“Decât un vis sarbad, mai bine nimic.“
(M. Eminescu)
Un copil deschide ochiul, privește în jur și încearcă să descifreze lumea care-l înconjoară. Unele lucruri par atât de simple prin ochii lui, iar altele sunt pline de neînțeles și rămân sub o rază de mister. Așa l-am privit și eu pe Eminescu, cuvintele sale curgeau parcă prin strunele versurilor cu mii de înțelesuri. Erau intelegibile pentru cei mici, dar păstrau o urmă de candoare și mister, exact acel mister de care vorbeam mai sus. Unele au rămas nedefinite, deoarece complexitatea și gândurile din anumite poezii au fost remodelate și cizelate până au căpătat acel suflu mistic și romantic. Eminescu a fost un romantic incurabil și a idolatrizat femeia în multe poezii. În “Mortua est“ descrie moartea prematură a ființei iubite aducând-o la rangul unui “înger cu fața cea pală“. Treptat ni se perindă virtuțile iubitei: suflet candid, albă și rece, surâs încă viu, jună și frumoasă, sfântă regină, graiu-ți dulce, țărână frumoasă și moartă, o rază, și încheind cu un chip zâmbitor. Același motiv predomină și în poezia “Strigoii“. Se descrie amănunțit funerariul reginei dunărene unde totul pare vechi și dă senzația de rânced. Gândurile sunt aspre, iar în jur domnește o tăcere crudă.
Eminescu a publicat această poezie în Convorbiri literare la 1 martie 1871. Încă nu plecase la Viena sau Berlin, unde influențele străine și-au pus pecetea schopenhaueriană pe un dat și pe o doctrină personală, incipientă în adolescență. Observăm, totuși, că din perioada Cernauți i-a fost familiar lui Eminescu romantismul german, dar MANUSCRISELE Elena și Marta, dovedesc din 1866, gândirea poetică și rafinamentul discursului pe motivul iubitei moarte de la Ipotești: o ipostază romantică, de meditație la căpătâiul iubitei moarte, cu motivul angelic al ridicării pe o rază:
“Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate, la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaia de raze, ninsoare de stele;”
Eminescu nu este un mistic, el proiectează în imaginar un RAI configurat din suma esențelor terestre, în care IUBITA este REGINĂ, dând tot farmecul ascestui virtual prin aura EI:
“Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt!
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haina albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de aur.”
Observăm și ipostaza unui Hamlet meditativ “TO BE OR NOT TO BE”, anticipând modelul cultural SCHOPENHAUERIAN, și TEORIA FORMELOR FĂRĂ FOND a lui Titu Maiorescu:
“A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice, ceilalți îl dezic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.”
Astfel este incipitul unei doctrine poetice, cu paradigmele IUBIRII în “Strigoii” (Arald și Maria, “Sarmis”, “Gemenii” (Sarmis și Tomiris), paradigmele filozofiei și cosmogoniei din “Rugăciunea unui dac”, “Luceafărul”, paradigmele meditației din “Glossă” și “Împărat și proletar”.
Eminescu este poetul ABSOLUTULUI, dintr-o cultură populară, o sinteză a geniului poporului român asociată cu doctrina schopenhaueriană și indiană a vedelor.
...
SELENITY LUCYA
