TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR
capitolul
I
Pe
vremea când Imperiul Babilonian făcea legea în Mesopotamia, în
zona Mării Negre legea era făcută de câteva triburi de traci,
sciţi şi amazoane. Această regiune era numită Pontus Axeinos, mai
exact, Marea mohorâtă şi neospitalieră. Cel mai mare trib de
amazoane era situat pe malul râului Auras, într-o zonă muntoasă,
plină de păduri şi fâneţe bogate. Acestea erau supranumite
fiicele zeului războiului, Antal, fiind considerate nişte
războinice de temut care mânuiau bine toporul de război, arcul şi
suliţa. Diossippe, regina amazoanelor, era respectată de traci,
babiloni şi, mai ales, de cei care se supranumeau zei - Anunnaki de
pe insula-cetate Esagila, din Marea Neagră. Oamenii ajungeau foarte
rar pe această insulă, zeii Anunnaki fiind slujiţi de nişte
semizei, numiţi Igigi. Totul decurgea într-un ritm normal pentru
acea vreme. Amazoanele erau nişte spioane foarte bine plătite de
către toate triburile din zonă, aceasta fiind meseria lor de bază.
Uneori îşi făceau şi “datoria” de asasini plătiţi.
Triburile dispăreau şi se năşteau, dar cel al amazoanelor,
conduse de Diossippe, părea să se impună din ce în ce mai mult în
regiunea Pontus Axeinos. Regina amazoană era o roşcată frumoasă,
cu ochii mari şi verzi, ce puteau vrăji într-o clipă aproape
orice bărbat neatent. Îmbrăcămintea ei de bază era o rochie
albă, cu poalele în fâşii lungi şi străvezii. Purta o tunică
din piele, lucrată fin cu broderii şi cristale. Aceasta era prinsă
la mijloc cu un brâu roşu, purtător de noroc. O venera pe zeiţa
vânătorii, Diana, dar nu uita să îi aducă din când în când
elogii şi zeiţei frumuseţii, Venera. Avea o fiică, Talestri.
Nimeni nu ştia cine era tatăl ei, dar era un lucru caracteristic
amazoanelor, să seducă necunoscuţi pentru a concepe copii. Aveau
nevoie de urmaşi! Regina era oarecum privilegiată. Tatăl prinţesei
moştenitoare era ales de câteva amazoane de încredere. Acestea
spionau fii de şefi de trib, prinţi şi regi, îi seduceau pentru a
le verifica virilitatea şi, în funcţie de anumite criterii,
alegeau viitorul tată, fără ca acesta să ştie. Totul era foarte
bine regizat şi plănuit, astfel ca “donatorul” să nu îşi dea
seama că va fi tatăl unei viitoare amazoane. Erau foarte bine
primiţi şi băieţii care se năşteau în tribul condus de către
Diossippe. Aceştia erau crescuţi şi instruiţi pentru lupte sau
puşi la treburi bărbăteşti, contrar zvonurilor care circulau
printre vecini, că ar fi omorăţi sau făcuţi sclavi. De altfel,
în zona stăpânită de către amazoane, trăiau multe familii
paşnice, cu un trai decent şi tradiţii normale, fără să fie
afectate de cultul lui Diossippe şi al urmaşelor ei. Oamenii de
aici erau chiar favorizaţi de liniştea pe care amazoanele o ofereau
zonei de pe malul râului Auras. Comerţul era una din preocupările
esenţiale ale localnicilor. Oamenii îşi duceau traiul în voie
bună, preocupaţi de grijile mărunte din viaţa de zi cu zi.
Venise
vremea să se găsească un bărbat şi pentru Talestri.
-
Burneshaaaa! se auzi un strigăt printre zidurile de cărămidă ale
cetăţii amazoniene.
Era
vocea reginei Diossippe. Aşa îşi chema, ea, de obicei generalul
armatei, pe amazoana Burnesha. Aceasta era cunoscută pentru
ferocitatea şi cruzimea de care dădea dovada în lupte. Era robustă
şi avea profilul mai mult al unui bărbat decât al unei femei. De
altfel, şi în cadrul armatei pe care o conducea avea un grup de
femei feroce, asemeni ei, care înspăimântau oamenii numai la
vederea lor. Nu aveau sânul drept, acesta fiind tăiat sau
cauterizat încă de când erau mici pentru a putea mânui mai bine
arcul şi purtau nişte costume grele din zale. Erau numite
amazoane-soldaţi şi erau preferatele generalului. Burnesha trebuia,
însă, să apeleze acum la amazoanele-fruntaş, fetele spion de o
frumuseţe orbitoare, îmbrăcate sumar, doar cu o fâşie de piele
maronie ce abia le acoperea bustul, legată în faţă, în zig-zag,
cu o sfoară. Nişte fâşii din acelaşi tip de piele erau legate în
jurul taliei, descoperind pe ici-colo formele apetisante ale
frumoaselor luptătoare. Nu le lipsea niciodata arcul şi tolba cu
săgeţi, iar privirile de pajură fermecau bărbaţii din ţările
învecinate care nu aveau ocazia să vadă, în fiecare zi, astfel de
femei. Ele erau cele care puteau găsi bărbatul potrivit pentru
prinţesa Talestri. Burnesha convocase deja cinci amazoane-fruntaş
la o discuţie, cu o seară înainte, şi stabiliră un plan cu o
delegaţie exactă spre ţările din vest şi sud-vest. Totul era
bine pus la punct, se mai aştepta doar un semn de aprobare de la
regină, iar acesta se auzi, printr-un strigăt piţigăiat în
miezul zilei. În câteva minute, comandorul şi amazoanele-fruntaş,
se înfăţişară în sala tronului, o încăpere nu foarte mare, cu
pardoseală din piatră şi pereţi îmbrăcaţi în lemn cioplit cu
diverse simboluri amazoniene. Tronul, îmbrăcat în catifea de un
roşu aprins, era situat pe un mic piedestal şi îţi fura privirile
cu accesoriile din pietre semipreţioase. Regina Diossippe stătea
plictisită cu o mâna sub bărbie şi cu cealaltă lăsată, lasciv,
jos.
-
Aveţi ceva pentru mine? întrebă ea când auzi paşii
inconfundabili ai generalului său credincios.
-
Charie (formula de salut în Grecia, ceea ce înseamna “pace ţie”),
regina mea! o salută respectuos Burnesha aplecându-şi, instinctiv
capul. Cunosc bine tainele acestei operaţiuni, aşa că le-am ales
pe cele 5 prietene bune ale prinţesei, Aela, Celeno, Asteria,
Climene şi Liliana. Ele sunt antrenate de mici copile pentru această
misiune specială.
Burnesha
îşi întoarse capul spre cele cinci tinere rămase în pragul uşii.
Niciuna dintre ele nu avea mai mult de douăzeci de ani, dar erau
instruite, deja, destul de bine în arta războiului şi, mai ales,
în arta cuceririi bărbaţilor.
-
Aş avea totuşi o rugăminte, continuă Burnesha.
Regina
îşi ridică privirea vădit surprinsă şi o întrebă:
-
Aşa… ce anume?!
-
Vreau să merg şi eu cu ele… împreună cu Melestri…
-
Ceee? Ai înnebunit? Şi cum rămâne cu ce avem de făcut pe aici?
Mai sunt nişte tâlhari care vin şi ne “vizitează”, plus că
avem şi noi nevoie de multe resurse pentru extinderea cetăţii.
Piatra e pe terminate şi negustorii ăştia sunt tot mai mulţi,
cred că trebuie să-i mai împuţinăm…
-
Diossippe, ştii bine că tu le-ai dat voie să vină aici… Ţi-am
zis de atunci să-i alungăm, ăştia nici de sclavi nu sunt buni. În
ceea ce priveşte administrarea armatei, ce-ar fi să îl lăsăm o
perioadă pe Arestes…
-
Pe nepotul meu? Pe un bărbat?! Pe zeii toţi, ai innebunit detot
Burnesha!
-
Diossippe, Arestes aşteaptă acest moment ca pâinea caldă. Este
cel mai potrivit om care mă poate înlocui. Gândeşte-te că am
nevoie şi eu de o pauză şi nişte bărbaţi mi-ar prinde bine…
-
Ha, ha, haaa!
Diossippe
izbucni într-un râs forţat şi continuă pe un ton sarcastic:
-
Adevărul este, Burnesha mea dragă, că ai nevoie de o pauză
specială pentru că toţi bărbaţii fug de tine…
Regina
începu să râdă şi mai zgomotos apoi se opri brusc şi arătă
spre grupul de amazoane-fruntaş:
-
Dar nu sunt de acord ca Arestes să îţi ţină locul. Asta e o
blasfemie! Ce zici de Liliana? E tânără, dar…
-
În niciun caz, Diossippe. E prea tânără şi aş prefera să las
în locul meu pe oricare dintre amazoanele-soldat în locul oricarei
amazoane-fruntaş. Nu e joacă, e armata pură, e…
-
Ah… Burnesha… fie cum zici tu. Sunt foarte nemulţumită de
alegerea ta, dar îmi dau seama că ai preferat să alegi un bărbat
în locul…
-
Este nepotul majestăţii tale, urmaşul Hyppolitei!
-
Bineeee… fie!
Regina
se ridică brusc de pe tron, aruncă o privire dezgustată în jur şi
plecă fără să mai zică nimic. Burnesha privi mulţumită spre
cele cinci amazoane şi le apostrofă:
-
Ei, voi. Hai, căraţi-vă şi faceţi-vă bagajele. Anunţaţi-o şi
pe Melestri…
-
O amazoană-soldat? o întrerupse Liliana uimită?
-
Ţi se pare că te-a întrebat cineva ceva? Ai auzit tu cumva să fi
zis altceva regina ta?
Liliana
se retrase într-un colţ, încercând parcă să se ascundă în
umbră. Burnesha continuă satisfăcută:
-
Şi… luaţi-vă nişte haine groase pe drum, vine iarna şi mi-e că
o să îngheţaţi şi o să vă plătesc de bune!
-
Avem pelerine groase, căptuşite cu lână aşa că stai, liniştită
Burnesha! o apostrofa Climene şi ieşi din încăpere,
făcându-le semn şi celorlalte amazoane-fruntaş să iasă.
Burnesha,
rămasă singură, se apropie de fereastră şi privi afară. Se lăsă
o seară însorită peste cetate.
-
E prea blândă regina noastră, prea blândă… Să vedem ce va
urma şi cu Talestri. Unde eşti Hyppolita? Zeul meu Antal, te-ai
însoţit cu zeul Enlil? Ţi-ai lăsat urmaşii pradă Venerei? E un
dezmăţ total aici! Mmm… Dă-mi puterea, Antal, să fac ordine,
să-i trec prin sânge şi sabie, să purific neamul nostru!…
Burnesha
se rezemă de zid şi începu să alunece uşor în jos. Ajungând pe
pardoseală, îşi poziţionă corpul greoi pe genunchi şi îşi
acoperi faţa cu mâinile ei vânjoase...
ZEII
DIN ESAGILA
capitolul
II
În
tot acest timp, pe o insulă din Marea Neagră. În vestitul templu
Esagila, fiul unui mare zeu punea la cale un plan de război. Marduk
îşi înfricoşa semenii doar prin simpla-i prezenţă. Cei din
neamul lui erau foarte înalți, depăşind trei, chiar patru metri
în înăltime. El, însă, abia trecea cu câțiva centimetri de
acei 3 metri. La început a fost atât de complexal de acest aspect,
încât a recurs la tot felul de licori făcute de druide, atrăgând
mila tatălui, Enki, şi disprețul unchiului său, Enlil. Enki era o
fire blajină, interesată doar de ştiinţă şi progres, în timp
ce fratele lui, Enlil, era zeu însetat de sânge. Cum nu reușise să
aibă niciun copil cu femeile anunnaki, îi picase drag Marduk, deși
era greu de înțeles cum putea o bestie ca Enlil să iubească.
Încerca să facă din nepotul lui un zeu fără pic de emoție şi,
într-un final, reuşi...
-
Antal, se auzi vocea baritonală a lui Marduk, zi-le să ne mai aducă
niște vin!
-
Marduk, vezi că nu o să mai poţi gândi limpede, îi răspunse
prietenul lui, mai înalt decât el cu încă vreun metru jumate.
Antal
era generalul armatei anunnaki, unul dintre cei mai temuţi zei din
acea vreme. Elenii și amazoanele îi ziceau Ares şi se presupunea
că ar fi fost crescut și instruit pe Marte. Nu era chiar atât de
rău pe cât spuneau legendele din acea vreme și și-ar fi dat și
viața, oricând, pentru stăpânul său, Marduk. ÎI vedea ca pe un
frate mai mic, încă necopt și răutăcios, asemeni unui adolescent
frustrat.
-
Sigur nu vrei doar niște apă, e atât de cald? îl întrebă Antal
pe Marduk.
-
Mă vezi mic, mă crezi şi prost? Antaaal! Nu mai sunt copilul ăla
mic şi neputincios, sunt ditamai bărbatul și acum vreau să beau
și să pun la punct barbarii de pe pământul ăsta. Oamenii creați
de tatăl meu sunt niște retardați, cu toate regulile incluse. Ce-o
fi fost în capul lui, când şi-a dorit să creeze altă rasă de
sclavi? Cei pe care îi avem acum, igigi, își fac bine treaba, sunt
niste ordinari instruiți şi mai au și femei drăguţe.
-
Se pare că Marduk își intră deja în ritm... se auzi o voce
puternică din pragul ușii.
Ambii
anunnaki, Marduk și Antal încremeniră în fața mesei pe care
stătea o hartă boţită. Enlil trezea frică până şi în Marduk.
-
la să vedem ce aveți voi arci, zise Enlil apropiindu-se de cei doi.
Apucă
harta de un colț și o aruncă disprețuitor pe podea.
-
Asta e hartă? Nu sunteți în stare să faceți nici măcar o hartă
notabilă. Să veniți să vă dau una din hărțile mele, sau
mergeţi la fratele meu, să vă dea una adevărată. Vai...
Enlil
se ageza pe jiltul lui Marduk şi făcu semn unui igigi să se
apropie.
-
Tu, sclav de mâna a doua, adu-mi un pocal cu apă.
-
Apoi se întoarse spre cei doi anunnaki și, privindu-l cu
autoritate, îi întrebă.
-
Voi aveţi habar de revolta sclavilor gigi?
Începu
să zâmbească la vederea feţelor indecise şi pline de teamă ale
lui Marduk şi Antal. Acesta din urmă ştia ceva, dar nu reușise
să-l informeze pe Marduk.
-
Tu, dragul meu nepot, continuă Enlil, ar trebui să încerci să
înţelegi că a fi bărbat nu înseamnă să ştii să petreci, să
bei şi să umbli cu femei. Bine, înseamnă și asta, dar totul
culminează cu altceva şi asta nu se predă la cursurile lui
taică-tu, nici la cursurile mele, asta se învaţă din experienţă.
Te uiţi acum ca boul la poartă nouă, neînțelegând ce vreau să
îţi spun. Ei bine, vezi tu, trebuie să scăpăm de sclavi igigi.
De toți! Adică și de sclava ta preferată, înţelegi?! S-au
răsculat în Petra, i-au omorât mai pe toți ai noștri de acolo.
Hefais a fost rănit foarte tare şi acum am rămas şi fără
atelierul nostru de arme. Ne-au lovit unde ne doare cel mai tare.
Partea rea este că au fost ajutaţi de druide. Vă dați seama că
ei n-ar fi reuşit, singuri, să omoare zei. Să fim serioşi! Așa
că, dragul meu Antal, pe lista celor care trebuie sa fie lichidat,
să treci și druidele. Știu că ai o prietenă bună printre ele,
dar ca zeu, nu ar trebui să fii afectat de acest aspect. În ceea ce
priveşte oamenii, ei vor fi cei care îi vor înlocui pe igigi. Nu
vă miraţi, dragii mei! Într-adevăr, oamenii sunt nişte pitici pe
lângă titanicii igigi, dar pot face mult mai multe, veți vedea în
timp. Nu sunt doar niște simple animale, se vor dezvolta. Aţi văzut
amazoanele?
-
Amazoanele sunt o combinatie dintre anunnaki și oameni, sunt
altceva! îl întrerupse Antal, fără să își dea seama.
-
Ooo, am atins un punct sensibil Antal? îl apostrofa Enlil, pe un ton
zeflemitor. M-am luat de frumoasele tale criminale, niște biete
pământence, anunnaki, se cred semizeiţe....
-
Păi și sunt... îl întrerupse Antal.
-
Sunt pe naiba, a fost Hyppolita, de atunci sângele lor s-a tot
scăldat în prea multe ape, își continuă Enil gândurile.
-
Ape alese cu grijă, adăugă Antal.
-
Ape de sclavi, dragii mei. De mă mai întrerupi draga, Antal, s-ar
putea să nu mai pupi statut de zeu al războiului. Le putem spăla
creierul imediat acestor oameni, chiar și amazoanelor tale. Vă las
acum, să discutaţi lucruri cu adevărat importante și anume, cum
să scăpaţi de sclavii igigi cât mai ușor și ce facem cu
druidele. Părerea mea este că răul trebuie tăiat de la rădăcină.
Nu e cazul să le lăsăm să-și facă de cap mult. Au prea multă
putere cu licorile alea ale lor.
-
Tatăl meu nu se va bucura daca le lichidăm, se auzi şi vocea lui
Marduk.
-
Părerea lui Enki nu contează mai deloc pentru mine în acest
moment. El să își vadă de experimentele lui. Să facă altă
rasă, alte druide, să le numescă tot așa sau cum va visa la
noapte. Pentru mine chiar nu contează ce vrea să mai creeze, ci să
lichidez ceva ce mă indispune atunci când mă trezesc dimineaţa
şi, de vreo două săptămâni, chiar sunt indispus.
Enlil
se ridică, brusc, din jilț şi dispăru pe uşă fără să mai
adauge nimic. Între timp apăru şi sclavul igigi cu apa, Antal îi
făcu un semn discret să plece.
-
Bietul sclav, zise el, fără să-şi dea seama că nu e singur.
-
Bietul sclav Igigi, dar să vezi ce ne vom plânge nouă de milă
dacă nu îi facem pe plac unchiului meu, adăugă Marduk.
-
Ăsta se crede mare zeu, dar dacă i-aş aduce o amazoană, l-aş
putea manipula până l-aş face praf. Habar n-are ce fel de femei
sunt ele.
-
Ţii foarte mult la Diossippe, Antal, mult prea mult, îi zise pe un
ton dezaprobator Marduk. Mi-e că între tine și Talestri este o
legătură de rudenie, s-au auzit tot telul de vorbe...
-
Exagerezi, Marduk! Crezi că m-aş fi încurcat eu cu o pământeancă”?
Nu
ziceai tu ca sunt semizeite?! Si parul ei?!...
-
Lasă, Marduk, hai să discutăm despre altceva! De exemplu, cum să
o readucem pe Venera în atenţia lui Enlil?
-
Ai înnebunit, Antal? Aia nu vine nici dacă îi promitem zece temple
în care prostimea să o venereze. Ce ai? Ai uitat de ultima ea
vizită aici?
-
Da, s-a cam ars, frumuşica!
-
Daaaaa, la propriu. Nu-i place sosul de tartar! Chiar, oare au
periat-o şi pe ea sclavii igigi? O fi fost la Petra, lângă soţul
ei? întrebă Marduk.
-
Mi-e greu să cred. răspunse Antal. Mai degrabă aș vedea-o la ușa
lui Enlil, visând la Tartar, decât stând lângă soţul ei, în
peșterile de la Petra. Mdaaaaa, cred că trebuie să căutăm o
variantă de lichidare a sclavilor igigi. Nu avem de ales.
-
Pe neamul anunnaki, chiar nu am chef sa lichidez o specie făcută de
tata.
-
Trebuie să devii un zeu puternic, Marduk! Nu îţi este permis să...
-
Să fiu puternic, Antal? Oare ce înseamnă acest lucru? Să distrug
vieţi şi să măcelaresc visele unor biete suflete, deşi ele se
roagă în temple după ajutor? Oare asta înseamnă să fii zeu?
Asta înseamnă să fii puternic? Cred că e mult mai greu să pui
umărul la treabă și să încerci să faci și lucruri bune, acele
lucruri pe care încercăm să le întipărim în minte și în
suflet oamenilor. Totuși e mai comod să lichidezi, nu-i așa,
Antal?
-
Marduk!
Antal,
îl apucă de mână şi îl scutură puternic.
-
Eşti nebun? adăuga el.
-
Să vedem cât de nebun vei îi tu, când le va veni rândul
amazoanelor, zise Marduk şi, dându-și pelerina peste umăr, plecă
grăbit murmurând ceva.
-
Antal privi îngrozit spre uşa prin care intră iar sclavul igigi.
-
Marele zeu mai doreşte ceva? întrebă sclavul.
Mainile,
mult prea lungi și greoaie, păreau să-i atârne neputincioase.
-
Nu! răspunse cu glas domolit Antal. Cum te cheamă?
-
Jasim, marite zeu, răspunse acesta, plecând capul cu smerenie.
-
Jasim, esti liber să pleci la ai tăi. Mergi şi ai grijă de cei
dragi. Mergi că de mâine... eh, de mâine povestea se schimbă...
-
Dar stăpâne...
Antal
ridică harta de Jos și începu să facă niște semne pe ea. Aerul
părea tot mai încins. Porunci să i se aducă nişte apă, dar
nimeni nu-i răspunse, așa că se duse chiar el, bombănind, până
la bucătaria cea mai apropiată să îşi ia nişte lipii şi să se
răcorească cu apă. Reveni, apoi, nervos în cameră și îl chemă
pe omul lui de încredere, Canaan. În câteva ore, toate locuinţele
igigi erau în flăcări și numai aerul încins duhnea, pentru
ultima dată, a tarabe și locuinţe uleioase, locuri unde îşi
trăiseră veacul specia de sclavi, igigi. Trebuia pus la cale un
plan şi pentru lichidarea druidelor, dar era mult mai greu. Acestea
erau niște fiinţe net superioare titanilor igigi, dar nu de
neînvins. Efortul e mai mare, atât, îşi spuse Antal și adormi cu
duhoarea fumului ce venea dinspre locuinţele uleioase...
VISUL
LUI TALESTRI
capitolul
III
-
Vreau să zboooor! Vreau să zboooor!
Glasul
copilei se auzi, asemeni unui clopoțel, printre stâncile înverzite.
Fetiţa simți din plin aerul cald, primăvăratic, furişându-se pe
lângă urechi. Mâinile vânjoase ale tatălui o mai rotiră de
câteva ori, după care o lăsară în jos, pe iarba încă fragedă
şi umedă. Acesta o privi cu ochi plini de dragoste. Aşa cum își
privește un părinte odorul pe care nu l-a văzut de multă vreme.
Fetița i se aruncă în braţe și, cuprizându-l cât putea ea de
tare cu mâinile e mici, îi şopti:
-
Te iubesc, tăticule! Mi-a fost atât de dor de tine! Te rog să nu
mai pleci!
Talestri
se trezi brusc. Vântul pătrundea prin cele două ferestre
întredeschise. Probabil zgomotul acestora o trezi. Încerca să îşi
alunge imaginile visului, deşi știa cât de mult o apăsau acele
amintiri... “Sunt o amazoană” își spuse ea şi, după ce se
asigură că a închis bine ferestrele, se cocoţă înapoi în pat.
Îşi duse genunchii la piept și, privind în gol. își zise:
“Mâine e ziua cea mare, voi pleca în căutarea alesului, celui
care va contribui la perpetuarea amazoanelor. Trebuie să fiu foarte
atentă la ce voi alege. Să fie oare brunet sau blond? Ah! Ce mai
contează? Ideea este să fie din neam bun și să fie un gladiator,
un expert în mânuirea armelor, așa cum va trebui să fie și
fica-amazoană... Şi daca va fi un bărbat? Hm... iar mă gândesc
numai la tâmpenii. Trebuie să fiu optimistă, chiar nu mi-aș dori
un alt Arestes. Imaginea venşorului ei o înveseli. Liniştea nopții
se tulbură de râsul ei cristalin, Ochii ei mari. de un violet
intens, se subțiară de plăcere. Se spunea că seamănă mult cu
tatăl ei, se bănuia ca acesta ar fi Antal, iar culoarea
nemaiintâlnită a ochilor și părului ei, albastrui-violet, s-ar fi
datorat tocmai acestei uniuni dintre roșcata regină, Diossippe și
blondul zeu, cu păr azuriu.
Talestri
se întinse sub plapuma de lână şi, surâzând, închise ochii. O
aşteptau zile grele, ştia asta.
O
ZI FRUMOASĂ
capitolul
IV
-
Ce zi frumoasă!
Talestri
deschise ușa salonului căptușit cu lemn de brad și se așeză, ca
o răsfățată, pe jilțul de lângă fereastra întredeschisă.
Soarele trimitea tăișuri galben-aurii prin draperia de un alb
transparent, asemeni unei pânze de păianjen, accentuând reflexele
părului ei, cu nuanţe neobișnuite, de violet.
-Uite
cui îi e bine! se auzi vocea Burneshei din pragul ușii.
Comandantul
o iubea pe prinţesa amazoanelor, de parcă ar fi fost fiica ei şi
îi era credincioasă chiar dacă îi amintea de amazoanele-fruntaș.
Vedea în ea o viitoare regină, un pic răstăţată, dar cu
intuiţia și puterea zeilor Anunnaki, căci aceștia erau strămoșii
ei.
-
Burneshaaaaaa! Eu zic sa vezi de amazoanele tale și mă laşi, măcar
o dată, să-mi beau ceaiul de dimineață în linişte. Nu-i așa,
Aela?
Talestri
privi către prietena ei cea mai bună, aceasta stătea în poziție
de drepți lângă o fereastră.
-
Aşa o fi, draga mea surioara, incuviinţă ea. Totuși, ar trebui să
îți comunic faptul că Burnesha ne va însoți şi la “vânătoarea”
noastră.
Talestri
începu să râdă cu hohote. Lăsă, pe măsuţa rotundă de lângă
ea, bucată de lipie cu miere din care apucase să guste şi se
ridică din jilţ. O îmbrăţişă pe Burnesha și, după ce se
aşeză din nou în jilţul ei, continua:
-
Adevărul este că, de când mă știu, Burnesha a fost umbra mea.
Chiar mă gândeam cum ar pulea fi... altfel...
-
Charie! Charie! Maiestate! se auzi o voce de bărbat.
Arestes
intră, gâfâind, în salon şi se opri lângă Burnesha. Aceasta îl
privi uimită şi-l întrebă:
-
Nici n-am plecat și deja îți intri în rol de şef? Ei, să zicem
că pe moment pot aprecia asta. Ia zi, ce-i aşa urgent?
-
Zeii din Esagila i-au atacat pe igigi!
-
Şi-au atacat propriu scalvi? întrebă uimită Talestri, rămânând
cu gura căscată.
-
Era de aşteptat, draga mea, se auzi vocea reginei Diossippe.
Aceasta
întră, vădit grăbită, în încăpere și se așeză, comod, în
jilțul de lângă fiica ei. Își luă cana de ceai, deja pregătită,
și, închizând ochii, sorbi din ea de parcă ar fi gustat din
nectarul zeilor. Privi către ceilalți, care aşteptau să continuie
discuția. Diossippe zâmbi şi întrebă:
-
Totuși, nu văd care e problema noastră?!
Burnesha
îi făcu semn lui Arestes să răspundă. Acesta se fâstâci un
pic, apoi, prinzând curaj, începu să vorbeasca:
-
Draga mea regină Diossippe, am primit astăzi de la Druida-Mama
nişte licori pentru “vânătoarea” prințesei
Talestri... Arestes zâmbi şmechereşte către Burnesha, iar aceasta
îi înghionti în semn să continue.
-
Druida-Mamă a trimis şi o scrisoare, continuă Arestes, prin care
ne solicita ajutorul. Se pare că s-au amestecat în treburile zeilor
ajutându-i pe sclavii igigi. Diossippe deveni nervoasă. Se ridică
din jilţ și se îndrepta spre Arestes. Acesta se ascunse,
instinctiv, după Burnesha. Regina zâmbi şi, întorcând spatele
celor doi, se îndreptă spre fereastra unde stătea Aela şi zise:
-
Dacă Druida-Mamă ne-a cerut ajutorul, va trebui să facem acest
lucru. Este riscant, zeii din Esagila sunt puternici foarte, dar cu
puţin noroc, poate ne iartă și înțeleg că am fost forțate de
împrejurări. Draga mea Burnesha, știu cât de mult îl venerezi pe
Antal, dar ştii și cât de multe le datorăm druidelor. Sunt
surioarele noastre...
-
N-am putea lăsa chestia cu “suroarele” pentru altă dată? o
întrerupse Arestes.
-
Cam nepoliticos... dar ce poţi întelege tu, Arestes? Din nefericire
pentru tine, nu te-am inițiat destul, astfel încât să înţelegi
cât de mult înseamnă promisiunea unei amazoane și respectul
pentru tratatele încheiate.
-
Și totuși, Diossippe, adăugă Burnesha. Să luptăm cu... zei din
Esagila sună așa, cam ireal...
-
"Ți-e frică, draga mea? o întrebă Diossippe ironic.
-
Bineînţeles că nu! răspunse prompt amazoana.
Regina
se apropie de general şi îi șopti la ureche:
-
În sfârșit, te poţi bucura de şansa de a lupta lângă Antal. Ce
mai contează de partea cui...
Diossippe
se duse iar lângă masa rotundă, luă câteva înghițituri de ceai
și, după ce puse ceaşca de lut la locul ei și bătu de trei ori
din palme, adăugă:
-
Burnesha, tu vel rămâne și vei face planul de atac împotriva
celor din Esagila. Arestes va fi mâna ta dreaptă. Talestri, tu
mergi cu fetele tale să-ți vezi de “vânătoare”. Nu e cazul să
te amestecăm în afacerea asta, suntem deja prea mulți implicați.
Vădit
nemulțumită şi nervoasă, regina părăsi încăperea. Talestri
zâmbi forțat către ceilalți. Nu avea chef nici de “vânătoare”,
nici de “afacere”.
CAMERA
RĂSCRUCILOR
TALESTRI,
REGINA AMAZOANELOR
Capitolul
V
Talestri
ieşi, la scurt timp, din salon, lăsâdu-i pe ceilalţi să discute,
între ei, detaliile planurilor lăsate de Diossippe. Se îndreptă
cu paşi hotărâţi spre Camera Răscrucilor, paşi care lăsau un
ecou surd pe pardoseala din piatră. Razele soarelui cerşeau, parcă,
să se joace cu pânzele albe ce cădeau, în valuri, din rochia ei.
Telestri deschise uşa greoaie şi intră în camera pe care, încă
de mică, o vizita de trei, patru ori pe săptămână. Se apropie de
piedestalul de lemn din mijlocul încăperii, şi, luând cartea
groasă, ce trona pe el, o strânse tare la piept. Se auzi, abia
şoptit, numele Druidei-Mame:
-
Elisedd… Elisedd…
Obrajii
i se îmbujorară şi, cu şi mai multă căldură, aceasta căută
să rostească încă o dată numele iubitei învăţătoare:
-
Elisedd!...
Pereţii
deveniră roşiatici şi unul dintre ei hârâi prelung, deschizând
o uşa spre o altă camera. Acolo, pe un jilţ de paie, stătea o
doamnă, îmbrăcată într-o rochie simpla, albă. Părul negru
părea că începe să încărunţească, dar vârsta ei… nu o ştia
nimeni. Se vorbea că are mai mult de trei sute de ani. Aceasta era
Elisedd, Druida-Mamă, cea care avea grijă de prinţesele amazoane,
instruindu-le, încă de mici, să devină regine neînfricate prin
înţelepciunea pe care trebuiau să o asimileze. Lângă ea, torcea
lenos un tigru care, la vederea prinţesei Talestri, dădu cu labele
în sus, în semn de joacă. Talestri se apropie de el, vădit
amuzată, şi începu să îl scarpine.
-
Ce face scumpul meu, Nuallan? întrebă ea.
-
Ce face de obicei, răspunse Elisedd. Mănâncă şi doarme. Azi m-ai
chemat mai devreme, Talestri, continuă druida. Ştiu ce te apasă,
dar asta este destinul tău. Ai toate cunoştintele necesare să
devii regina amazoanelor. Trebuie doar să… vrei…
O
umbră trecu peste chipul tinerei prinţese. Aceasta se aşeză lângă
Nuallan şi îşi încrucişă picioarele. Deschise cartea pe care nu
o slăbise din mâini şi începu să o răsfoiască, agitată.
-
Elisedd, ceva îmi spune că lucrurile din jur vor căpăta o altă
nuanţă în viitor. Ceva mă apasă şi nu înţeleg ce... Ceva
îmi spune că nu trebuie…
-
Talestri! strigă druida, ridicându-se nervoasă din jilţul ei. Tu
trebuie să îţi faci datoria, iar destinul… destinul îşi va
face şi el datoria. Cred că am discutat prea mult pe tema asta.
Dacă vrei să înveţi şi altceva astăzi, încearcă să te
concentrezi sau… mergi şi te plimbă cu amazoanele tale, copile
frivole şi fără minte!...
-
Dar şi eu sunt o amazoană! Sunt ca şi ele! Cum poţi vorbi aşa
despre ele?!
-
Prostii!
Elisedd
se aşeză în jilţul ei şi, mângâindu-şi piatra de pe inelul
masiv, continuă, calm:
-
Fiecare individ are o gândire oarecum aparte. Oricât am
încerca să le uniformizăm oamenilor felul de a gândi, ei vor
păstra ceva unic şi indivizibil. Hai să ne amintim de Rex, un
dinozaur carnivor dispărut undeva, într-un trecut îndepărtat. Noi
l-am numit Rex pentru că el a fost regele acelor timpuri… Era mare
şi puternic, avea un craniu care zdrobea uşor tot ce întâlnea în
cale. Se impunea prin mărime, ferocitate şi instinct ucigaş. Şi
când te gândeşti că nici nu ştim pe unde sunt rămăşitele lui…
Orice dinozaur, indifent cât de feroce ar fi fost, începea prin a
fi mic, un pui mic. Puii duceau o luptă de supravieţuire.
Pericolele îi pândeau atât pe pământ cât şi din aer... Culmea,
unul dintre duşmanii puiului de Rex era chiar adultul Rex. Asemeni
leilor, adulţii Rex vedeau în pui o posibilă viitoare concurenţă.
Egoismul lor nu le permitea să vadă dincolo de acest aspect. Poate
că puiul de Rex ameninţat putea deveni aliatul lor în lupta pentru
supravieţuire, poate le-ar fi vânat mult mai bine prada, poate…
Cert este că gândirea de grup se opreşte undeva, lovindu-se ca de
o baricadă invizibilă, numită PERSONALITATE. Depinde de noi cum
folosim această baricadă. Uneori poate deveni drumul spre agonia
unui destin cu final mai puţin fericit sau… poarta către ceva mai
bun. De noi depinde dacă lăsăm să fim călcaţi de adulţii Rex
sau dacă devenim viitorii titani…
Talestri
o ascultă, vrăjită, pe Elisedd. Ar fi stat cu ea ore întregi.
Apucă mica harpă de lângă ea şi începu să fredoneze o Kaliwi,
unul dintre câtecele preferate. La lumina lumânărilor, printre
cele trei umbre ce se răsfirau pe pereţi, se auzi glasul ei,
cristalin şi limpede:
Azi,
turmele… mi le colind,
Armiring,
zee din Oltrawp,
La
adevăruri, poposind…
Născut-am
fost, în zi stelată,
Promis-ai
tată să ne dai
Putere,
viaţă-ndelugată
Acum
te faci că nu mai ai?!
În
Dysol mi-ai promis Oltrawpul
Acum
mă simt cumva săpată,
De-o
nimfă, care-mi taie timpul,
În
Cartea Vieţii, o errată…
Nu
fac decât să-mi văd de turmă,
S-o
păstoresc, cum ţi-am jurat.
În
viaţa vieţilor las urmă
Zeiţă,
cu adevărat…
CEI
PATRU VOINICI
TALESTRI,
REGINA AMAZOANELOR
Capitolul
VI
Era
o zi de toamnă, neasemuit de frumoasă, iar munţii musteau de
bunătăţi. Râul Auras şerpuia voios, alintat de micii afluenţi
de pe potecile poleite cu frunze arămii. Pe vârful unei coline, nu
prea înalte, se puteau vedea clar, două siluete. Erau două tinere,
cu trăsături armonioase, de fete abia coapte. Nu le dădeai mai
mult de 18 ani de fiecare, deşi aveau puţin peste douăzeci. Purtau
nişte rochii lungi, din fâşii de cânepă semitransparentă,
legate la mijloc cu nişte curele împletite din piele neagră.
Sânii, nu prea mari, dar fermi, tresăreau ştrengăreşte la
râsetele şi chicotele fetelor. Părul lor sclipea sub razele
soarelui, iar buclele uneia îţi luau privirea cu apele fascinante
de un azuriu-violet. O şuviţă împletită îi era răsucită în
jurul capului, în semn de coroniţă, iar în partea dreaptă, părul
îi era prins cu o clamă rotundă, probabil din argint, sau poate
chiar din platină şi cu un citrin sclipitor la mijloc, lucrat cu
mare fineţe. Marginile metalice imitau dantela, iar de ele erau
agăţate, câteva pene de vultur alb. Pe umărul drept i se putea
vedea clar un tatuaj cu însemnele nobilelor amazoane. Purta nişte
brăţări metalice, din cel mai bun oţel, care treceau, puţin,
peste încheietura mâinii, acoperindu-i o parte din ea. Erau menite
să protejeze în lupta de la apropiere. Tânăra îşi rotea
deasupra capului sabia subţire şi uşoară, strigând ceva
războinic. Era Talestri, prinţesa amazoană, însoţită de
prietena ei cea mai bună, frumoasa şi sensibila dansatoare Aela.
Totul părea un joc, tinerele se amuzau, se pare, de ceva.
-
Bine Aela, se auzi glasul prinţesei. Păi mă întrebi tu cum îmi
voi seduce barbatul? Tu, cea care ar trebui să mă înveţi?
-
Talestri, ai mai multă şcoală decât mine… Păi numai
Druida-Mamă câte te-a învăţat. Plus că… să nu uităm de
bietul Amadoc. Ştii bine cât de tare i-ai sucit minţile şi cât a
suferit din cauza faptului că s-a îndraăgostit de tine…
Talestri
zâmbi ştrengăreşte, îşi duse un deget pe buze, şi le subţie
seducător, amintindu-şi parcă de plăceri ascunse şi apoi,
făcându-i cu ochiul Aelei, răspunse:
-
Mmmm… Frumos şi dulce a mai fost fiul de negustor trac… Păcat
că nu a înţeles şi maică-mea rostul lui în viaţa mea,
ţinându-mă închisă, în lagărul Burneshei vreo patru săptămâni…
-
Cred că au fost trei…
-
Ei, ce mai contează, Aela?!
-
Păi contează! Să ne ferească zeii de urmaşi cu oameni de rând!!!
Talestri
începu să râdă zgomotos. Privi, cu drag spre Aela, o iubea ca pe
o soră.
-
Draga mea, îi zise prinţesa dansatoarei. Aveam eu numai optsprezece
ani împliniţi, dar eram destul de conştientă de ceea ce sunt şi
de responsabilităţile mele faţă de noi, amazoanele.
-
Ştiu, Talestri! De asta te iubesc eu atât de mult.
-
Da, Aela! De asta mă iubesc şi lupii mei atât de mult. Oare unde
or fi cei doi ştrengari?
Talestri
se opri şi scrută cu privirea valea. Duse două degete la gură
şuierând scurt, de trei ori, ca o imitaţie a vântului. Două
umbre apărură din senin, în vale, şi începură să urce spre
cele două fete. Erau cei doi lupi, prietenii devotaţi ai prinţesei,
care o însoţeau peste tot. Acum lipsea doar calul negru,
Draconarius, de care Talestri avea mare grijă. Se pare ca Diossippe
nu-i avea la inimă pe cei trei prieteni patrupezi ai prinţesei. Se
presupunea că Talestri i-ar fi primit de la tatăl ei, deşi era
interzis ca amazoanele să ţină legătura cu taţii. Rufus, lupul
roşcat, ajunse primul şi se tolăni, ca un alintat, la picioarele
Aelei. Ştia că aceasta avea mare grijă de el. Aela se aplecă şi
începu să îl scarpine după ceafă. Lupul scoase limba afară de
plăcere şi îşi închise ochii.
-
Ia te uită la el! exclamă Talestri de parcă n-ar fi ştiut. Păi
aşa se comportă un luptător adevărat?! Rufuuuus!
Dar
Rufus se făcu că nu o aude, îi era prea bine sub aripa Aelei.
Apăru şi Strimon, lupul alb.
-
Cel mai tânăr dintre noi, dar cel din urmă. Păi aşa se cade
Strimon? îl întrebă Talestri dojenitor. Aşa lup lenos nici că am
văzut în viaţa mea, adăugă ea, uitându-se pieziş spre lupul
care privea liniştit şi gânditor spre valea în care şerpuia râul
Auras.
-
Are un an şi ceva, cam micuţ… Ce să-i faci? adăugă Aela… Mai
bine povesteşte-mi ce te-a mai învăţat Druida-Mamă. Zi-mi despre
seducţie!
-
Păăăăăi, ce să zic?...
Talestri
privi puţin încurcată spre cer, îşi roti ochii, apoi, trăgând
o gură de aer, continuă:
-
În primul rând trebuie să ştii ce cauţi. Apoi găseşti ţinta.
Asta este partea uşoară, cred… Urmează o perioadă în care
trebuie să aplici cu minuţiozitate toate legile seducţiei, astfel
încât ţinta să nu îşi dea seama că este în vizor. Va ajunge
să facă ea primul pas, crezând că, de fapt ea este cea care
iniţiază procesul seducţiei. Acest lucru, îl va incita pe bărbat,
nefiind conştient de adăvărata realitate. Trebuie să îl laşi să
creadă că el conduce, anticipându-i fiecare mişcare. Ştiind ce
urmează, îţi va fi uşor să îl conduci spre ceea ce vrei tu, de
fapt. În final, tu îţi atingi scopul şi îţi vezi de viaţă,
iar pe el îl laşi cu ochii în soare, căutând un argument solid,
pregătit din timp… bineînţeles…
-
Totuşi… lumea cam ştie ce căutăm noi. E greu să îţi ascunzi
intenţiile…
-
Crezi, Aela? Păi lumea ştie, de exemplu, că prinţesa amazoană,
Talestri, este altfel decât mama ei… Că îi place să încerce
lucruri noi. Că, probabil, ţine legătura cu tatăl ei (la auzul
acestui lucru, Aela scuipă în palma dreaptă şi duse mâna la
călcâiul stâng, de parcă ar fi încercat să scape de un
blestem)… Aşa că, draga mea, continuă prinţesa (prefăcându-se
că nu a văzut gestul prietenei), bărbaţii din lumea întreagă
pot spera că eu, Talestri, pot fi aleasa inimii lor, iar ei, regii,
s-ar putea lăuda că au reuşit să ia de soţie o prinţesă
amazoană!
Aela
rămase cu gura deschisă. La aşa ceva nici că se aşteptase. O
privi pe prinţesă cu profund respect şi nu mai putu să adauge
nimic. Talestri îşi contiună jocul cu sabia, scoţând strigătele
ştiute. Cei doi lupi şi dansatoarea, o însoţeau la un pas
distanţă. Rufus se mai oprea, din când în când, la picioarele
Aelei, primindu-şi binemeritatele scărpinări pe după ceafă, iar
Strimon, scruta intens valea, cu o mare curiozitate. Din când în
când, ieşea cu câţiva metri înaintea grupului, dar de fiecare
dată se întorcea lângă prinţesa, care îi mai arunca priviri
piezişe, în semn de nemulţumire, aşa, cât să înţeleagă şi
junele alb cine e şeful.
Lagărul
amazoanelor
TALESTRI,
REGINA AMAZOANELOR
Capitolul VII
Cele
două amazoane ajunseră, într-un final, pe malul râului, unde era
construit lagărul Burneshei. În general, erau trimise aici de
Diossippe pentru a învăţa arta războiului sau dacă erau
pedepsite. De data asta veneau bine dispuse, să discute ultimele
detalii cu generalul armatei amazoanelor, înainte de plecarea lor în
ţinuturile mai calde. În faţa lor se ridica, maiestuos, un gard
mare, construit din trunchiuri de brazi înalţi. O amazoană-soldat
le zări din timp şi le deschise poarta greoaie chiar înainte ca
cele două tinere să ajungă în faţa ei. Talestri îi făcu
şmecheră cu ochiul prietenei ei şi amândouă începură să
chicotească la vederea amazoanei-soldat. Aceasta era îmbrăcată cu
o rochie din piele maronie bătută cu zale şi părea să nu aibă
niciun sân. Avea un corp robust, plin de muşchi. Aela nu se putu
abţine şi îi şopti prinţesei:
-
Asta o fi, zic şi eu, fiica Burneshei, că prea seamănă cu ea?!
Talestri
începu să râdă zgomotos şi, după ce trecură de poarta înaltă,
strigă, râzând cu hohote:
-
Aelaaaa, e plin de Burneshe aici! Zici că s-a reprodus la nesfârşit.
Văzând-o
pe Burnesha ieşind dintr-o baracă de lemn, chiar în faţa lor,
Talesti nu se putu abţine şi îi zise:
-
Mare general mai eşti! Să ne trăieşti! Aşa da armată! Ai vorbit
cumva cu Druida-Mamă şi te-a ajutat cu reproducerea? Oriunde mă
uit în jur, te văd numai pe tine… ce-i drept în ipostaze
diverse, mai tinerică sau mai puţin…
-
Haide, hai! o apostrofă Burnesha, obişnuită cu acest tip de
abordare al prinţesei. Să vedem cât de bine te vei reproduce tu şi
apoi să îţi dai cu părerea!
Talestri
îi făcu din ochi, Aelei, cam foarte şmechereşte şi adăugă:
-
Nu se lasăăăăă! Vrea ea să spună mereu ultimul cuvânt, zici
că-i mama!
Burnesha
zâmbi drăgăstos şi, făcându-le un semn războinic, le îndemnă
să o urmeze. Intrară toate trei într-o curte, nu prea mare,
îngrădită de nişte pomi. O amazoană-soldat luă lupii cu ea.
Nici nu apucă, Aela, să se dezmeticească bine, că o şi văzu pe
Burnesha cum aruncă o suliţă spre prinţesă. Aceasta se feri
instinctiv, şi, vădit incitată, râse cu poftă. Burnesha scoase
de la brâu un cuţit şi îl aruncă, din nou spre Talestri.
Prinţesa deja scosese sabia din teacă şi, ţipând scurt, lovi cu
aceasta cuţitul, aruncându-l spre gard. Generalul sări peste nişte
buşteni şi reveni, într-o secundă lângă ele, cu ditamai sabia.
Aela se adăposti după un copac. Scenele astea nu prea erau de ea. O
văzu pe Talestri agitându-se, nervoasă, în faţa Burneshei, dând
cu sabia în stânga şi în dreapta, cu atâta satisfacţie, de
parcă ar fi fost jocul ei preferat, încă de mică. Sări pe lângă
Burnesha, dându-i un cot în spate.
-
Saaaaluuuut! se auzi strigătul prinţesei.
-
Ia de-aici, îi răspunse Burnesha, învârtindu-se prin aer şi
încercând să dea cu piciorul drept spre prinţesă, de parcă ar
fi fost un adversar de temut.
-
Taleeeestriiii! se auzi vocea panicată a Aelei.
Dar
Talestri părea să se distreze în continuare. Cu o rotire, bruscă,
de treisuteşaizeci de grade, aceasta reuşi să o apuce pe Burnesha
de picior şi să o dea de pământ.
-
Hmmmmmm… se auzi glasul înăbuşit al generalului. De ce ai
adus-o şi pe smiorcăita asta aici? întrebă aceasta arătând spre
dansatoarea Aela.
-
Să nu ne îndepărtăm de la subiect, draga mea Burnesha, zise
zeflemitor Talestri. După cum vezi, am câştigat şi de data asta.
Burnesha
o privi, cu dragoste, şi răspunse:
-
Adevărul este că în ultima vreme ai făcut progrese mari. Nu
ştiu cu cine te-ai mai antrenat sau… ce sânge curge prin vinele
tale, dar… e de bine…
-
Păi, al zeului tău preferat, se grăbi să răspunda Aela.
-
Hm… Fetişcana asta vorbeşte prea mult. Eşti sigur că vrei
să o iei cu tine la drum, Talestri? întrebă Burnesha cu dezgust.
Talestri
gesticulă cu sabia spre cer şi zise, de parcă nu ar fi auzit
întrebarea:
-
Se lasă seara, tare bine mi-ar prinde un ceai de tei după
drumul de azi…
-
Haide sus, că Melestri a pregătit nişte carne de cerb
afumată, cu cartofi copţi în cuptor şi am şi nişte vin buuuun!
A ieşit o minune anul asta! Îţi lasă gura apă.
-
Talestri, am la mine ceai de tei şi miere de la Druida-Mamă,
se auzi vocea Aelei.
-
Crezi că aici nu este? o apostrofă Burnesha. Talestri,
dansatoarea ta mă enervează la culme. Chiar trebuia să o aduci, să
îi văd privirea aia de copil… tâmpă?!
-
Hei, hei… Să trecem peste. Vreau să gust din carnea de cerb
şi din vinul tău roşu. Sunt convinsă că are o aromă deosebită,
altfel nu l-ai fi lăudat.
Cele
trei amazoane se îndreptară spre o poartă mare, cioplită în
munte. În jurul ei erau cioplite alte zeci de ferestre, cele din
vârful muntelui având nişte foişoare din liane şi frunze.
Talesti se opri un pic şi, inhalând cu poftă aerul răcoros de
munte, privi spre cer, alintându-şi, parcă, privirea cu cerul
albăstru-auriu. Burnesha şi Aela îşi continuară drumul, intrând
pe poarta imensă. Talestri le privi gânditoare şi, rotindu-şi
privirea, admiră forfota din barăcile amazoanelor-soldaţi.
-
Asta e armata mea, tată! Vezi, sunt la fel ca tine! se auzi
vocea prinţesei…
Aceasta
îşi pipăi sabia, parcă vrând să se asigure că este la locul ei
şi, cu paşi bine calculaţi, se apropie de poarta din muntele de
piatră şi intră în palatul Burneshei.
În
faţa ei, se vedeau două umbre. Generalul mergea în faţă, iar
dansatoarea la câţiva paşi, în urma ei, ţinând strâns în
mâini, coşul în care aveau apa de drum şi câteva fructe. Pe
lângă ele trecu, în grabă, un grup de amazoane-soldaţi. Era
schimbul de noapte, care asigura protecţia lagărului. Paşii grei
şi calculaţi se auzeau ca un ecou printre zidurile de piatră.
Firicelele roşiatice, de asfinţit, tresăreau printre ferestrele
mici şi rare. Era un altfel de acasă pentru prinţesă, era un loc
special care-i aminea de tatăl ei…
Climene
TALESTRI,
REGINA AMAZOANELOR
(Capitolul
XI)
Zgomotul
lingurii de cositor, lovindu-se de cana de lut, se auzea tot mai
puternic în crâşmă. Celeno învârtea de zor în ceaiul ei.
Talestri o privi cu subînţeles de câteva ori, fără niciun
rezultat.
- Termini
odată? se auzi vocea răguşită a amazoanei-soldat, Melestri.
Celeno
se opri brusc, aşa, ca dintr-un vis. Îşi ridică ochii
împăienjiniţi de oboseala din ajun şi căută, insistent,
privirea prinţesei. Talestri o evită, privind spre geam. Celeno
puse linguriţa pe masă şi zise, căscând:
- Abia
aştept să vină Climene, să-mi povestească distracţia de azi
noapte…
Talestri
tresări şi întrebă imediat:
- Păi
nu aţi fost împreună azi noapte? Climene nu e în cameră?
- Ba
daaa… Am fost împreună azi noapte, până la un moment dat, când
ea a plecat cu
Rammu în camera noastra şi eu a trebuit
să merg să dorm cu Aela şi Liliana, răspunse Celeno, neobişnuit
de satisfăcută.
Se
lăsă tăcere. Talestri se schimbă la faţă. Melestri începu să
îşi roadă unghiile şi se apropie de geam, parcă încercând să
caute cu privirea amazoana buclucaşă.
- V-am
dat eu voie să ieşiţi cu akkadienii? se auzi deodată vocea
răsunătoare a prinţesei. Se ridică furioasă şi împinse brusc
scaunul, care se lovi puternic de perete, rămânând, totuşi, în
picioare.
- Oho,
cineva şi-a început dimineaţa cu multă energie, se auzi vocea
deja cunoscută a generalului Khonstur.
Tocmai
intra pe uşă, alături de prietenul lui, Murrabi. Apoi privi amuzat
la scaunul proptit de perete şi se aşeză la două mese distanţă
de amazoane. Tânara de aseară, cu ulcioarele, apăru imediat lângă
general, aşteptând, parcă, mângâierile de atunci, dar acesta nu
păru impresionat de drăgălăşenia ei şi îi spuse să îi aducă
nişte apă rece şi ceva afumătură cu pâine pentru masa de
dimineaţă. Talestri îşi luă scaunul şi se aşeză resemnată la
masa ei. Nu ştia de ce, dar nu şi-ar fi dorit ca Khonstur să
asiste la o ceartă între amazoane. În alte împrejurări nu i-ar
fi păsat, dar nu voia să îi ofere şi mai multă satisfacţie,
având în vedere atitudinea lui jignitoare din seara trecută.
Prinţesa îşi luă cana de lut şi începu să soarbă încet din
ceaiul de soc. Temerea ei, însă, se adeveri, după două-trei
clipe. Uşa se deschise larg şi în crâşmă intrară, foarte
veseli, Rammu şi Climene. Amazoana îl ţinea de braţ pe soldatul
babilonian, iar pe faţa ei se putea citi satisfacţie şi voie bună.
Khonstur păru surprins şi chiar îşi încruntă sprâncenele.
Talestri simţi că nu îşi mai poate stăpâni pornirile, dar reuşi
să se abţină, cu greu, rămânând pe scaunul ei. Rammu o conduse
politicos pe Climene la masa amazoanelor, iar aceasta, după ce îi
zâmbi dulceag, se aşeză lângă Celeno, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic.
- Ai
multe de explicat, îi şopti Talestri.
În
vocea prinţesei se putea desluşi clar, multă nemulţumire. Celeno
tresări şi răspunse:
- Cred
că e doar o mică gelozie, că am luat-o înaintea prinţesei…
- Climene?!
o apostrofă Aela. Ai înnebunit? Ce tot spui acolo?
- Păi
oare nu pentru asta ne-am pornit toate? întrebă Climene.
- Cred
că te-ai cam grăbit, plus că noi trebuie să fim mai preţioase.
Nu te poţi arunca aşa, din prima, cu oricine, răspunse Aela, luând
cu multă senzualitate, din strugurii negri de pe masă.
Amazoanele
începură să discute în şoaptă despre noaptea care tocmai se
încheiase. Climene nu părea să fie afectată deloc. Talestri luă
un măr de pe masă şi începu să se joace cu el, mâinile ei
trădau nervozitate.
- Aşa
deci, înţeleg că l-ai cunoscut destul de bine pe soldatul meu,
Rammu? se auzi deodată vocea lui Khonstur.
Acesta
se apropie pe neobservate de masa amazoanelor. Tresărind, Talestri
scăpă din mână mărul. Aela se ridică şi i-l aduse imediat, dar
prinţesa îl puse înapoi pe masă. Nu-i plăcea că generalul
vorbea dulceag cu amazoana ei.
- Mă
bucur să ştiu că sunteţi atât de prietenoase, adăugă Khonstur,
atingând, uşor, cu mâna, faţa lui Climene.
- Cred
că îţi dai prea repede cu presupusul, se auzi vocea fermă a
prinţesei amazoanelor.
- Ah,
da, uitasem că e şi leoaica aici. Draga mea prinţesă, cred că
ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Că tu vrei să îţi ţii în
frâu trupa, este ceva. Zvonurile despre… prieteniile voastre sunt
atât de vechi şi bine povestite, că mi-e greu să cred altceva.
Plus că atitudinea voastră confirmă totul, deci nu înţeleg ce
vrei să spui. Dacă vrei să mă abordezi (generalul se apropie de
Talestri şi zâmbi suspect), cred că o poţi face direct, că nu am
timp de stat la poveşti.
Talestri
făcu ochii cât cepele şi răspunse în doi pieri:
- Te
apreciezi prea mult, crezând că prinţesa amazoanelor ar putea fi
vreodată interesată de tine…
Khonstur
se schimbă la faţă. Era un bărbat brunet, înalt, probabil
akkadian, cu umerii laţi, de războinic. Avea ochii mari şi o
privire aprigă. Părul lung era prins la spate cu o sfoară.
Talestri îi observă tremurul buzei de sus, probabil de la
nervozitatea care pusese stăpânire pe el. Avea o cicatrice mai
veche, chiar deasupra buzei, ceea ce îi dădea un aer de virilitate
în plus. Aela suspină şi îşi sprijini capul în palme,
privindu-l cu dorinţă pe general. Dar acesta nu mai păru interesat
de vreo amazoană. Le întoarse spatele şi se îndreptă spre masa
lui, la care se aşezase şi Rammu. Talestri privi cu satisfacţie
spre general, ştia că lovise acolo unde îşi dorise ea. Prinţesa
zâmbi şi, luând o bucată de turtă din coşul de paie, o întrebă
jovială pe Climene:
- Aşa
deci, ia povesteşte-ne, tu, de ce e în stare un soldat akkadian?!
Climene
parcă atât şi aştepta. Începu să povestească pe nerăsuflate
totul... Amazoanele chicoteau, făcându-şi cu ochiul. Nici nu
observaseră când au rămas singure în crâşmă. Toată lumea se
grăbea să plece, unii spre munţi, alţii spre mare. Trebuia să se
organizeze şi ele, aşa că Talestri le întrerupse conversaţia,
amintindu-le, că, pe la amiază, trebuie să ajungă în port.
Imediat, toate se ridicară şi se porniră, în grabă, spre
camerele lor, gândindu-se la întâlnirea cu marea…
Cartina
TALESTRI,
REGINA AMAZOANELOR
(Capitolul
XII)
Paşii
amazoanelor se auzeau puternic pe lespezile de piatră ale portului
din Histria. Talestri ronţăia de zor o bucată de pesmet din
tărâţe, păstrat cu grijă de Aela, în coşul prinţesei.
Siluetele lor atrăgeau privirile trecătorilor, unii uimiţi de
urâţenia amazoanelor-soldat, iar alţii fascinaţi de frumuseţea
amazoanelor-fruntaş. De departe însă, deosebită rămânea
Talestri, cu părul ei albăstrui-violet, prins de-a lungul cozii, în
trei locuri, cu legături din cânepă împletită. Aela o urma
atentă, gata să mai scoată din coş şi alte bunătăţuri, deşi
prinţesa nu era o gurmandă de felul ei. Ajunseră în locul
stabilit cu Eber, negustorul fenician. În faţa lor se înălţa o
frumuseţe de corabie cu vela încă strânsă pe catargul format din
cei doi stâlpi de lemn, dar care părea să tremure la adierea
vântului, nerăbdătoare în faţa unui nou drum pe marea mohorâtă
şi neospitalieră. Cu un pintel alungit în faţă, corabia era
prevăzută cu trei nivele pentru circa 144 de vâslaşi. Având 48
de rame, atingea o viteza cam de 10 mile, una performantă pentru
acele vremuri.
-
O triremă! se auzi vocea plină de încântare a lui Melestri. Pe
toţi zeii, trebuia să îmi dau seama că prinţesa noastră va
alege, pentru acest drum, ceva deosebit.
-
O ce? întrebă Climene năucită.
-
O triremă, răspunse Aela plictisită. Să nu-mi zici că ai uitat
când Burnesha ne-a povestit despre celebrele corăbii feniciene?
Climene
îşi învârti ochii năucită, nu-şi amintea nimic din discuţia
despre navigaţie. Talestri nu le băgă în seamă pe cele două
amazoane, ci se apropie, în grabă, de puntea din scânduri late
care făcea legătura între corabie şi ţărm. Nu reuşi să facă
doi paşi pe aceasta că se şi poticni de un om micuţ de statură,
adus de spate şi cărunt. Era Eber, negustorul fenician. Acesta se
propti, ţanţoş, în faţa prinţesei.
-
Bine ai venit, prinţesă Talestri, pe umila mea Cartină, zise Eber,
făcând o plecăciune uşoară din cap.
-
Bine te-am regăsit, dragul meu Eber! răspunse Talestri. Umila ta
Cartină mă lasă mută cu frumuseţea sa. Culoarea velei este
foarte bine aleasă, de parcă soarele s-ar fi scăldat în ea, şi
lemnul este frumos lucrat şi lustruit, recunosc arta bravilor
fenicieni.
Zicând
acestea, Talestri lăsă în coşul Aelei bucata de pesmet şi se
îndreptă spre velă. Nici nu reuşi să îşi delecteze privirea cu
balustrada de lemn cu mici însemne feniciene, că un zgomot puternic
se auzi. Uşa ce dădea spre încăperea principală a corabiei se
deschise şi Rammu ieşi, plin de nervi. Privirea însă îi deveni
senină şi, vădit entuziasmat, se apropie de Climene şi zise:
-
Charie, frumoasa mea! Pe toţi zeii, nu credeam că ne mai vedem
curând!
-
Zeii ne-au surâs din nou, interveni Melestri cu iz ironic. Cred că
prinţesa noastră e foarte încântată.
Talestri
rămase cu gura căscată, privind cu groază, spre uşa larg
deschisă, prin care se vedea silueta bine conturată a lui Khonstur.
Acesta privea amuzat spre grupul de amazoane de pe puntea superioară.
-
Ia te uită ce delegaţie importantă avem azi la cină. Draga mea
prinţesă, încep să cred că ne urmăreşti. Oare să facem şi
noi parte din măreţia viitorului tău?
-
Charie, generale Khonstur! răspunse Talestri, pe un ton amiabil
forţat. Cred că sunt doar simple coincidenţe printre papirusurile
zeilor. Sunt mulţumită de faptul ca la bord se află persoane pe
care le cunoaştem deja.
-
Sunt convins, răspunse generalul, apropiindu-se de prinţesă şi
privind-o cu interes.
Talestri
nu răspunse acestei provocări deschise, fiind sigură că asta îşi
dorea Khonstur. Un răspuns ar fi generat o serie de alte schimburi
de replici, probabil fără niciun rost anume. Eber apăru ca din
senin şi, după ce aprecie entuziasmat faptul că amazoanele se
cunoşteau cu ceilalţi călători, le arătă încăperile în care
trebuia să stea pe tot parcursul călătoriei. Talestri avea o
încăpere mică, dar numai a ei, spre deosebire de celelate amazoane
care trebuia să împartă două cam la fel de mari. Khonstur primi
una în apropiere de încăperea prinţesei. Talestri simţi un fior
străbătându-i corpul la gândul că la mică distanţă va sta
generalul babilonian cu statura impunătoare de akkadian. Câteva
gânduri îi trecură fugare prin minte, dar şi le alungă imediat,
conştientă fiind de faptul ca orice implicare emoţională cu
generalul ar genera o serie de probleme şi ar putea chiar periclita
obiectivul pe care îl avea de atins. Corabia începu să se clatine
şi, după ce se lovi cu sacii de nisip de marginile pietruite din
port, se îndreptă legănat spre ieşirea din micul golf. Vocile
vâslaşilor se auzeau puternic şi ritmat, de parcă asta şi-ar fi
dorit să facă toată viaţa, să fie picioarele frumoasei Cartine
în apele mărilor. Talestri se întinse pe patul de lemn. Era cam
tare faţă de cel obişnuit, pe care dormea acasă, dar ceva era
magic în acea încăpere căptuşită cu lemn de brad. “Să fie de
la legănatul Cartinei sau de la mirosul sărat din Pontus Axeinos?”
se întrebă prinţesa.
-
Ridicaţi vela! se auzi vocea puternică a lui Eber. Mai repede,
sclavi de nimic. Am dat o groază de bani pe voi şi nu sunteţi în
stare să ridicaţi o amărâtă de velă? Uşor la cataaarg! Unde te
uiţi, chiorule? Tu nu vezi de unde bate vântul? Ajută-l pe ăla să
îndrepte spre direcţia cea bună. Uşoooor, că ne răstorni…
Gata, lasă!...
Talestri
chicoti amuzată, îl şi vedea pe bătrânul negustor alergând pe
puntea superiară şi încercând să se impună în faţa oamenilor
săi. Vorbea cam mult, dar îi iubea pe toţi ca pe copiii lui şi
suferea pentru fiecare în parte dacă era cazul. Prinţesa închise
ochii, glasul mării se auzea tot mai desluşit, erau deja departe de
ţărm.
