Se afișează postările cu eticheta Batmindru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Batmindru. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 martie 2022

SVIT

  

Mă cheamă Svit şi sunt o pisică neagră, de casă. Am un nume cam neobişnuit pentru sătucul în care stau, dar aşa a vrut Cosmina, prietena mea cea mai bună. Are grijă de mine şi mă plimbă peste tot. Astăzi s-a hotărât să mă ducă în oraş, că tot mergea cu mama ei. A fost cam greu drumul. Am intrat într-o cutie mare de fier, numită autobuz. Era atât de cald, soarele frigea de după geamuri, iar blăniţa mea se mototoli într-un fel ciudat. Cosmina m-a ţinut, tot drumul, la pieptul ei. Abia mai respira şi ea, acel aer, fierbinte, de vară. Eram o echipă, ştiam. Aşa că am stat cuminte în braţele ei, până m-a scos din cutia aia mare, plină cu oameni. M-am speriat când am ieşit afară. Nu mi-a povestit nimeni, până atunci, să fi văzut aşa ceva. În jur erau numai case gigantice şi foarte, foarte mulţi oameni fără animale. Copacii erau greu de găsit cu privirea, aşa că m-am aciuat şi mai mult la pieptul Cosminei, de frică să nu mă pierd. Am ajuns la una din casele alea mari, am intrat înăuntru şi am simţit, în sfârşit, răcoare. Totul era neobişnuit în jur. Am urcat nişte trepte, am trecut prin nişte camere, ca apoi să ni se deschidă o uşă în faţă. Deja mă luase groaza, dar văzând-o pe mătuşa Gina, blăniţa mea se pufoşi de plăcere. Ce bine ştia aceasta să mă mai scarpine, atunci când venea la noi în vizită! Şi daaaaa! Venea mereu cu Riki, băieţelul vesel cu ochi albaştri. Cosmina îi zicea verişor. Ce bine! Îl voi cunoaşte, oare, şi pe Bob? Atât au tot povestit despre el. Cred că e un motănel tare drăguţ! Într-adevăr, am intrat într-o încăpere luminată şi frumos colorată. Cosmina mă lăsă jos şi îşi îmbrăţişă, veselă, verişorul. M-am pitit după un dulăpior de pantofi, dar mătuşa Gina mă luă de acolo şi mă duse într-o cameră mult mai mare, numită salon. “Uite-l şi pe Bob!” am auzit glasul lui Riki şi, dintr-odată, în faţa mea se înfăţişă ditamai dihania. Un câine imens, cu botul umed şi respiraţie intensă, veni lângă canapea şi începu să mă miroasă curios. Blana mi se transformă în mii de ţepi, iar inima începu să îmi bată cu putere. “Priveşte-o pe Svit, Cosmina, cred că îi e frică de blănosul nostru!” zise Riki vesel. Numai de veselie nu-mi ardea mie în acel moment. Păi eram atât de mică, în faţa acestui… Bob, atât de mare. Azorel al nostru era de trei ori mai mic şi tot îmi mai dădea emoţii, uneori. Bine, nu ştiu dacă mi-a fost cu adevărat, vreodată, frică de el. Chiar ne înţelegem bine în ultimul timp. Hm, oare m-aş putea înţelege şi cu… Bob? Uite-l, îşi ridică laba imensă, în semn de joacă! De ce n-aş încerca? Asta da provocare! Până la urmă, Cosmina şi Riki sunt chiar aici, aşa că nu am de ce să mă tem! Hei, blănosule uriaş, ia de aici! He, he! I-am dat câteva lăbuţe, unele mai moi, altele mai cu gheruţe, dar el nu se supără. Dimpotrivă, nu aş fi crezut că un asemenea uriaş ştie să se joace atât de bine. Am făcut mare scandal la mătuşa Gina. Am stricat o vază, i-am dat jos hainele din cuierul de pe hol, dar n-a părut să se supere prea mult, era prea concentrată la discuţia cu mama Cosminei. Spre seară, obosisem. M-am întins pe canapea, lângă mătuşa Gina şi, parcă citindu-mi gândurile, aceasta începu să mă scarpine aşa cum numai ea ştia să o facă. Bob dispăruse undeva, cred că se tolănise pe hol. Nici nu reuşisem să aţipesc bine, că am simţit mâinile calde şi atât de cunoscute ale Cosminei. Aceasta mă luă în braţe şi se apropie de uşă. L-am privit pe Bob, ca de rămas bun, dar acesta nici nu ne băgă în seamă. Dădu de două ori din coada lui şi cam atât. Of, câinii ăștia, nu le pasă niciodată de bunele maniere. Experienţa a fost, oricum, interesantă. Am ce le povesti lui Kiki şi lui Ginette, vecinele mele. Ar fi interesant dacă Azorel l-ar cunoaşte pe Bob! Cred că s-ar înţelege bine şi ne-am putea juca împreună! Abia aştept să îi povestesc de întâlnirea mea cu Bob, sigur nu mă va crede. Până atunci, drumul e lung până acasă şi ce bine e să moţăi în braţele Cosminei…



luni, 28 februarie 2022

“POVESTE DINTR-UN SAT”

 

 

A fost odată, ca niciodată, într-un sat de pe malul unei ape, cu ţărani harnici şi cinstiţi, un tânăr atât de sărac, de nici vântul nu-i mai şuiera prin cămară. Sătul fiind, de pereţii umezi şi goi… hop i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă foc. Flăcăul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şi nicidecum nu reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru din fire şi sigur nu şi-ar fi dat frumuseţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el. Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în acel colţişor de lume. Privi el mai îndeaproape şi dădu cu ochii de peticul ăsta de pământ, tocmai când oamenii sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul singur stătea trist şi necăjit. Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă. Dumnezeu îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti câte ceva din rugăciunile lui Ioni. Cum era binedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îl îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. Se găsi şi un ţăran care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari. Impresionă nu numai fetele din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Acesta din urmă, rămase atât de uimit, de măiestria lui Ioni, de a călări şi de a ridica batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas părintesc:

-  Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc o dorinţă.

Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul:

- O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale…

Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat:

- Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt:




- Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă răspicat:

- Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere?

- Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul.

- Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut:

- Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-a mai pomenit!...

Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând:

- Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău?

Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului.





- Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri:

- Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur.

- Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii.

- Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată!

Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel:

- Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă!

- Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi!

Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură:

- Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată...

Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură:

- Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?...

Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…



duminică, 20 februarie 2022

CAIETELE RESTAURĂRII


Am citit de curând nişte opinii în ceea ce priveşte “Caietele Restaurării” şi am ajuns la concluzia că sunt nişte informaţii pe care aş vrea să le ştiu şi chiar împărtăşi. Zis şi făcut, azi mi-am comandat 6 volume (caiete din anii 2015, 2016, 2017, 2018, 2019 şi 2020) şi chiar am găsit un volum online (2014). Se anunţă a fi nişte lucrări de calitate cu o  grafică elegantă şi cursivă.

Despre ce este vorba?  ACS (Asociația Art Conservation Support) vrea să ne demonstreze că vizita la un monument reprezintă mai mult decât o “bifă” pe lista noastră de călătorii.

Până să primesc cele 6 volume comandate, hadeţi să răsfoim Caietele Restaurării din anul 2014, găsit online. În numărul din 2014 se face un popas la conservarea şi restaurarea lemnului şi a picturii murale.

Sunt convinsă că nu mă va dezamăgi.




sâmbătă, 19 februarie 2022

Jocul din poiană


În poiana minunată
Stătea şi vorbea de zor
O fetiţă-mbujorată
Ţopăind într-un picior.

- Hai Lenuţo, zise fata
Către prietena ei,
Iar cauţi un joc de-a gata?
Născocim acum ce vrei!

Cu-o papuşă-n ceas de seară
Ţi-l aduc pe Harap Alb
Şi-apoi altfel va fi vara
În povestea de smarald!

- Cristinico, tu zici bine,
Jocul ăsta mi-ar plăcea!
Nu ştiu cine m-ar reţine,
Nici măcar o acadea!

Dar mi-a zis a mea bunică
Despre un frumos colind
Ce-l cânta când era mică,
Pe la case hoinărind.

- De-i aşa frumos colindul,
Te-aş ruga să mă înveţi!
Dau la schimb, mă bate gândul,
Urătura cu nămeţi.

- E ceva pentru cei mici?
- E fără asemănare,
La hotar de an de zici,
Cu mare îndemânare!

Casa-n care o rosteşti
Va avea belşug şi roade.
E la fel ca în poveşti
Şi în tainice balade.

Dar mai e de aşteptat
Până iarna va veni,
Frigul va sosi treptat
Şi fulgi va ademeni.

- Vai! Păpuşa mea oftează.
I-o fi dor de prinţul ei?!
Cristinico, cercetează
Să nu vină iarăşi zmei!

- Tu, Lenuţo, vezi de joacă,
Zmeii i-am învins de ieri!
Ia păpuşa şi-o îmbracă
Pentru balul de boieri.


Uite-aşa, în zi cu soare,
Zumzăiau două fetiţe,
Două zâne ursitoare
În rochiţe garofiţe.

Nu uita, copil cuminte,
Poate fi povestea mea,
Dar din câteva cuvinte
Poţi clădi povestea ta!



vineri, 7 august 2020

SONET... CU TITLU DISOLUT

 Se-nşiră-aşa, prin ceaţa aghiasmată,

Ei, muritori, cu aripile frânte

Şi nu mai au nimic de dinainte,

Doar amintiri de umbra de lopată...

 

Trec roiuri de altare-nveşmântate

Cu fir de-argint şi tiv suflat cu aur,

Coroanele mai au frunze de laur,

Cerşind un ultim gând de-angelitate

 

Şi în amurgul vremii toate-or trece

Un vierme va rămâne-n azimuth,

Înfulecând din hoiturile sece,

 

Cu-acelaşi gust, acelaşi conţinut

Şi n-o să scadă stiva asta rece

Cât timp va fi cu titlu disolut...



duminică, 1 decembrie 2019

A fost odată ca niciodată


A fost odată ca niciodată un boier atȃt de avar, încȃt nici banii nu mai voiau să-i stea în pungă. Deși avea de toate, boierul se gȃndi cum să-și asigure venitul și pe viitor, așa că merse în sat să-și verifice agoniseala. Se gȃndi că țăranii trebuie în primul rȃnd să-l iubească ca să fie sigur că îi sunt fideli și muncitori. Întȃlni un țăran și-l întrebă:

- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerit acesta și cu teamă.
- Îl vei iubi și pe viitor?
- Bineințeles stăpȃne!

Mulțumit, boierul, își cȃntări burta și porni mai departe, țanțoș ca un cocoș. Cȃteva văi, mai încolo, primi același răspuns, așa că, văzȃnd că se înserează, porni agale spre casă. Când colo, într-un loc izolat al satului, zări o cocioabă. Bătu la ușa, dar nimeni nu-i răspunse. Se încruntă amarnic. Mai bătu de cȃteva ori în ușă și... nimic. Își luă inima în dinți, apoi, dȃnd cu piciorul în ușă, o deschise. Acolo, într-un ungher, stătea o muiere, lȃngă un foc, legănȃndu-și pruncul. Boierul, își înăspri sprȃncenele și, ridicȃnd tonul, o întrebă:

- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerită aceasta și cu teamă.
- Îl vei iubi și în viitor?
- Bineînțeles stăpȃne!

Mulțumit și de acest răspuns, boierul întoarse spatele și porni bucuros spre casă. La scurt timp, însă, boierul văzu că îi scade averea pe zi ce trece. Își întrebă omul care se ocupa de pămȃnturile lui ce s-a întȃmplat.

- Apoi boierule, toată lumea se chinuie atȃt de mult să te iubească, încȃt nimeni nu mai muncește!

miercuri, 13 noiembrie 2019

Azimut...


Ți-aș spune că te-oi bantui la noapte

Dar de ce-aș pierde timpul eu cu tine?
Cand singură mă simt atat de bine
În anotipuri vechi și-ndepărtate

Ți-as spune că nu meriți nicio vorbă
Dar nu te știu nici cat o degerată
Probabil vrei să ai o minte sobră
Să faci cu mine și vecinătate

Ți-aș spune poate multe și nevrute
Dar știu că n-ai habar nici cine sunt
Ți-aș spune pe curand sau poate du-te
Dar nu-mi ești o rutină pe pămant

În loc aș construi un mic palat
Cu muzică și tot ce-am desenat
S-aduc în el ce-n urmă am lăsat
Și la final să-l cizelez în alb

Să pot să m-adancesc în umbra sorții
Să plang în sufletu-mi de simplu om
Cortină să așez în umbra nopții
Copile, plangi cu mine cand ți-e somn!

Visează langă mine, în asceză
Pictează doar palate de cleștar
Pornește cu-o scanteie de lumină
Și finisări de umbră de icar

Și nu uita că în povestea toată
Doar tu ești cel ce-n condică îți scrii
Căci Dumnezeu poate-ți deschide poarta
Dar tu alegi ce poți și vrei să fii!

O floare mai adie la fereastră
O amintire dintr-un vechi trecut
Sărut de gheață închis într-o glastră
Răsfrant prin suflete de azimuth...

Hai vino în mormîntul meu de gheață
Răsfață-mă cu cel mai tandru vis
Te-aștept printre ruinele de ceață
Cum au mai așteptat cei ce-au promis

Încantă-mă cu-n dans nocturn feeric
Alintă-mă cu șoapte cat mai reci
Și astfel, dintr-un univers eteric
Vei trece într-un univers... de veci...


miercuri, 12 martie 2014

TESTAMENT

VISUL… mi-am presărat urmele copilăriei cu roiuri întregi de poveşti vesele, triste, rebele şi romantice… Da, mai simt, încă, atingerea delicată a clapelor care înmiresmau camera cu tonuri de minor şi major, acorduri romantice născute la ceas de seară. Da, trăiam, pe atunci, în constelaţii diamantate cu ploi calde de vară şi fulgi pufoşi. Scările bibliotecii erau nişte simple ancore către Olimp, portative cu note bine ţintuite care mă purtau către lumi misterioase pline de desene geometrice schiţate de un compas fermecat. Totul culmina cu o matrice bine gândită - extaz clandestin pentru corzile sufletului… acolo unde întotdeauna putei vedea ceva frumos în cealaltă persoană spunându-ţi “Ce noroc pe mine că am reuşit să o întâlnesc într-un univers atât de mare!”…

Îmi mai fac şi acum timp, în orele-aripe, şi accesez acest templu – TESTAMENT al copilăriei mele. Te chem şi pe tine, suflet de copil!