Mă cheamă Svit şi sunt o pisică neagră, de casă. Am un nume cam neobişnuit pentru sătucul în care stau, dar aşa a vrut Cosmina, prietena mea cea mai bună. Are grijă de mine şi mă plimbă peste tot. Astăzi s-a hotărât să mă ducă în oraş, că tot mergea cu mama ei. A fost cam greu drumul. Am intrat într-o cutie mare de fier, numită autobuz. Era atât de cald, soarele frigea de după geamuri, iar blăniţa mea se mototoli într-un fel ciudat. Cosmina m-a ţinut, tot drumul, la pieptul ei. Abia mai respira şi ea, acel aer, fierbinte, de vară. Eram o echipă, ştiam. Aşa că am stat cuminte în braţele ei, până m-a scos din cutia aia mare, plină cu oameni. M-am speriat când am ieşit afară. Nu mi-a povestit nimeni, până atunci, să fi văzut aşa ceva. În jur erau numai case gigantice şi foarte, foarte mulţi oameni fără animale. Copacii erau greu de găsit cu privirea, aşa că m-am aciuat şi mai mult la pieptul Cosminei, de frică să nu mă pierd. Am ajuns la una din casele alea mari, am intrat înăuntru şi am simţit, în sfârşit, răcoare. Totul era neobişnuit în jur. Am urcat nişte trepte, am trecut prin nişte camere, ca apoi să ni se deschidă o uşă în faţă. Deja mă luase groaza, dar văzând-o pe mătuşa Gina, blăniţa mea se pufoşi de plăcere. Ce bine ştia aceasta să mă mai scarpine, atunci când venea la noi în vizită! Şi daaaaa! Venea mereu cu Riki, băieţelul vesel cu ochi albaştri. Cosmina îi zicea verişor. Ce bine! Îl voi cunoaşte, oare, şi pe Bob? Atât au tot povestit despre el. Cred că e un motănel tare drăguţ! Într-adevăr, am intrat într-o încăpere luminată şi frumos colorată. Cosmina mă lăsă jos şi îşi îmbrăţişă, veselă, verişorul. M-am pitit după un dulăpior de pantofi, dar mătuşa Gina mă luă de acolo şi mă duse într-o cameră mult mai mare, numită salon. “Uite-l şi pe Bob!” am auzit glasul lui Riki şi, dintr-odată, în faţa mea se înfăţişă ditamai dihania. Un câine imens, cu botul umed şi respiraţie intensă, veni lângă canapea şi începu să mă miroasă curios. Blana mi se transformă în mii de ţepi, iar inima începu să îmi bată cu putere. “Priveşte-o pe Svit, Cosmina, cred că îi e frică de blănosul nostru!” zise Riki vesel. Numai de veselie nu-mi ardea mie în acel moment. Păi eram atât de mică, în faţa acestui… Bob, atât de mare. Azorel al nostru era de trei ori mai mic şi tot îmi mai dădea emoţii, uneori. Bine, nu ştiu dacă mi-a fost cu adevărat, vreodată, frică de el. Chiar ne înţelegem bine în ultimul timp. Hm, oare m-aş putea înţelege şi cu… Bob? Uite-l, îşi ridică laba imensă, în semn de joacă! De ce n-aş încerca? Asta da provocare! Până la urmă, Cosmina şi Riki sunt chiar aici, aşa că nu am de ce să mă tem! Hei, blănosule uriaş, ia de aici! He, he! I-am dat câteva lăbuţe, unele mai moi, altele mai cu gheruţe, dar el nu se supără. Dimpotrivă, nu aş fi crezut că un asemenea uriaş ştie să se joace atât de bine. Am făcut mare scandal la mătuşa Gina. Am stricat o vază, i-am dat jos hainele din cuierul de pe hol, dar n-a părut să se supere prea mult, era prea concentrată la discuţia cu mama Cosminei. Spre seară, obosisem. M-am întins pe canapea, lângă mătuşa Gina şi, parcă citindu-mi gândurile, aceasta începu să mă scarpine aşa cum numai ea ştia să o facă. Bob dispăruse undeva, cred că se tolănise pe hol. Nici nu reuşisem să aţipesc bine, că am simţit mâinile calde şi atât de cunoscute ale Cosminei. Aceasta mă luă în braţe şi se apropie de uşă. L-am privit pe Bob, ca de rămas bun, dar acesta nici nu ne băgă în seamă. Dădu de două ori din coada lui şi cam atât. Of, câinii ăștia, nu le pasă niciodată de bunele maniere. Experienţa a fost, oricum, interesantă. Am ce le povesti lui Kiki şi lui Ginette, vecinele mele. Ar fi interesant dacă Azorel l-ar cunoaşte pe Bob! Cred că s-ar înţelege bine şi ne-am putea juca împreună! Abia aştept să îi povestesc de întâlnirea mea cu Bob, sigur nu mă va crede. Până atunci, drumul e lung până acasă şi ce bine e să moţăi în braţele Cosminei…
