă prinţesă, apoi, când soarele începu să se ascundă printre valuri, îi ceru voie să mănânce. Talestri schiţă un gest de indiferenţă cu mâna. Aela se întâlni pe punte cu Runkrahost. Generalul vru să o salute, dar amazoana îi întoase repede spatele, de parcă nu l-ar fi văzut. O zărise pe Melestri şi o întrebă cu voce tare:

-  Unde e Climene?

-  O fi cu Rammu... Toată ziua a stat cu el...

-  A mai stat şi cu alţii, adăugă nervoasă Aela. Vreau să discut cu ea.

-  La cât de pornită te văd, mai bine vorbesc eu! zise Melestri. Cred că ştiu ce vrei să îi spui, iar eu sunt mai echilibrată în acest moment.

-  Zici tu, întrebă Aela zâmbind.

-  Zic eu, răspunse Melestri, îndepărtându-se.

Aela intră în camera în care se servea masa. Era mică şi întunecată. Un akkadian stătea la o masă de lângă ea. Amazoana îi făcu semn să păstreze distanţa şi comandă un ceai de plante asiatice cu miere şi câteva lipii. Între timp, apăru şi Melestri, făcând un semn negativ din cap.

-  Lasă, Aela, zise Melestri. Fiecare ar cam trebui să îşi poarte de grijă. Eu voi fi de acord cu orice decizie va lua Talestri. Sincer, ceea ce va trebui să facă, s-ar putea să nu îi placă nici ei, dar trebuie... Ia zi, tu nu ai agăţat niciun soldat până acum?

Aela roşi, schiţă un zâmbet de dezgust, apoi începu să râdă în hohote.

-  Pe cine? Dintre ăştia? întrebă Aela arătând spre akkadianul de lânga ea şi spre cel care tocmai intrase.

Era chiar Rammu, care nu părea în apele lui. Le privi cu un aer ciudat pe amazoane şi se aşeză la masa de lângă ele. 

-  Nu ştiu ce o fi văzut, de exemplu, Climene, la acest Rammu! adăugă Aela cu voce tare.

-  Cam ce o fi văzut şi la Ashur, doar e cu el acum. Pe Antal, dacă pot înţelege ce fel de femei sunteţi. Azi cu unul, mâine cu altul...

-  Tu să taci! îl apostrofă Aela. Nu ne cataloga după o stricată!

-  Să tac? întrebă Rammu înverşunat. Asta am auzit şi inainte, asta mi-aţi demonstrat şi pe viu. Mai aveţi şi prinţesă...

-  Cum îndrăzneşti să?...

Aela vru să îşi continuie cuvintele, dar Melestri o trase de mână.

-  Eu nu înţeleg ce se întâmplă, zise Aela şi, ridicându-se de la masă, ieşi din încăpere.

-  Rammu, zise Melestri aşezându-se la masa akkadianului. Ştiu că nu ne cunoşti, îţi înţeleg atitudinea şi logica acestor cuvinte, dar te rog să nu arunci vorbe în van referitor la prinţesă şi la amazoanele ei. Într-adevăr, nu înţelegem atitudinea Climenei. Într-adevăr, dacă va continua aşa, Talestri va fi nevoită să ia o decizie nefavorabilă pentru echipa noastră, dar astea sunt probleme interne. Celeno e prietena cea mai bună a Climenei. S-ar putea să îi ia apărarea sau să înceapă să aibă o atitudine asemănătoare. Abia am pornit la drum şi echipa deja are probleme. Cam cât de încântată crezi că e prinţesa?

-  Uite, amazoano! Ai dreptate, nu mă priveşte! răspunse Rammu. Am avut o reacţie de moment şi principiile mele îmi spun că nu ar trebui să se repete.

Cei doi, îşi continuară discuţia prieteneşte. Când intră Runkrahost, se miră de noua pereche. De unde şi până unde, femeia-bărbat-bine, îl interesa pe Rammu? Generalul ceru o cupă de vin şi ceva de mâncare, înghiţi pe fugă şi ieşi. Se plimbă pe punte un timp, oamenii lui Eber lucrau de zor, de parcă nu s-ar fi înnoptat. Cineva cânta la o un flaut grecesc, în cealaltă parte a corabiei. Valurile se auzeau tot mai puterninc. Se apropie de câţiva soldaţi şi stătu la taifas cu ei. Apoi, se îndreptă spre camera lui. Ştia că e lângă cea a prinţesei şi întârzie să meargă la somn, tocmai ca să nu o întâlnească. De ce? Generalul tresări la acest gând. I se păru ciudat şi absurd. “Ei, gata!” îşi zise el. “Ce prinţesă? Prinţesa unora, aşa cum e Climene? E cazul sa merg la somn.” Şi tot gândind aşa, Runkrahost coborî spre cămeruţele mici, amenajate pentru dormit. Erau atât de mici, că altceva nici nu prea mai puteai face în ele. Pe încăperea de trecere fu surprins de nişte sunete ciudate. Era Climene şi, din când în când, se mai auzea şi Ashor. Generalul zâmbi ironic, dar zâmbetul îi îngheţă când o zări pe Talestri, buimacă de sunete, venind din partea opusă. Aceasta grăbi pasul către camera ei şi, fără să îl salute, se ascunse după uşă. Rămase aşa, răzemată. Se simţea ruşinată de situaţie. Păi de ce? Nu era ruşinea ei? Ba da. Ea răspunde de acea femeie! Trebuia să ia o hotărâre oficială cât mai urgent. Aşa nu îşi pot continua în linişte drumul şi nici în siguranţă! Prinţesa se întinse pe pat, privi spre luna care se întrezărea printre lespezile de lemn, şi adormi plângând...

PASIUNE ŞI FURTUNĂ

PASIUNI ŞI... PASIUNI

 

 

Talestri nu închise un ochi toată noaptea. Dimineaţa se trezi foarte obosită şi plină de nervi. Abia aştepta să o certe pe Climene. Avea ditamai discursul pregătit. Când se crăpă de ziuă, urcă pe punte şi îl căută pe Eber. Îi ceru să îi dea, urgent, o cameră mai măricică, unde să poată discuta în linişte cu amazoanele sale. Bătrânul negustor nu se lăsă rugat mult şi o conduse într-o cameră frumos amenajată, chiar pe puntea corabiei, care oferea un spaţiu primitor şi confortabil. Pe jos erau întinse multe piei şi blănuri, iar bârnele de sus erau scobite cu atenţie, lăsând lumina şi aerul să pătrundă în intimitatea încăperii. Aela chemă toate amazoanele. Climene apăru la braţ cu Celeno, avea un aer de neîncredere nefiresc pentru ea. Talestri o privi cu nervozitate şi începu:

-  Bună dimineaţa, dragele mele! Cred că toate ştiti deja motivul pentru care sunteţi aici.

-  Nu chiar! răspunse Celeno. Ştim de abaterile Climenei, dar nu cred că era necesar să ne chemi pe toate, dis-de-dimineaţă, ca să ne ţii teorii învăţate de la Druida-Mamă. Este doar o părere...

-  Celeno! ridică tonul Talestri.

Melestri se apropie de prinţesă şi, trăgând-o într-un colţ al camerei, îi zise şoptit:

-  Cred că ieri ai cam exagerat cu Climene...

-  Eu?! întrebă prinţesa indignată. Cum îţi permiţi să spui aşa ceva?

-  Talestri, până la urmă noi de asta am pornit la drum. Să ne găsim fiecare câte un bărbat şi ştii bine urmarea...

-  Bine punctat, un bărbat! Nu azi cu unul, mâine cu altul.

-  Draga mea prinţesă, nu e cazul să te trag eu de mânecă, dar ar trebui să cauţi să gândeşti limpede. Poate că eşti un pic supărată pe Climene, că ţi-a luat-o înainte... pentru că şi tu ai dorinţe, ca noi toate, de altfel...

-  Ce?! Asta este o jignire! Melestri, chiar de la tine nu mă aşteptam la aşa ceva. Dacă asta zici tu, ce să mai aştept de la celelalte? Da, poate am dorinţe, dar nu cu o cârcă de bărbaţi, ci cu unul şi bun. Dacă găseam pe corabie, îl aveam, dar nu vezi ce prăpădiţi sunt în preajmă?!

-  Cred că nu mai are rost să discutăm! continuă Melestri. Treci în faţă şi zi ce crezi de cuviinţă! Talestri se propti în mijlocul încăperii, o văzu pe Climene puţin agitată şi îngrijorată. Brusc, i se făcu milă şi, cu glas domol, începu:

-  Climene, pentru că nu ştii să îţi administrezi plăcerile cu bun simţ, te voi ruga să alegi un bărbat din cei doi, pentru că, pe viitor,  vreau să fii văzută ca fiind o femeie mai stabilă. Aşa pot şi oamenii ăştia să îşi schimbe părerea, nu că mi-ar păsa mie foarte mult de părerea lor... în fine, ideea e clară. Deci?

Climene se lumină la faţă şi răspunse zâmbitoare:

-  Draga mea prinţesă, mă voi gândi şi diseară îţi voi da răspunsul. Îţi mulţumesc pentru  înţelegere şi bunătate... pentru soluţia adoptată...

-  Bine! continuă Talestri. Astea fiind spuse, mergeţi şi mâncaţi, apoi, relaxaţi-vă, că doar suntem într-o misiune, care ar trebui să ne aducă armonii şi plăceri. Nu uitaţi să mai exersaţi câte ceva din arta predată de Burnesha!

Amazoanele ieşiră din încăpere, ţipând de fericire. Talestri se întinse jos, pe o blană de urs, şi zâmbi mulţumită. A făcut bine Melestri că a adus-o cu picioarele pe pământ. Nu prea i-a convenit mesajul iniţial, dar era ceva adevărat acolo. Hm... “E greu să fii prinţesă”, îşi zise ea.

-  Ce e chestia asta aici? se auzi, deodată, glasul lui Runkrahost.

Se pare că uşa deschisă a încăperii îi atrase atenţia. Acesta îşi iţi capul de după uşă. Talestri îl privi, luată prin surprindere, şi i-o tăie scurt:

-  Cară-te! Camera asta am cerut-o, special astăzi, pentru o discuţie cu amazoanele mele!

-  Aha! exclamă generalul. Văd că e plin de amazoane aici. Vă las să vă faceţi treaba!

Acesta ieşi imediat şi închise uşa, fără ca prinţesa să mai apuce să adauge ceva. O mie de gânduri începură să îi mişune prin cap: “Cine se crede omul ăsta? Cum îşi permite, un general, să vorbească aşa cu ea? Mai ales că se cam ştie că e fata lui Antal! E războinic? Ei, lasă că va vorbi ea cu tatăl ei, să mi ţi-l altoiască!” Acest gând final o mulţumi şi, zâmbind, ieşi afară, să admire frumuseţea dimineţii. Soarele ardea deja, aşa că nu stătu mult pe punte, ci se aciuă în plasa ei preferată, la umbra velelor. Aela îşi luă harpa şi veni lângă prinţesă, ca să o încânte cu sunete frumoase şi bineştiute. Ziua trecu şi ea  cu plictisul din celelalte zile. Climene nu dădu niciun răspuns. A doua zi, Talestri află că, de fapt, amazoana buclucaşă se cuplase cu un al treilea. Prinţesa se enervă iniţial, apoi dădu a lehamite din mâini: “Să facă ce vrea! Că mie mi-a tocat destui nervi degeaba!” Câteva zile să se fi scurs, când într-o seară, începu o furtună. Nu părea să fie ceva de temut, dar Eber umbla ca un bezmetic pe punte, cu mâinile în cap. Talestri se retrase devreme în camera ei şi începu să împletească o pătură. Corabia se unduia tot mai puternic printre valuri, scârţâind din toate încheieturile.

-  Piraţiiii! se auzi vocea disperată a bătrânului negustor.

Talestri sări ca arsă. Îşi luă sabia şi ieşi din cameră. În timp ce urca scările, îl văzu pe Eber coborând, dar nu reuşi să îl întrebe ceva. Probabil, negustorul, ştiind că are atâţia războinici la bord, dădu alarma şi merse fuguţa să se ascundă. Un lucru normal şi sănătos, de altfel. Talestri zâmbi şi urcă treptele din câteva sărituri. Ţinti privirea către mare. La mică depărtare, se vedea o corabie suspectă. Melestri era şi ea pe punte.

-  Uite duşmanuul! se auzi vocea ei ca un răget şi sări asemeni unei tigroaice spre gardul de la marginea corabiei unde se vedea o umbră.

Din câteva mişcări, Talestri ajunse lângă ea. Melestri îl luă pe omul, nu prea făcut, în braţe, şi-i făcu vânt peste bord. Prinţesa o privi cu uimire şi admiraţie. Amazoanele-soldat, nu erau ele atât de graţioase, dar te puteai baza pe ele oricând. Deodată, Talestri simţi o lovitură de la spate. Se întoarse brusc, o namilă de om ridicase sabia către ea. Prinţesa făcu un salt înapoi, apoi se avântă, fără milă, către grumazul piratului. Se auzi ceva şters prin ploaie, apoi un tăiş de sabie, sunetul surd al omului căzut pe punte şi căderea amazoanei pe puntea udă. Talestri se dezechilibră şi, fără să mai poată face altceva, alunecă în afara corabiei. Melestri ţipă ca din gură de şarpe. Privi peste bord şi o văzu pe prinţesă agăţată de unul dintre pintenii corabiei, care trebuia să asigure limitările de distanţă în porturi.

-  Aelaaa! se auzi vocea disperată a lui Melestri. Adă o funie, orice, aaacuuuum!

Aela ajunse într-o clipă cu ditamai funia şi dădu un capăt peste bord. Talestri stătea agăţată cu mâinile de lemnul nefinisat, care îi rănea mâinile. Începu să simtă durere în braţe, o durere tot mai acută. Abia mai putea respira. Încercă să apuce funia, dar se dezechilibră şi se apucă iar, cu ambele mâini, de lemnul neprietenos. Ploaia câdea năvalnic, valurile păreau tot mai mari şi ameţitoare. Prinţesa dădu să mai apuce o dată funia, dar nu reuşi. Simţi o durere şi mai puternică în braţe, iar aerul părea să nu mai ajungă. Intră în panică şi încercă să respire adânc, dar un val o izbi în faţă. Deodată simţi o mână puternică, luând-o de mijloc. Văzu faţa lui Runkrahost, care, cu o mână se ţinea de frânghie, iar cu alta o ţinea pe ea. Unii, probabil Rammu şi Melestri, ţineau funia de sus. Adusă înapoi pe corabie, Talestri privi în jur cu teamă.

-  Nu mai sunt piraţii. I-am lichidat, dacă asta te interesează! zise Rammu, zâmbind. Uite că şi pe tine era să te fure marea.

Talestri se aşeză jos şi, punându-şi mâinile în cap, rosti ca pentru sine:

-  Pe zeii mei, nu ştiu unde mi-a fost capul să fac o greşeală de copil şi să alunec!

Apoi, ridicând privirea, şi cu greutate vădită, adăugă:

-  Mulţumesc, generale Runkrahost! fără tine eram deja hrană pentru peşti. Îmi cer scuze pentru atitudinea mea din aceste zile.

-  Chiar aşa, prinţesă?! întrebă acesta uimit. Ei, aşa ceva chiar trebuie sărbătorit, hai, Rammu! Să vedem ce licori de-ale lui Bachus are Eber ascunse prin cambuză.

Şi, zicând acestea, Runkrahost îl luă pe prietenul lui de gât şi se îndepărtară de amazoane. Aela se aşeză lângă Talestri şi o îmbrăţişă. Melestri zise noapte bună şi plecă spre camera ei. După un timp, Talestri se ridică şi îi făcu semn Aelei să o urmeze în camera de pe punte, în care discutaseră cu Climene. Cele două amazoane începură să vorbească despre copilărie şi despre întâmplările frumoase petrecute împreună. Chicotiră, la ideea că poate Climene este deja cuplată cu altul.

-  Poate că ţinta ei este să ajungă la general! zise Aela râzând.

-  Ceee?! întrebă Talestri schimbându-se la faţă. Ar vrea ea...

-  Ahaaaa! Ştiam eu! exclamă Aela.

-  Ce ştiai, tu?!

-  Că îţi place de el.

-  Du-te, tu! o contrazise prinţesa împingând-o.

Discuţiile nu mai continuară mult. Aela se ridică şi plecă spre camera ei. Talestri se întinse printre blănuri şi privi printre scobiturile de sus. Acolo sclipea ceva, deşi era întuneric beznă. Furtuna încă îşi făcea de cap. Prinţesa se ridică, îşi aşeză rochia, şi ieşi afară. Chiar lângă încăpere, văzu silueta unui om. Era generalul. Talestri se fâstâci. Nu avea cum să nu îl mai salute, aşa cum a tot făcut până acum, ar fi fost nedemn de ea un asemenea comportament. Se opri în faţa lui şi îl întrebă:

-  Nu ai somn, generale?

Runkrahost, ridică privirea uimit. Probabil, din cauza zgomotului furtunii, nu îi auzi paşii. O privi pe prinţesă, hainele ude de pe ea, îi puneau în evidenţă trăsăturile corpului. Părul îi curgea sălbatic pe umeri. Mai devreme, îi simţi talia atât de graţioasă, în mâinile lui. Generalul se ridică şi, luând-o de mijloc, începu să o sărute cu pasiune. Apoi se opri, o privi în ochi, Talestri părea tulburată şi vrăjită. Se lăsa în braţele omului de lângă ea, care începu să îi mângâie trupul şi să o sărute cu tandreţe. Prinţesa îi simţi mai întâi buzele moi şi calde, apoi braţele puternice atingându-i fiecare părticică a corpului. Se lăsă dusă înapoi în camera cu piei şi blănuri. Amâdoi păreau să fi uitat de furtună şi de intamplarile petrecute. Cu uşurinţă, generalul îi desfăcu legătura de la mijloc şi Talestri simţi pieptul lui gol, atingându-l pe al ei. Îl trase spre ea, bruscându-l, de prea multă dorinţă poate. Runkrahost zâmbi şi, din câteva mişcări, fu gol lângă ea. Se mângâiară un timp, sărutându-se, când cu pasiune, când cu delicateţe şi senzualitate...

-  Mai ai să mă chinui? îl întrebă Talestri suspinând.

-  Cine pe cine chinuie? răspunse generalul de pe lângă coapsele ei.

Talestri îl trase spre ea şi începu să îl sărute cu foc. Îl întoarse şi luă ea iniţiativa. Din câteva mişcări, îl simţi în ea. Era ceva atât de aşteptat şi dorit încât amândoi ţipară de plăcere. Furtuna le acoperi vocile şi deveni, brusc, aliatul lor. Nimeni nu auzi ce se petrecu în camera de pe punte întreaga noapte. Şi da, se petrecură multe. Talestri află că experienţa ei cu tânărul trac a fost ceva copilăresc şi că, abia acum, simţea cu adevărat, cum e să fii în braţele unui bărbat, cum e să fii posedată şi să posezi, cu  dorinţă şi pasiune, dincolo de tot şi de toate...

Final

Următoarele zile pe mare fuseseră mai mult decât tensionate, în special între Talestri şi Aela. Tensiunea se putea vedea uşor şi la Runkrahost, doar că prinţesa era prea ocupată cu planurile ei de viitor, ca să poată vedea acest lucru. I se părea chiar firesc ca ea să fie supărată pe el pentru că a neglijat voinţa unui rege, ajutând-o pe fiica lui să fugă cu cineva care nu-i era predestinat prin hotarare şi sânge regal. De fapt, prinţesa era tot mai agitată şi nervoasă din cauza întâlnirii programate cu tatăl ei, în Egipt. Nu fusese niciodată acolo, dar ştia de la Druida-Mamă ce trebuie să facă pentru  ca să poată comunica cu tatal ei, aşa cum nu a mai făcut-o până atunci. Era un loc sacru, ce făcea legătura dintre pământ şi locul lui natal  şi, pe un om neiniţiat în ale zeilor legi, l-ar fi păscut mai degrabă moartea acolo decât nemurirea. Se plimba pe punte tot mai plictisita, dar si ingandurata, desi isi interzicea cu desavarsire o astfel de atitudine si imagine in fata amazoanelor, stiind cat de mult conta pentru ele sa le incurajeze. O zari pe Aela, cochetand lasciv cu razele soarelui. 

-  Hei, Aela! Ce tot faci acolo? se auzi vocea prinţesei.

Talestri apăru cu o fată de om plictisit şi se postă în faţa plasei de pescar, în care moţaia leneşa Aela.

-  Fac ce poate face tot omul pe o mare, stau şi mă uit la soare.

-  Cred că ar trebui să mai exersăm câte ceva. De exemplu, să facem nişte echipe şi să organizăm nişte bătălii între noi, altfel ne pierdem din abilităţi.

-  Am încercat asta deja, Talestri, Ai văzut că nu prea a mers.

-  Da, dar nu aşa cum propun acum. Ce-ar fi să cream iluzia unor nemulţumiri interne şi astfel, să aprindem nişte scântei?

Zicând aceste lucruri, Talestri se apropie de Aela şi îi şopti vreme de câteva minute la ureche.  Prietena ei începu să chicoteasca şi, la final izbucni în râs, spunând:

-  Tu nu eşti normală la cap! Ce fel de regină o să fii? Pe toţi zeii!

-  La cât de pofticioasa e maică-mea, s-ar putea să mai facă o prinţesă bună de regină. Aşa că, hai să profităm de ziua de azi în speranţa că o vom face pe cea de mâine şi mai frumoasă!

-  Hai! răspunse Aela ridicându-se din plasa îndeptându-se spre camera ei.

Prima jumătate de zi se scurse ca de obicei, fără prea mult zgomot pe corabie. Doar akkadienii se auzeau pe jumătatea lor de corabie. Eber nu mai avea cu ce se impune pe proprietatea lui. Era bine şi aşa, războinicii pe o parte şi amazoanele pe cealaltă parte. Doar la orele mesei se întâlneau în camera de pe mijlocul punţii, unde Eber avea grijă să le pregătească ce avea el mai bun.

Runkrahost o căuta de zor pe Talestri. Nu o văzu de dimineaţă. Să meargă la ea în camera nu era o soluţie bună de ochii lumii, aşa că se apropie de Melestri şi o rugă să îi transmită prinţesei că o caută. Melestri zâmbi, îl privi ironic, apoi încuviinţă din cap şi plecă să o caute pe Talestri. O găsi în camera la Aela. Amazoanele suşoteau ceva şi umblau prin nişte lucruri. Când o zăriră pe Melestri, acoperită cu o pătură lucrurile. Această din urmă făcu nişte ochi plini de suspiciune, dar nu zise nimic. Îi spuse prinţesei că Runkrahost o aşteaptă pe punte şi se aşeză lângă Aela. Talestri îi făcu semn Aelei să nu dea în vileag viclesugul lor şi se îndreptă spre punte. Ziua decurse ca de obicei. Prinţesa şi generalul ba se certau, ba iar, îşi împărţeau ceva pe nişte bucăţi de papirus. Climene şi Celeno se cocoţaseră prin braţele soldaţilor şi nu se mai dădeau duse de acolo. Melestri continua să ascute armele amazoanelor şi încercă să mai convingă câteva să o ajute, dar fără succes. Ritmul acesta însă ţinu până a doua zi când Celeno ieşi din camera ei urlând:

-  Liliana! Pe toţi zeii! Ce ai făcut cu încălţările mele de zi cu zi?

Din camera ei se iţi Liliana, somnoroasă.

-  Ce te-a apucat? Dacă nu mai sunt, probabil mi-a ascultat cineva rugăciunile şi ţi le-a luat. Oricum erau nişte vechituri.

Celeno se aruncă cu pumnii spre Liliana:

-  Trădătoareo! Credeam că îmi eşti prietenă! Acum te dai cu Melestri şi părerile ei?

-  Cu cine? se auzi vocea lui Melestri de la capătul coridorului.

Aceasta era trează de draga dimineaţa şi coborî spre camere să vadă de unde vine scandalul.

-  Nu am eu nicio treabă cu voi! continuă aceasta. Spălaţi-vă pe faţă şi mergeţi de mâncaţi.

Celeno încercă să nu se mai răţoiască fără un motiv plauzibil şi merse desculţă să mănânce, spre deliciul Aelei şi a lui Talestri. Dar nu-i prii mâncarea pentru că, până să se dezmeticească Liliana, îşi văzu încălţările în picioarele ei. Bine, gluma nu fusese gustată aşa cum plănuise prinţesa şi Aela, dar urmară un schimb de replici care au mai trezit lumea la viaţă. Talestri se ridică şi, aparent multumită, zise:

-  Ideea era să vă mai dezmorţiţi şi să vă amintiţi de ce făceaţi pe acasă. Pe ce bază aţi mai fi în stare să oferiţi protecţie unei prinţese, dacă voi toată ziua staţi şi vă bronzaţi la soare în loc să faceţi antrenamentele de zi cu zi, normale? Aşa că fără supărare, voiam să văd intriga, ca apoi să văd şi un rezultat cu măsură.

Prima reacţie ar fi fost să se supere pe prinţesă, dar Celeno o înţelese perfect şi, având în vedere experienţa cu Climene, veni cu ideea să se întâlnească pe punte unde să facă câteva antrenamente obişnuite. Votară unanim şi, fără prea multe comentarii fără rost, se întâlniră sus.

 

 

 

Şi zilele trecură repede, mult prea repede, de parcă s-ar fi grăbit să curgă într-un ocean de idei nescrise pentru oamenii care voiau să îşi facă un rost bine ştiut în viaţă. Printre nisipurile egiptene, Talestri îţi întâlni tatăl şi vorbi pentru prima oara cu el, la un alt nivel, prietenesc şi mult mai apropiat. Antal îi lăsă impresia de a fi de acord cu uniunea dintre ea şi Gandash, dar nu prea încântat. Regulile pe care prinţesa le păstra cu sfinţenie de la mama ei, i se păreau mai mult decât depăşite de situatia omului în lume şi, cu siguranţă, dacă ar fi fost sincer, nu ar fi recomandat aşa ceva. Lucurile stăteau cu totul diferit la el acasă, şi abia aştepta să-i arate fetei lui. Ce nu ştia însă, că acest lucru urma să se întâmple mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, şi asta nu însemna neapărat că ar fi fost ceva îmbucurător pentru el. Talestri îşi urmă legile şi intrigile nescrise ca pe o poezie învăţată încă din copilărie pentru a fi aplicată la maturitate. Ce însă nu ştia, e că ea, nu şi-a putut scrie şi poezia proprie a vieţii şi inimii ei. Babilonul o aştepta, într-adevăr, cu grădinile-i minunate sfâşiate de razele soarelui, şi înmiresmate de apa pe care o primeau la intervale bine stabilite, cu oazelei pitoreşti nemaintâlnite în acele vremuri şi o bibliotecă desăvârşită, pusă la dispozitia ei de regele Gandash. Uninunea, însă nu avu succesul scontat, deşi regele nu părea indiferent şi şansele de reuşită ar fi fost mai mult decât reale. Talestri alese, în ultimul moment, să îşi asculte inima, şi, într-un moment de cumpănă, spre dezamăgirea mamei ei, îşi pecetlui în mare taină, căsătoria cu Runkrahost. Vestea acestei cumplite nenorociri se răspândi mai repede decât vântul în Tracia şi nimeni nu ştiu cum să reacţioneze la aflarea acestei veşti, nici măcar druida-mamă, Eliseed. Gandash nu păru răvăşit, la urma urmei avea alte priorităţi. Iar cea dintai era legată de sănătatea lui, care părea să îl sfâşie din ce în ce mai mult ca urmare a războaielor purtate.  Talestri îşi trăia drama printre pereţii cetăţii, neavând curajul de a se întoarce acasă. Născu doi gemeni, o fată şi un băiat. Într-o seară, în pofida tuturor încercărilor lui Runkrahost de a o înţelege, luă fata şi fugi spre locurile bine ştiute, spre casă. Generalul se trezi singur şi cu un băiat care avea să nu-şi cunoască niciodată, cu adevărat mama. Şi poate că Talestri, în inima ei, spera să fie înteleasă şi să-şi recapete iubirea la care a renunţat de dragul unor ideologii pe care nici ea nu le mai înţelegea, dar Runkrahost nu mai avu şansa de a merge după ea, nici dacă ar fi vrut, deoarece Gandash îşi dădu obştescul sfarşit, răpus de infecţiile care îi secaseră corpul, iar generalul fu nevoit să preia frâiele Babilonului. Bineînţeles, în tot acest timp, zeii din Esagila urlau de plăcere, pentru că tot ce se întâmpla, nu făcea decât să le facă mai uşoară treaba în exterminarea druidelor, protejate de amazoane. Antal nu fu anunţat când s-a pornit vâltoarea care avea să stârpească orice urmă a tot ce au însemnat vreodată amazoanele şi druidele în zona Pontus Axeinos. Dipossipe muri, trădându-şi fiica. De ce? Nu şi-a dat seama, nici în ultima clipă. Poate pentru că Talestri avusese curajul de a face la un moment dat ceva ce ea nu a putut niciodată. Talestri sfârşi în braţele lui Eliseed, într-un loc secret, ştiut numai de amazoane, încercând să-şi protejeze cu ultima suflare, fetiţa. Când o găsi Antal, corpul ei, plin de răni, era încă cald. Elissed şi fetiţa dispărură. Fără să schiţeze vreo urmă de suferinţă, zeul îşi luă copilul în braţe şi-l duse în Egipt, acolo unde legătura pământeană se făcea cu tot ceea reprezenta el, energetic, în universul lui. Prinţesa, spre deosebire de mama ei, îşi găsi liniştea alături de tatăl ei, aşa cum nu şi-ar fi închipuit vreodată. Spiritul ei găsi legi pe care le putea urma, altfel decât era obişnuită, iar pământul rămăsese în urmă, asemeni unui vis urât, pe care nu-l înţelesese niciodată. Antal o salvă, aşa cum promise, dar şi-ar fi dorit ca salvarea să nu fi venit în astfel de condiţii. Şi-ar fi dorit, poate să fi întors timpul înapoi, şi să fi făcut altfel lucurile. Să îşi fi trăit viaţa într-un alt fel şi la un alt nivel. Căci ce e viaţa, dacă nu un amalgam de sentimente pe care încercăm să le trăim într-un înveliş cu carne? Şi ar putea fi traită atât de frumos, dar uneori lucurile se întâmplă mult prea repede şi îţi este furată ca pe un nimic, de parcă nici nu ai fi avut-o vreodată. Toate visele ei şi credinţele fuseseră spulberate mult prea devreme, atât cât nici să nu apuce să îşi trăiască cu adevărat tinereţea şi speranţele construite încă din copilărie, cu grijă. Îşi văzu rând pe rând, murind, tot ce reprezenta ea, începând cu prietenele de suflet, rudele, familia... Şi da, poate că în nouă lumină, avea şansa de a trai altceva, cu totul şi cu totul special şi diferit de ce voise ea până atunci şi la un nivel nesperat vreodată, dar regretul de a nu-şi fi trăit cu adevărat visul Talestri, nu o va părăsi niciodată, nici până la ultima picătura pe care o va emite ca stea, în noul ei univers.

Printre munţii împietruiţi din vechiul Pontus Axeinos, omenii uitară curând de amazoane, rămânând doar nişte poveşti, exagerate pe ici pe colo, care îşi pierdură în timp, adevărul pur. Şi nimeni nu ştia, că undeva, fusese salvat un suflet pe care nici Runkrahost nu-l găsi atunci când veni să caute rămăşitele iubitei. O mică amazoană fusese salvată pentru a pecetlui ceea ce însemnat odată comuniunea dintre Antal şi pământ, dar fără a mai ţine cont de vechile legi, şi fără a şti ce fusesera zeii din Esagila pentru ea şi familia ei. Crescu şi îşi împrăştie seminţia de-a lungul veacurilor, protejată de o stea, făr’de nume.