Scrisoare...

Adeseori… în viață e senin
Și lumea este parcă mai frumoasă
La viitor ferice ne gândim
Și la plăcerea minimă, spumoasă….

Pe a patimilor valuri ne urcăm
Și încercăm să înfruntăm oceanul
Și de orice urcuș ne bucurăm
Dar dintr-odată piere tot elanul….

Și ne gândim în al nouălea ceas
Că ar fi fost poate cu mult mai bine
Dacă pe alte culmi am fi rămas
Și un alt sânge ar fi curs în vine

Și plângi sărmane om cu fruntea sus
Și în blesteme îți înneci amarul
Dând vina pe un Dumnezeu de SUS
Că îți trimite greutăți cu carul

Și doar atunci când liniștea se lasă
Și-ți amintești de sărutarea mamei
Revii în lume cu o față trasă
Și vrei să furi iar din belșugul toamnei

Te-nfrupți cu un nesat nebun… ferice
Alergi cu disperare spre neant
Asculți sau poate nu din ce se zice
Și, câteodată răsfoiești un Kant

…Oprește-te un pic din ritmul vieții
Ascultă razele cum cântă lin
Și cum vibrează-n briza dimineții,
Și se înalță spre cerul senin

În al lor șoapte o să simți iubirea
Și cât de unic poți să fii, de vrei
Încearcă doar să-ți încalzești privirea
Pleoapele lăsând pe ochii grei

Aici închei subit a mea scrisoare
Și un sărut divin pe tâmple-ți las
Sperând să văd pe geam o mică floare
Și un răvaș drăguț de bun rămas

L...