"Decalog oarecare"

Teoretic, noi ne facem soarta.

Practic, ea ne face cum vrea.

Asa-zisa prietenie nu există, oamenii își fac singuri de petrecanie, dând vina pe vecinul.

Își sapă singuri groapa, ba dau dublu și pe sicriu.

Pacea vine când te-aștepți cel mai puțin.

Păcătoșii se vor întrece în zicale ce să le gâdile nările.

Perfecțiunea nu s-a născut și nici nu se va naște, ar speria.

Cântece nostalgice mai terțează printre pașii trecătorilor.

Istoria se va scrie cum s-a mai scris, cu de toate.

Cert e ca în final mai contează și ce faci.

ASTĂZI

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre artă. Este subiectul meu preferat, se poate vedea şi în CV-ul meu literar la hobby-uri: arta și formele ei. Noi, oamenii, pe cât suntem de asemănători, pe atât de diferiţi. Ce este prioritar pentru mine în viaţă, s-ar putea să nu fie pentru mulţi. Dacă unii consideră că viaţa se trăieşte în cluburi şi într-o continuă distracţie, mie mi se pare un mod de a-mi pierde timp preţios în care îmi pot transpune gândurile pe nişte pagini, tablouri noi sau chiar poveşti. Mai exact, fiecare cu ce-i place! Uneori şi eu îmi ies din fire şi încep să condamn anumite lucruri sau chiar oameni, tocmai bazându-mă pe priorităţile mele din viaţă şi nu pe ceea ce înseamnă VIAŢA. Ce înseamnă ea? În primul rând dragoste. Încă de mici mulţi dintre noi au privilegiul de a se bucura de acest sentiment, oferit de părinţi şi rude. Creştem înconjuraţi de puritatea acelui sentiment hrănit din reacţii adevărate. Pe parcursul vieţii însă, trebuie să recunoaştem că societatea ne înrăieşte şi ne face să pierdem treptat acea parte din noi, care ne poate dărui adevăratele emoţii valoroase. Spre exemplu, de ce nu mai trăim la fel sărbătorile, aşa cum le vedeam în copilărie? Societatea ne învaţă că nu e bine să ne exprimăm emoţiile, că a fi emotiv este un semn de micime. Oare? Uneori oamenii ajung să vadă în ceilalţi părţi din ei şi nu pot înţelege că s-ar putea să privească exact opusul a ceea ce sunt ei. Oare de asta unii oameni ajung să îi privească greşit pe alţii doar pentru că ei cunosc doar o parte a vieţii şi nu pot înţelege că un artist se poate dedica artei doar pentru a se bucura de ea, doar pentru a se întrupa în avatarurile personajelor pe care le crează, doar pentru a visa cât mai departe, doar pentru a se îndrăgosti iar şi iar de simbolurile din copilărie etc? În general, un om de artă, caută în primul rând beneficiile spirituale. Bineînţeles că nu putem nega faptul că banii sunt un factor important în viaţă. Din păcate suntem nevoiţi să depindem totuşi de ei. Este un lucru cert şi nu ar fi cazul să îl neg. Dar ce scriu eu aici? Gânduri... Probabil primitive pe alocuri. Dar vreau ca aceste gânduri să poarte în ele naivitatea pe care o ador la oamenii frumoşi, cei care ştiu să iubească necondiţionat. Şi încă o recomandare atât mie cât şi celorlalţi... Nu mai judecaţi fără să aveţi cunoştinţele necesare!

Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...

SCRIBO...SCRIBERE

Îmi place să scriu. Cum am început, nici eu nu ştiu. Poate pentru că am preferat mereu să visez, evadând din realitate într-o lume minunată pe care mi-o construiam de fiecare dată altfel, în copilărie. De fiecare dată ajustam câte ceva, adăugam, ştergeam sau rotunjeam. Şi aşa deveneau visurile poveşti, frânturi din sufletul meu...

AM SCRIS, SCRIU ŞI VOI SCRIE

TEXT DE LA PRETEXT SAU RĂSPUNSUL NECESAR

M-am întâlnit acum câteva zile cu o colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era veselă şi faţa îi radia.

-         Aşa da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!

-         Păi e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.

-         Dacă sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!

-        Păi viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece. La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine, nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă (pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale celuilalt (mai puţine, dar...).

-         Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi laşi în plata lor, cu nebuna lor?

-         Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea artistică.

-         Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!

-         A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.

- Şi cum de ai reuşit să treci peste?

- Păi începusem să mă cert, până şi cu cei apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.

-         Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.

-        Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?

-        Ei, gata! Vezi că încă te afectează!

-  Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei. Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează în viaţă cu adevărat! REALITATEA!

EU ŞI VOI

Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de oamenii care m-au ajutat necondiţionat, unii fără să mă cunoască mai deloc. Îmi voi aminti de bătrânul care mi-a luat un suc şi mi-a plătit suplimentul de bilet la trenul accelerat, în clasa a noua, doar pentru că i s-a părut că nu avea rost să merg cu personalul. Era un om simplu, lucra pe la nu ştiu ce sonde din Comăneşti, nici măcar numele nu am reuşit să i-l reţin. Dar îi văd chipul, cu drag, pentru că oamenii ca el trebuie preţuiţi. Probabil şi-a propus să aibe grijă de mine pe drum, văzându-mă singură. Nu l-am mai întâlnit de atunci şi nici nu ştiu dacă i-am zis cuvintele merituoase de mulţumire. Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de o doamnă care avea un restaurant lângă o staţie din Tecuci. Era iarnă, cei de la CFR hotărâseră să facă grevă şi ne-au lăsat în drum, fără un termen de soluţionare şi cu banii luaţi. Eram răcită cobză şi toată baza era în colega mea de clasă. Ea a intrat în vorbă cu două călugăriţe care ne-au dus la doamna cu restaurantul. Drumurile erau blocate din cauza zăpezii. Am stat de pe la şapte dimineaţa până pe la orele paisprezece. În tot acest timp ne-a dat de mâncat, ceai cald şi mie câteva pastile. Apoi, când s-a anunţat că drumurile au fost deszăpezite, am plecat mulţumind frumos. Nici numele ei nu i-l mai ştiu, dar parcă îi văd chipul plin de bunătate. Şi aş putea da foarte multe exemple de astfel de oameni care ştiu să ajute fără să cunoască persoana de lângă. Poate din această cauză mulţi mi-au zis că sunt naivă, că mă ataşez şi iert prea mult. Am iertat şi oameni care mi-au făcut rău. Apoi iar a trebuit să îi iert... până am renunţat la ei. Am văzut şi pe unii, care, crezându-se puternici, atacau oameni nevinovaţi, pe care îi vedeau aparent singuri şi fără de ajutor. Şi atacau în grup, parcă vrând să arate ce mari şi tari sunt ei. Dar oare un grup de circari ce atacă oameni nevinovaţi vor fi vreodată cu adevărat puternici sau îşi vor crea doar o iluzie favorabilă grupului? Este un lucru bine ştiut de mult că oamenii care sunt cu adevărat puternici... nu atacă. Dacă vezi un om exaltat de dorinţa de a face rău trebuie să îi dai o şansă, încercând să îl ajuţi, să îl ridici. Unii reuşesc să înţeleagă şi ridică fruntea, alţii însă greşesc la nesfârşit. Sunt oameni care abia aşteaptă să dea vina pe ceilalţi pentru greşelile pe care ei le comit. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este rezultatul unor decizii luate tot de noi. Dacă voi fi criticată pentru că am scris acest articol va fi tot pentru ca am luat eu decizia de a-l publica. Oamenii trebuie să înţeleagă faptul că, în viaţă, trebuie să ne mai şi asumăm unele lucruri. Aaaa... Că unii poate îşi dau seama că, dacă ar începe să îşi asume, ar cădea prea mult, asta este altă problemă. Dacă şi-ar fi asumat la timp, nu ar fi ajuns în anumite ipostaze. Dacă îţi minţi aproapele şi prietenii, la un moment dat cineva tot va descoperi adevărul şi atunci vei face... ce? Vei căuta pe alţii să dai vina?...

Am început acest articol amintind de nişte oameni foarte frumoşi, oameni pe care îi voi ţine mereu minte. Îmi amintesc şi de cei care mi-au făcut rău, au avut şi ei rolul lor în viaţa mea. În mod straniu, răutatea gratuită pe care am primit-o mi-a deschis uşi şi lumi nebănuite, favorabile tot mie. Pornind de la experienţele mele de viaţă ajung la concluzia că, în final, tot binele este cel care învinge. Poate nu chiar la început. Începutul e de multe ori cucerit de minciună, trădare şi răutate... Dar priviţi la oamenii cu adevărat puternici, ei au un traseu frumos. Eu aşa mi-l fac. Voi?!...

DE UN TÂNĂR

A fost o dată ca niciodată un rege într-o ţară dintr-o altă lume. Totul mergea ca la carte, ţara creştea văzând cu ochii, încât regele se gândi că ar avea nevoie de un om de încredere, care să îl ajute. Divanul îşi făcea bine treaba, dar nu mai făcea faţă ca odinioară. Într-o zi, cineva îi recomandă un tânăr care părea să aibă mult potenţial. Regele îl cântări din priviri, îl întrebă despre una-alta, apoi se hotărî să îl ia lângă el, să fie administratorul ţării. Entuziasmul tânărului se văzu din prima zi când, arătând spre un ţăran, zise:

- Cam trist e bietul om. Prea strict eşti cu oamenii, dragul meu rege! Cred că ar trebui să fim mai buni. Uite-l pe cel de lângă, ce vesel e! Mai şi cântă!

- Da! răspunse regele, dar nu are atâtea griji, pământuri şi acareturi ca primul. Totuşi te las să îţi exerciţi atribuţiile aşa cum vei găsi de cuviinţă. Te rog să te simţi liber.

Tânărul parcă asta şi aşteptă. Se urcă pe un cal şi fugi în lumea largă. Începu să ţină prelegeri despre bunătate şi viaţă liberă, despre idealul unei vieţi în care binele triumfă şi totul se transformă într-un rai adevărat. Repede îşi făcu aliaţi, iar lumea începu să îl aclame. Deodată, totul parcă înflori în întreaga ţară. Oamenii începură să fie veseli în continuu şi plini de voie bună. Tânărul ajunse la palat şi se înfăţişă mulţumit în faţa împăratului, cu inima crescându-i de fericire. Împăratul zâmbi, dar nu îi spuse nimic, spre dezamăgirea omului de încredere. Nu trecu mult timp şi oamenii începură să vină la palat cu tot felul de cereri, care mai de care mai pretenţioase, pentru a pune în aplicare noua lege, în care binele să guverneze. Tânărul încercă să găsească soluţii şi reuşi să îi ajute pe toţi. Dar cererile creşteau pe zi ce trece, oamenii începeau să devină nemulţumiţi, că nu li se mai răspundea la timp, că petrecerile nu se organizau chiar în fiecare zi, cum şi-ar fi dorit, că lumea nu are motiv de sărbătoare decât o dată la două-trei zile. Omul regelui încercă să îşi ducă planul în continuare, aşa că luă din galbenii palatului ca să îi mulţumească pe toţi. Câteva zile se făcu linişte şi parcă soarele începu să fie iarăşi vesel. Bineînţeles că cererile apărură din nou şi tânărul ajunse iar cu ochii la galbenii împăratului. Nemulţumit de întorsătura lucrurilor, el se duse la rege şi îl rugă să îl ajute. După ce discutară, se întoarse spre mulţime şi ţinu un discurs, în care îi anunţa că nu şi-au mai plătit dările şi visteria începe să se golească. Oamenii începură să strige:

- De unde şi până unde dări, dacă se doreşte o ţară în care să domnească veselia şi bucuria?

- Bine! Dar trebuie să şi muncim! Cine a zis că nu se va munci? întrebă tânărul. O să împart locuitorii în mai multe părţi şi le voi da să aibe grijă de anumite animale, pasări şi întinderi. Celor care vor reuşi să adune roade cât mai bogate, le voi dărui calul meu cel alb.

Calul alb era privit ca o adevărată comoară, aşa că oamenii au fost de acord cu această propunere. După câteva săptămâni, tănărul veni disperat la rege:

- Dragul meu, ocrotitor! Preamărite împărate! La mare ananghie sunt! Oamenii, în loc să muncească, s-au apucat să dea foc lanurilor, pe care le aveau în gospodării celelalte echipe şi să le otrăvească acestora animalele. Totul a luat-o razna, ţara se duce de râpă! Te rog să mă ajuţi!

Regele îl privi calm şi îi răspunse:

- Dar ai toata puterea! Te rog să te foloseşti de ea.

Tânărul îl privi cu reproş pe rege şi se îndepărtă de el gândindu-se că regelui nu-i mai pasă de ţară. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre divanul domnesc. Acolo îl aşteptau câţiva boieri cu zâmbete ironice pe buze.

- Hai! Ia un pahar de apa şi revino-ţi! îi zise unul dintre boieri.

Cu o mişcare automata, tânărul luă paharul şi trase totul pe gât, cu o sete de nedescris. Ochii i se împăienjeniră şi se făcu beznă. Se trezi într-o altă încăpere. Lângă geam se vedea clar umbra regelui şi a unuia dintre boierii din divan. Când îşi dădu seamă că tânărul se trezi, regele se apropie de pat şi îl întrebă:

- Ia zi! Învăţat-ai ceva din tot ce ai făcut? Îţi pot da şansa să o iei de la capăt. Vrei?

- Nu ştiu, bunul meu rege, ce am învăţat! răspunse tânărul. Dar cert este că, dacă e să o iau de la capăt, nu aş mai aplica regulile mele, care nu se bazează decât pe o poveste fantasmatică, ci aş merge pe drumul deja bătătorit şi bine-ştiut. Abia dupa ani de experienţă, se poate veni cu îmbunătăţiri. Şi încă un lucru mi-e clar. Bunătatea asta e de mare preţ, dar trebuie ţinută în cui!

Refrene pentru oameni slabi

Şi... când scriu slabi, nu mă refer la aspectul fizic, ci la cel spiritual. Tot aud de ceva timp ”Nu plânge Ana” şi mă întreb: „Oare chiar ne place nouă, femeilor, să ne plângem de milă?” Până la urmă, cam la asta se referă acel cântec… De ce ne-am bucura pentru că unul care umblă aiurea se întoarce acasă? De ce nu i-am schimba iala? Avem un motiv anume să plângem după o persoană căreia nu îi mai pasă de durerea noastră? Bineee… poate să doară un pic la început, dar clar, o persoană puternică îşi va şterge lacrimile şi va privi spre viitor strategic.

Aici nu mă refer doar la femei. Nu numai bărbaţii înşeală, şi femeile schimbă peisajul destul de des. Refrenul mai sus amintit mi se pare amuzant şi… de plâns, dar nu în contextul cuvintelor exprimate de autor.

„la copii şi la nevastă”. Aşa, deci mai sunt şi copii?! Legile de azi protejează instituţia căsătoriei şi, mai ales, copiii. Încă un motiv în plus de a… nu plânge (prea mult, încât să scrii şi un cântec) după acel cineva. Până la urmă este vorba de o femeie puternică, este o MAMĂ. Ce poate fi mai frumos decât să concepi un copil, să îi dai viaţă şi să îl creşti?! Mama este o Dumnezeire minunată. Mama este o fiinţă puternică. Din păcate, uneori, în societate, importanţa ei este minimizată de oameni fără scrupule sau de femei uşuratice, care, doar pentru faptul că au avut timp şi au răsfoit nişte cărţi, dând copy-paste la câteva cuvinte, se cred emancipate. Poate că nici nu ar fi cazul să le enumerăm aici, pentru că acele păreri chiar nu contează. Sunt oameni fără valoare, care nu vor lăsa absolut nimic în urma lor. Învăţatul ca învăţatul, dar practica ne omoară. Bineînţeles că a fi mamă nu înseamnă doar să concepi şi să naşti un copil. E necesar să îi fii alături şi să îl creşti frumos. Revin la refrenul de mai sus. De ce să plângi după cineva căruia nu îi pasă de ce simţi tu, atât timp cât ai parte de ceva mult mai frumos, copiii? A se lua în considerare că este valabilă şi situaţia inversă. Nu generalizez subiectul la nivel de gen. Cred că am fi mult mai fericiţi dacă ne-am gândi la ce vrem noi cu adevărat şi nu ne-am plânge de milă, sau nu am acţiona din egoism.

E uşor să fii un om rău. Ia încearcă să fii bun şi vezi ce primeşti în schimb, şi cât poţi să rezişti!!!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi când te gândeşti că cei care ţin cu adevărat la tine sunt, în primul rând, membrii familiei (părinţii, fraţii, surorile, etc.). Ei au făcut sacrificii să creşti şi să lupţi cu toate provocările vieţii, ei nu au dormit nopţile gândindu-se la grijile tale, pe lângă grijile lor, ei te-au iubit şi te-au răsfăţat atunci când ai avut cu adevărat nevoie. Privesc în jur, asemeni unui spectator, uneori plictisit, alteori amuzat, cum lumea aruncă atât de uşor cuvinte preţioase care ar trebui să descrie dragostea în toate culorile ei şi îmi dau seama cât de sterpe au ajuns aceste cuvinte. Ele nu mai pot îngloba adevăratele sentimente. Ce înseamnă, cu adevărat, să ţii la o persoană? Să strigi în gura mare că îl/o vrei? Asta nu se numeşte iubire, este egoism şi posesivitate. Când te rupi de durere că nu poţi avea o persoană, intervine orgoliul şi alte interese. Vrei să ştii cum poate iubi o persoană cu ceva experienţă de viaţă? Întreabă-i trecutul, omul nu se schimbă! Iubirea este… iubire! Când ţii la o persoană, chiar ţii şi îţi pasă de fericirea ei. O vei lăsa să aleagă, dar vei încerca să îi fii alături, dacă face alegerile greşite. Iubirea nu înseamnă să fii, cu adevărat, prezent/ă în viaţa persoanei la care ţii. Poţi fi un bun prieten, tot aşa poţi şi ajuta, în caz de nevoie, fără să implori posesivitate. Poţi aduce un zâmbet pe buze când ea/el suferă sau… poţi, pur şi simplu… pleca. Veţi întreba poate: Păi cum să treci peste dorinţa de a avea? Dragii mei, dacă este să fie, va fi. Dacă persoana de care vă place este cu altcineva, din start nu aveţi ce căuta. Vă întreb: Cum aţi putea fi cu cineva, care zice aceeaşi poveste ţie şi altuia/alteia? Clar, aţi putea fi. Da! Dar în acest caz nu ar mai fi vorba de dragoste, ci de dorinţă, posesie, egoism, etc. Când vrei iubire, apoi… O VREI! În carne şi oase, cu trup şi suflet, să simţi vibraţiile în toate punctele trupului încins şi să ştii că ceea ce simţi tu, simte şi celălalt. Altfel, nu e decât un schimb de… idei. Dacă nu e să fie, pleci mai departe, în căutarea a ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Ochii care nu se văd se uită, sentimentele neîmpărtăşite dispar în neant, iar în lumea asta mare s-ar putea să întâlneşti şi acel suflet pereche, destinat ţie, cu trup şi suflet.

Fiecare alege ce vrea cu adevărat în viaţă: iluzii din minciuni frumoase, satisfacerea dorinţelor trupeşti sau dragoste. Poţi face atâtea şi atâtea lucruri frumoase alături de persoana la care ţii şi care îţi împărtăşeşte aceleaşi sentimente! Ideea este să ai norocul să o şi întâlneşti! Până atunci, bucură-te de dragostea celor apropiaţi, este pură şi necondiţionată!

O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

ÎNCREDEREA

Ce înseamnă încrederea? Prima impresie contează, dar faptele spun totul. Întâlneşti o persoană nouă în viaţa ta şi îi acorzi şansa de a avea încredere în ea. Depinde... de circumstanţe, dar… îi acorzi această şansă. Aşa se construiesc prieteniile, relaţiile, familiile. Uneori avem tendinţa de a ne crea, în imaginaţia noastră, o realitate paralelă, în care persoana din faţa noastră este aşa cum ne-am dori să fie. Creăm o hologramă şi riscăm să ne îmbătăm cu iluzii. Poţi trăi ani buni lângă o hologramă, sau poţi alege să te trezeşti la timp şi să vezi realitatea din faţa ta. Fiecare om caută acest lucru în persoanele apropiate sau în cele pe care şi-ar dori să le apropie. În cazul celor care au deja relaţii bine stabilite (familie, rude), încrederea trebuie cultivată şi PĂSTRATĂ. Am cunoscut familii fericite, care se bazează tocmai pe acest cult: încredere şi respect. Nu poţi fi fericit/ă lângă o persoană în care nu ai încredere. În momentul în care aceasta se pierde, înseamnă că se închide o uşă şi trebuie deschisă alta, pentru că încrederea se alocă mult mai uşor la început, dar nu oricine o mai poate reconstrui.

Să aveţi o zi frumoasa, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

BÂRFA - Hic et nunc

Astăzi aş vrea să vorbesc despre bârfă. “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, deoarece şi acest subiect este mult prea scărpinat şi n-aş vrea să îmi pierd mult timp abordându-l. Se spune că bârfa este tratament psihologic pentru unii. Dacă am citi studii în acest sens, am ajunge chiar să fim de acord cu această părere şi să bârfim necontenit doar de dragul de a fi mai… sănătoşi. Ce să zic? Puţină bârfă probabil nu strică niciodată, ideea este să fie… cu bun simţ. Până acum câţiva ani, credeam că bârfa înseamnă:

• Ce îşi povestesc babele duminica după slujbă;

• Cum îşi critică vecina nora, fata cea proaspăt căsătorită, povestind la jumătate de sat cât de neîndemânatică este în gospodărie;

• Poveştile de tot soiul spuse de bărbaţi, după prea multe pahare cu licoarea lui Bachus;

Lista ar fi lungă… Ideea este alta, am descoperit că mai exista un soi de bârfă. Cea în care cineva se laudă cu nişte cuceriri închipuite, de bun soi, doar ca să atragă soiuri mai uşor de cules. Dacă fata e urâţică, dar reuşeste să facă o partidă bună cu un băiat, sigur va atrage dintr-o bucată mai mulţi pretendenţi. De ce? Pentru că va stârni curiozitate. De ce a fost aleasă? Înseamnă că are ceva special. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu un băiat. Dacă va reuşi să convingă o fată frumoasă, pentru ca să iasă cu el de câteva ori, deja va fi privit cu destul interes. Cateodată, însă fapta este înlocuită cu bârfa. Mai exact, o persoană se poate lăuda cu anumite cuceriri închipuite, unei alte persoane, doar pentru a-i atrage atenţia. Să zicem că atât timp cât lucrurile rămân între ei, e doar o bârfă de prost gust… Dar ce ne facem dacă bârfa iese la iveală? Are toate şansele să iasă, deoarece întotdeauna te vei lăuda cu ceva de soi şi nu cu restul cuiva. Dar persoana pe care vrei să o cucereşti poate fi atât de flatată, că este considerată prioritară unui soi ales, încât nu se va putea abţine şi… va vorbi… Repercusiunile pot fi diverse (în funcţie de situaţie). Cert este că, un om, cu personalitate puternică, niciodată nu va apela la astfel de artificii. Vorbim de oamenii care se mulţumesc cu puţin şi tocmai de asta riscă să piardă teren în faţa altora, pe care nu au curajul nici să îi abordeze, de frică să nu fie refuzaţi. Şi atunci ce să facem?!... Chiar unica soluţie să fie bârfa? Las răspunsul, ca mingea în terenul vostru… verbal...

O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

SCRISOARE DE LA MĂMICA

Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog ( https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html ), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...

SOS - presa pentru elevi!

Autor: Ecaterina Comanici

Director Gimnaziu Ghioltosu

Raionul Cantemir, R. Moldova

POVESTE DINTR-UN SAT

Dragii mei,

Astăzi m-a sunat mămica... foarte încântată. Răsfoia revista din R. Moldova, “Florile Dalbe”, şi a dat peste o pagină în care mi se publicase o poveste. Mi-a relatat, cu de-amănuntul, cum a venit de la şcoală şi a început să citească presa de azi, cum a deschis revista şi a dat peste pagina cu poza mea, cum a început să citească, uitând că nu era o carte de-a mea şi cum şi-a dat seama că, de fapt, citea revista “Florile Dalbe” şi nu una dintre cărţile trimise de mine acasă.

M-am bucurat atât de mult de această reacţie şi mi-am zis în acel moment “deşi sunt departe, reuşesc să le trezesc un zâmbet părinţilor mei, prin intermediul artei”. Îi mulţumesc domnului Ion Anton, pentru că a publicat povestea şi un scurt CV literar, alături de poza mea, cu rugămintea ca, pe viitor, să păstreze şi titlul original “Poveste dintr-un sat”... Îi mulţumesc şi tatălui meu, care, sigur, s-a bucurat, deşi nu s-a putut abţine fără obişnuitele lui remarci critice, întrebând de astă dată “păi câţi oameni din sat sunt abonaţi la Florile Dalbe?!....”

Sătucul meu mi-este şi îmi va fi mereu drag, indiferent de câţi sunt abonaţi la revistele literare. Îmi amintesc mereu de momentele unice trăite prin dealurile magice de la sudul Moldovei, de călcâiele bătăturite şi feţele prăfuite, de gălăgia copiilor din stradă, în special sâmbătă seara, când peste sat se lăsa o energie binecuvântată. Ne pregăteam de duminică, mămica făcea mâncarea, tăticu trebăluia prin curte, iar noi, fetele, ne ocupam de curăţenie. La final măturam ograda şi la drum, în faţa porţii şi a gardului. Ce curat părea totul, ne bucuram de pământul-lut, curăţat de uscături şi pietriş. O mai ajutam şi pe vecină, măturând şi la ea la poartă, ştiind că ne dă gumă Turbo. Seara, după baie, ne adunam în casă şi fiecare se delecta cum şi cu ce voia: croşetând, împletind, citind o carte sau o revistă, privind un film, sau cântând la pian.

Aşa că... nu contează câţi oameni din satul meu sunt abonaţi la revista “Florile Dalbe”, ci faptul că... povestea publicată în ea s-a născut din spiritul satului meu, de care îmi este şi îmi va fi mereu dor.

               

                Vă doresc o zi/seară frumoasă, cu mult soare în suflet, şi  cu multe bucurii în inimă...

DE GUSTIBUS...

Astăzi am desenat pentru un nou proiect. Sunt trei pânze care vor forma un tot unitar prin mesajul transmis cu ajutorul culorilor în ulei. Am făcut o pauză şi mi-am amintit că mai aveam nişte mere primite de acasă.

Am luat unul, l-am spălat şi am început să muşc din el... I-am simţit gustul aromat... m-a învăluit aşa cum madlena şi ceaiul de tei l-au fascinat pe Proust… Cu aceeaşi simplitate pe care am învăţat-o acasă, de a savura esenţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr, cum zicea şi Geo Bogza. Oare zeii pot fi geloşi pe această bucurie?!...

Am sunat acasă, mi-a răspuns nepoţica. Am vorbit şi cu mămica şi i-am mulţumit pentru acel gust minunat transmis într-un fruct – GUSTUL COPILĂRIEI MELE!...