SVIT

  

Mă cheamă Svit şi sunt o pisică neagră, de casă. Am un nume cam neobişnuit pentru sătucul în care stau, dar aşa a vrut Cosmina, prietena mea cea mai bună. Are grijă de mine şi mă plimbă peste tot. Astăzi s-a hotărât să mă ducă în oraş, că tot mergea cu mama ei. A fost cam greu drumul. Am intrat într-o cutie mare de fier, numită autobuz. Era atât de cald, soarele frigea de după geamuri, iar blăniţa mea se mototoli într-un fel ciudat. Cosmina m-a ţinut, tot drumul, la pieptul ei. Abia mai respira şi ea, acel aer, fierbinte, de vară. Eram o echipă, ştiam. Aşa că am stat cuminte în braţele ei, până m-a scos din cutia aia mare, plină cu oameni. M-am speriat când am ieşit afară. Nu mi-a povestit nimeni, până atunci, să fi văzut aşa ceva. În jur erau numai case gigantice şi foarte, foarte mulţi oameni fără animale. Copacii erau greu de găsit cu privirea, aşa că m-am aciuat şi mai mult la pieptul Cosminei, de frică să nu mă pierd. Am ajuns la una din casele alea mari, am intrat înăuntru şi am simţit, în sfârşit, răcoare. Totul era neobişnuit în jur. Am urcat nişte trepte, am trecut prin nişte camere, ca apoi să ni se deschidă o uşă în faţă. Deja mă luase groaza, dar văzând-o pe mătuşa Gina, blăniţa mea se pufoşi de plăcere. Ce bine ştia aceasta să mă mai scarpine, atunci când venea la noi în vizită! Şi daaaaa! Venea mereu cu Riki, băieţelul vesel cu ochi albaştri. Cosmina îi zicea verişor. Ce bine! Îl voi cunoaşte, oare, şi pe Bob? Atât au tot povestit despre el. Cred că e un motănel tare drăguţ! Într-adevăr, am intrat într-o încăpere luminată şi frumos colorată. Cosmina mă lăsă jos şi îşi îmbrăţişă, veselă, verişorul. M-am pitit după un dulăpior de pantofi, dar mătuşa Gina mă luă de acolo şi mă duse într-o cameră mult mai mare, numită salon. “Uite-l şi pe Bob!” am auzit glasul lui Riki şi, dintr-odată, în faţa mea se înfăţişă ditamai dihania. Un câine imens, cu botul umed şi respiraţie intensă, veni lângă canapea şi începu să mă miroasă curios. Blana mi se transformă în mii de ţepi, iar inima începu să îmi bată cu putere. “Priveşte-o pe Svit, Cosmina, cred că îi e frică de blănosul nostru!” zise Riki vesel. Numai de veselie nu-mi ardea mie în acel moment. Păi eram atât de mică, în faţa acestui… Bob, atât de mare. Azorel al nostru era de trei ori mai mic şi tot îmi mai dădea emoţii, uneori. Bine, nu ştiu dacă mi-a fost cu adevărat, vreodată, frică de el. Chiar ne înţelegem bine în ultimul timp. Hm, oare m-aş putea înţelege şi cu… Bob? Uite-l, îşi ridică laba imensă, în semn de joacă! De ce n-aş încerca? Asta da provocare! Până la urmă, Cosmina şi Riki sunt chiar aici, aşa că nu am de ce să mă tem! Hei, blănosule uriaş, ia de aici! He, he! I-am dat câteva lăbuţe, unele mai moi, altele mai cu gheruţe, dar el nu se supără. Dimpotrivă, nu aş fi crezut că un asemenea uriaş ştie să se joace atât de bine. Am făcut mare scandal la mătuşa Gina. Am stricat o vază, i-am dat jos hainele din cuierul de pe hol, dar n-a părut să se supere prea mult, era prea concentrată la discuţia cu mama Cosminei. Spre seară, obosisem. M-am întins pe canapea, lângă mătuşa Gina şi, parcă citindu-mi gândurile, aceasta începu să mă scarpine aşa cum numai ea ştia să o facă. Bob dispăruse undeva, cred că se tolănise pe hol. Nici nu reuşisem să aţipesc bine, că am simţit mâinile calde şi atât de cunoscute ale Cosminei. Aceasta mă luă în braţe şi se apropie de uşă. L-am privit pe Bob, ca de rămas bun, dar acesta nici nu ne băgă în seamă. Dădu de două ori din coada lui şi cam atât. Of, câinii ăștia, nu le pasă niciodată de bunele maniere. Experienţa a fost, oricum, interesantă. Am ce le povesti lui Kiki şi lui Ginette, vecinele mele. Ar fi interesant dacă Azorel l-ar cunoaşte pe Bob! Cred că s-ar înţelege bine şi ne-am putea juca împreună! Abia aştept să îi povestesc de întâlnirea mea cu Bob, sigur nu mă va crede. Până atunci, drumul e lung până acasă şi ce bine e să moţăi în braţele Cosminei…

“POVESTE DINTR-UN SAT”

 

 

A fost odată, ca niciodată, într-un sat de pe malul unei ape, cu ţărani harnici şi cinstiţi, un tânăr atât de sărac, de nici vântul nu-i mai şuiera prin cămară. Sătul fiind, de pereţii umezi şi goi… hop i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă foc. Flăcăul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şi nicidecum nu reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru din fire şi sigur nu şi-ar fi dat frumuseţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el. Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în acel colţişor de lume. Privi el mai îndeaproape şi dădu cu ochii de peticul ăsta de pământ, tocmai când oamenii sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul singur stătea trist şi necăjit. Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă. Dumnezeu îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti câte ceva din rugăciunile lui Ioni. Cum era binedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îl îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. Se găsi şi un ţăran care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari. Impresionă nu numai fetele din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Acesta din urmă, rămase atât de uimit, de măiestria lui Ioni, de a călări şi de a ridica batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas părintesc:

-  Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc o dorinţă.

Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul:

- O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale…

Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat:

- Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt:

- Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă răspicat:

- Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere?

- Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul.

- Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut:

- Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-a mai pomenit!...

Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând:

- Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău?

Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului.

- Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri:

- Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur.

- Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii.

- Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată!

Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel:

- Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă!

- Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi!

Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură:

- Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată...

Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură:

- Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?...

Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…

CAIETELE RESTAURĂRII

Am citit de curând nişte opinii în ceea ce priveşte “Caietele Restaurării” şi am ajuns la concluzia că sunt nişte informaţii pe care aş vrea să le ştiu şi chiar împărtăşi. Zis şi făcut, azi mi-am comandat 6 volume (caiete din anii 2015, 2016, 2017, 2018, 2019 şi 2020) şi chiar am găsit un volum online (2014). Se anunţă a fi nişte lucrări de calitate cu o  grafică elegantă şi cursivă.

Despre ce este vorba?  ACS (Asociația Art Conservation Support) vrea să ne demonstreze că vizita la un monument reprezintă mai mult decât o “bifă” pe lista noastră de călătorii.

Până să primesc cele 6 volume comandate, hadeţi să răsfoim Caietele Restaurării din anul 2014, găsit online. În numărul din 2014 se face un popas la conservarea şi restaurarea lemnului şi a picturii murale.

Sunt convinsă că nu mă va dezamăgi.

Jocul din poiană

În poiana minunată

Stătea şi vorbea de zor

O fetiţă-mbujorată

Ţopăind într-un picior.

- Hai Lenuţo, zise fata

Către prietena ei,

Iar cauţi un joc de-a gata?

Născocim acum ce vrei!

Cu-o papuşă-n ceas de seară

Ţi-l aduc pe Harap Alb

Şi-apoi altfel va fi vara

În povestea de smarald!

- Cristinico, tu zici bine,

Jocul ăsta mi-ar plăcea!

Nu ştiu cine m-ar reţine,

Nici măcar o acadea!

Dar mi-a zis a mea bunică

Despre un frumos colind

Ce-l cânta când era mică,

Pe la case hoinărind.

- De-i aşa frumos colindul,

Te-aş ruga să mă înveţi!

Dau la schimb, mă bate gândul,

Urătura cu nămeţi.

- E ceva pentru cei mici?

- E fără asemănare,

La hotar de an de zici,

Cu mare îndemânare!

Casa-n care o rosteşti

Va avea belşug şi roade.

E la fel ca în poveşti

Şi în tainice balade.

Dar mai e de aşteptat

Până iarna va veni,

Frigul va sosi treptat

Şi fulgi va ademeni.

- Vai! Păpuşa mea oftează.

I-o fi dor de prinţul ei?!

Cristinico, cercetează

Să nu vină iarăşi zmei!

- Tu, Lenuţo, vezi de joacă,

Zmeii i-am învins de ieri!

Ia păpuşa şi-o îmbracă

Pentru balul de boieri.

…

Uite-aşa, în zi cu soare,

Zumzăiau două fetiţe,

Două zâne ursitoare

În rochiţe garofiţe.

Nu uita, copil cuminte,

Poate fi povestea mea,

Dar din câteva cuvinte

Poţi clădi povestea ta!

DORINȚA

 

O aripă frântă găsit-am acum,

Iar cealaltă-i dusă, făcută scrum.

Şi ochii mi-i plimb în jur fără rost,

Şi uit ce vreau eu... şi unde am fost...

...

Sunt simple cuvintele ce le rostesc.

Aşa sunt şi eu, aşa îmi doresc...

SURÂSUL EI

 Surâsul tău, fetiţă mică  

Dezgheaţă sufletul din mine.  

Surâsul tău, copilă dragă,  

Tresaltă sângele din vine.  

 

Cu puritatea ta trec munţii  

Şi vizitez codrul şi marea.  

Tu nici nu ştii cât eşti iubită.  

Eşti ca şi pâinea, ca şi sarea.  

 

Surâsul tău adapă mintea  

Şi clipa cea de ieri uitată.  

Surâsul tău azi mă veghează  

Din mica poză înrămată.  

 

Zâmbeşte-mi cum tu ştii mai bine  

Şi dăruie iluzii fine.  

Azi vin la tine!  

 

LA MULȚI ANI, KITTY! La mulți ani, scumpa mea nepoțică, Cristina Toderasco!  

 

https://www.libris.ro/domnisoara-kitty-batmindru-lucia-AMC978-606-746-698-0--p21006610.html  

PLANETA NAUM

 

- Bunicăăăăăăăăăăăăăă!

Din beci se auzea cum strigă disperată una dintre nepoate. Bunica însă, era deja obișnuită cu astfel de strigăte și nu reacționa de nici un fel. La ușa beciului era tărăboi mare.

- Cere-ți scuze! se auzi vocea Albertinei.

- Nuuu! se auzi aceeași voce din beci.

Era Sara, o fetiță brunețică, să fi avut cam șase-șapte anișori. Albertina avea zece ani și își cerea drepturile de verișoară mai mare. Se pare că Sara, fiind crescută la oraș, s-a apucat de capul ei să-și ajute bunica. S-a dus în grădină, a luat o sapă și s-a apucat de prășit căpșunii. Și i-a prășit… în felul ei.

- Să steaaa închisăăăă!!! Se auzi o voce de băiat dinspre grădină. În câteva secunde, lângă Albertina apăru și Boris, unul dintre verișori. Era transpirat și părea disperat! A tăiat toți căpșunii, nu-mi vine să cred, adăugă el. Au mai rămas câțiva, și ăia pârliți și vai de capul lor.

- Da’ lăsați-o măi să iasă că a vrut să ajute, se auzi vocea blajină a bunicii.

- Nimiiic! o întrerupse Albertina. Trebuia să întrebe. Acum ne-a lasat și pe noi fără căpșuni. Păi măcar de strica doar partea ei. Cere-ți scuze! adăugă ea ciocănind în ușă.

- Nu vreaaau! se auzi vocea plângăcioasă a Sarei. Dă-mi voie să ies!

- Nu, până nu-ți ceri scuze!

- Eu zic să o lăsăm acolo măcar jumătate de noapte, propuse Boris. Merită!

- Ei nu chiar așa, zise Albertina. Hai, cere-ți scuze Sara și te lăsăm să ieși!

- Scuză-mă nesuferitooo! se auzi un glas printre hohote de plâns.

Lina, care până atunci stătea pe prispă, atentă la tot ce se întâmplă, izbucni în râs.

- Bunicăăăăă! Să vezi ce-o zis Sara! Ha, ha, ha! Ce scuze și-o mai cerut! Hi, hi, hi!

- Bunicuțăăă! Sara asta o’nebunit! adăugă Boris nemulțumit.

- Înnebuniți, faceți ce vreți, numai pe mine să mă lăsați în pace, se auzi glasul bunicii din bucătăria de vară.

Lina se ținea cu mâinile de burtă și, ridicându-se, intră în casă, acolo unde se juca de zor Alis, să-i zică și ei ultimele noutăți. Afară nu mai ținu mult cearta. Până la urmă, pesemne, bunica o înduplecă pe Albertina să-i dea drumul Sarei, promițându-le o poveste frumoasă înainte de somn. Eheeei! Păi bunicuța povestea atât de frumos, încât era mare lucru să primești o asemenea promisiune. Zis și făcut. Toți copiii intrară în casă, și, după ce s-au spălat, s-au aciuat sub așternuturi în cele trei paturi din cameră. După ce-și făcu rugăciunea de seară și se închină de câteva ori, bunica veni în patul din mijloc și, spre bucuria nepoților, începu să povestească:

- Se spune că demult, tare demult, bunicile povesteau altfel. Poveștile erau spuse atât de frumos, încât nepoții trăiau și se jucau alături de personaje. Dar lumea s-a schimbat treptat și multe bunici au uitat că există și această bucurie pentru nepoții lor, lumea poveștilor, d’apoi să mai și povestească. Într-o zi, cinci verișori năzbâtioși, Boris, Alis, Sara, Lina și Albertina, s-au hotărât să meargă în căutarea poveștilor adevărate. Zis și făcut! S-au îmbrăcat cu ce aveau mai comod și s-au pornit la drum. Nici ei nu știau unde să caute, dar erau conștienți că lumea poveștilor se află undeva aproape, trebuie doar să o cauți. Au luat-o în vale, spre pârâu. Acolo, la umbra unui copac, s-au așezat să-și tragă și ei sufletul. Deodată, în fața lor apăru un ștrumf.

- Ei, voi, aventurierilor! Știu ce căutați, dar căutați degeaba. Lumea poveștilor s-a hotărât să se mute pe Planeta Naum, acolo unde se spun încă multe povești.

- Dar noi iubim poveștile și vrem să le aducem înapoi, așa cum ne-a zis bunicuța noastră că sunt! răspunse Albertina. Vrem să trăim și să ne jucăm alături de voi!

- Atunci singura soluție este să mergeți cu mine pe Naum. Chiar în seara asta avem o navă care merge încolo. Se mută Scufița Roșie și Motanul Încălțat.

- Aoleu! Păi și putem să-i convingem să rămână? întrebă Alis.

- Nu cred, răspunse strumful, treburile astea sunt deja bine aranjate.

Copiii însă știau bine ce vor. După ce au promis că vor fi cuminți, au fost aduși în fața navei spațiale care trebuia să-i ducă pe Planeta Naum. Se pare că în afară de Motanul Încălțat și Scufița Roșie, se mai îmbarcau și alte personaje cunoscute. L-au văzut și pe Harap-Alb, alături de Fata Împăratului Roșu. Prințesa trebuia să intre prima în navă, dar observă că are rochia ruptă într-un colț.

- Vai, zise ea disperată lui Harap Alb, nu putem merge așa. Pesemne că mi-am agățat-o printre tufișurile de aici. Sunt sigură că dimineața era în stare perfectă!

Cei doi și-au cerut scuze și și-au planificat zborul pentru următoarea cursă. Boris îi făcut un semn discret Albertinei, iar aceasta zâmbi cu subînțeles. Ștrumful observă o foarfecă în mâna lui Boris, dar când se apropie de el, acesta nu mai avea nimic. „Probabil mi se pare” își zise ștrumful. Dar mare îi fu uimirea când văzu că Scufița Roșie își pierdu din senin... scufița, iar motanul încălțat, nu mai avea pinteni. Ștrumful, vizibil iritat, mai privi încă o dată spre omuleții care i-au promis că vor fi cuminți. Aceștia stăteau într-o parte, așteptând răbdători să le vina și lor rândul. Într-un final s-au văzut pe navă, în drum spre Planeta Naum, doar ei și ștrumful. Drumul a fost scurt și în câteva ore au ajuns la destinație. De cum au coborât, în fața lor li se așternu un orășel de basm, viu colorat și însorit. Casele erau din turtă dulce cu glazură roz și mov. Fluturi gigantici împânzeau tot cerul, iar copacii își aplecau pletele bogate peste trecerile de pietoni. Pe străzi era agitație și personaje din toate poveștile alergau bezmetice, se jucau sau se plimbau liniștite.

Cei cinci verisori au fost cazați la hotelul din turtă dulce verde, situat chiar în centrul orășelului. Aici au promis, din nou, că vor fi cuminți. Totuși, în următoarele zile, locuitorii orașului au început să dea semne că vor să meargă înapoi pe pământ. Alba ca Zapada și-a dat seama că vrea să întregească echipa cu încă un pitic, iar Prâslea cel Voinic nu-și mai găsea merele de aur și își aminti că poate lua altele doar de pe pământ, dintr-un loc știut doar de el. Maugli și-a luat toata gașca și a plecat înapoi, în Jungla de pe Terra, ferm convins că era frumos și în orășelul din turtă dulce, dar locul lor nu era acolo. Cenușăreasa a dat o fugă până la zâna ei, care încă era pe pământ, să-și comande o pereche de pantofi noi. Se crease mare zarvă pe Planeta Naum și nimeni nu bănuia că totul pornise de la... cei cinci verișori „cuminți”. Păi cine se plimba pe lângă Cenușăreasă, încercând s-o convingă că prințul o va iubi mai mult dacă va avea și pantofiori roz?! Ehe! Sara! Cine l-a întrebat pe Maugli de cât timp n-a mai fost la o vânătoare? Boris!

Ștrumful bănuia ceva, că prea s-au stricat treburile odată cu venirea celor cinci. După câteva zile se hotărî să-i urmărească, dar s-a lăsat păgubaș imediat, deoarece copiii mergeau în direcții diferite, pe poteci mărginașe sau însorite, prin parcuri sau cafenele. Lucrurile păreau că evoluează exact așa cum își propuseseră Boris, Lina, Albertina, Sara și Alis, dar...

Aici bunica se opri, ascultă cu atenție respirația nepoţilor și își dădu seama că ei erau deja plecați pe Planeta Naum. Probabil puneau ceva la cale, cum să-l aducă pe pământ pe Aladin sau pe Ariel. Pe fețele lor se putea citi un zâmbet cald și fericit, zâmbetul copilăriei.

 

Graalul, asociat cu moartea regelui Artur

 

Se spune că numele Artur vine de la Artorius, adică plugar. Cuvȃntul “plugar” mă leagă de un cȃntec drag mie, cȃntat prin anul 1994, dacă țin eu bine minte, la filarmonica din Chișinău, capitala țării Moldovei. Să nu vă gȃndiți la numele de Alina Plugaru, da? Ei, pe vremea aceea, părinții mei, profesori fiind, trăiau greu și făceau economii mari ca să ne țină pe la școli. Făceam și școala muzicală în paralel cu școala generală. Era destul de greu pentru ei să plătească o școală particulară nefinanțată de stat. Cert e că nu prin școala muzicală am cȃștigat primul I în raionul Cantemir, ci reprezentȃnd școala generală din satul meu de baștină, Ghioltosu. Bine la vremea respectivă aveam mari așteptări de la mine și nu m-a mirat faptul că am luat un premiu muzical, mai ales că tatăl meu era profesor de muzică. Bine, mi-ar fi plăcut să pot cȃnta ca surioara mea mai mică, Catiușa, cu voce de piept. Mai încercam din cȃnd în cȃnd să cȃnt “Wind of Change” de trupa “Scorpions” și chiar îmi ieșea. În fine, în final am rămas tot cu vocea de cap. Pe vremea respectivă erau reclame la televizor cu ciocolate “Mars”, “Snikers”, “Bounty” și “Kiss”. Era iarnă, mergeam înghețȃnd alături de tăticul meu pe străzile Chișinăului. La un moment dat m-am uitat chiorȃș la o masă pe care stăteau aranjate frumos ciocolate “Mars”. Tăticul a văzut privirea mea și, spre marea mea uimire, deși știam că nu prea avea bani, s-a oprit să-mi ia o ciocolată zȃmbind.

 

 - Dacă vrei, îți iau ciocolata, mi-a zis el privindu-mă întrebător.

 - Da, vreau, am răspuns eu cu neîncredere și abia șoptit.

 

Și m-am trezit cu o ciocolată, înghețată ca înghețata din congelator, căci era de pe masa de afară, dar cea mai bună.

 

În fine, am ajuns și la punctul în care trebuia să performez în filarmonica din Chișinău. În juriu era doamna Maria Bieșu. La vocea mea, cred că ar fi trebuit să fie un avantaj. I-am observat atenția crescută cȃnd am început să cȃnt. Am cȃntat prima strofă, refrenul, dar cȃnd să încep a doua strofă ceva mi-a atras atenția sus, pe boltă, chiar în față. Era ceva arhitectural atȃt de frumos, încȃt am rămas cu ochii pironiți acolo. Așa că primul vers din a două strofă l-a cȃntat cobzarul singur. Bine, la al doilea vers am prins ritmul și am revenit în realitate, ușor și sigur. M-a mirat faptul că deși uneori sunt timidă, pe scenă nu am avut această problemă mai deloc. Nu timiditatea m-a făcut să ratez primul vers din ce-a de-a doua strofă, ci peisajul arhitectural. Imediat după prestație, tăticul m-a luat de mȃnă și a zis că în acest caz n-are rost să mai așteptăm rezultatele. Contează foarte mult să nu faci asemenea greșeli. Deși, eu cred că puteam aștepta, să vedem măcar unde ne-am fi situat la acel moment. Și-apoi ce contează pentru experiența unui copil care ajunge să cȃnte pe scena filarmonicii din capitală după ce a cȃștigat deja concursul raional?

 

De ce am dat titlul acestei amintiri după cum l-am dat? Am prins o idee de curȃnd și anume faptul că nu trebuie să amesteci ouăle cu pietrele. Aici ouăle i le-aș atribui regeui Artur. El, regele, a scos sabia din piatră. Oare piatra e cea care i-a adus un nume în istorie dar și pieirea? Pornind de la un cȃntec simplu... în final, dacă te uiți doar frunzărind în prima fază filele istorice, vezi că pe Wikipedia, la capitolul Graal, apare specificată cartea “La morte d’Arthur” de Thomas Malory.

 

Rămȃi gȃnditor fredonȃnd o melodie:

 

“Spicul holdei cȃnd răsare

Măi plugarule

Către freamătul de soare

Măi plugarule

Se îmbracă-n sărbătoare

Roua frunților, plugare

Măi, măi”

 

La care aș adăuga, încercȃnd un Dadaism subtil, versurile lui Eminescu:

 

“De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin,
Merg cu subțioara-n pâine,
Nici un latră nu mă câine,
Și dacă totuși mă latră,
Eu arunc cu câini în piatră.”

 

DE UN CERBER

 

M-am născut în ziua în care soarele punea mult cărbune pe foc,

Lopată după lopată,

Una, două, trei, patru, cinci…

Cine să le mai numere?

Poate doar Cerber atunci când m-a văzut deziluzionată la ușa lui

- Tu?!

- Da, eu!...

- De ce?!

- Ca să…

- Aaaa… mă rog… treci, dacă asta poftești…

Și am trecut!

- Stai mult? îl auzii, strigându-mi din urmă.

- Poate… răspunsei confuză…

Nici eu nu știam ce căutam pe acolo.

Curiozitatea, pe ea puteam da vina,

Deși nu eram convinsă că ea…

Am explorat un timp

Apoi…

Am rupt-o la fugă

Mă speriasem

- Unde fugi? auzii  cățelul scâncind…

Dar n-am răspuns,

Va zice că-s prost crescută.

Să zică!

Și mâine este o zi

Ca să-i răspund…