“POVESTE DINTR-UN SAT”

 

 

A fost odată, ca niciodată, într-un sat de pe malul unei ape, cu ţărani harnici şi cinstiţi, un tânăr atât de sărac, de nici vântul nu-i mai şuiera prin cămară. Sătul fiind, de pereţii umezi şi goi… hop i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă foc. Flăcăul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şi nicidecum nu reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru din fire şi sigur nu şi-ar fi dat frumuseţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el. Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în acel colţişor de lume. Privi el mai îndeaproape şi dădu cu ochii de peticul ăsta de pământ, tocmai când oamenii sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul singur stătea trist şi necăjit. Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă. Dumnezeu îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti câte ceva din rugăciunile lui Ioni. Cum era binedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îl îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. Se găsi şi un ţăran care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari. Impresionă nu numai fetele din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Acesta din urmă, rămase atât de uimit, de măiestria lui Ioni, de a călări şi de a ridica batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas părintesc:

-  Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc o dorinţă.

Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul:

- O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale…

Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat:

- Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt:

- Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă răspicat:

- Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere?

- Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul.

- Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut:

- Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-a mai pomenit!...

Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând:

- Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău?

Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului.

- Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri:

- Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur.

- Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii.

- Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată!

Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel:

- Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă!

- Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi!

Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură:

- Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată...

Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură:

- Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?...

Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…

Alma Mater Studiorum

Mater Studiorum e satulă

A pierdut mult timp stând printre gânduri

Fără întrebări caut răspunsuri

Se repetă ca într-o celulă

O cafea să bem în semn de pace

Cum să ucizi ceva ce este mort?

Ce-a fost, va fi și este peste tot

Știind că cerul stă ascuns și tace

Povestea-i mult prea veche să o vezi

Secretul este să o cercetezi

Căci timpul nu stă locului, mă crezi?

Cu primi și ultimi să o accesezi

Și poate un pic să o-mprospătezi

Spre a REDEVENI ce prefațezi

"Decalog oarecare"

Teoretic, noi ne facem soarta.

Practic, ea ne face cum vrea.

Asa-zisa prietenie nu există, oamenii își fac singuri de petrecanie, dând vina pe vecinul.

Își sapă singuri groapa, ba dau dublu și pe sicriu.

Pacea vine când te-aștepți cel mai puțin.

Păcătoșii se vor întrece în zicale ce să le gâdile nările.

Perfecțiunea nu s-a născut și nici nu se va naște, ar speria.

Cântece nostalgice mai terțează printre pașii trecătorilor.

Istoria se va scrie cum s-a mai scris, cu de toate.

Cert e ca în final mai contează și ce faci.

Mă vei iubi când n-oi fi nimeni?

Mă vei iubi când n-oi fi nimeni?
O umbră se-auzi-ntr-o seară
Când n-oi fi rouă, ci ruine
Un suflet rânced
Prin suspine?
Mă vei iubi când plouă cerul?
Cu lacrimi grele și amare
De va fi lună
Va fi soare
Voi fi a ta îmbrățișare?
Răstălmăcite
În cuvinte
Umbra rămase-n al ei vis
Cuprins de neștiință-n cripte
Răspunsul?
Nu e de atins
Chemarea-a fost
Pierdută-n zări
Și-n mări cu tristele-i uitări
Cu întrebări, dacă vreodată
Va fi răspuns
Fără… errata

Şi amintirile aşteaptă o balanţă

Amintirile sunt de nepreţuit, pentru că declanşează sentimente pe care le crezi uitate, ori nici nu ştii că le-ai avut vreodată. Să nu fugi de nimic ce te leagă de ele.

Când picioarele îşi fluturau tălpile prin parful de ţară, când visele păreau a fi mai aproape de a se împlini şi nimic nu părea imposibil... Ce fericire poate fi mai apropiata de sufletul tău?

Lumea poate zice multe şi nevrute, dar niciodată nu ţi le va putea smulge şi lua, amintirile.

Copilăria e ceva divin, care merită să ţi-o reaminteşti în viaţa de zi cu zi.

Îmi amintesc de zilele de şcoală şi de colegii de clasă, de parcă ar fi fost ieri, şi, credeţi-mă, nostalgia nu-şi are cuvinte pe care le-aş putea înşira aici. Îmi amintesc chiar şi de unele clipe legate de grădinţă. Da, chiar şi de grădiniţă. Ne mai şi certam pentru jucării. Alergam şi ne sprijineam de gardul de sârmă când trecea trenul şi... cred că strigam şi cântam în acelaşi timp. Educatoarele ne scoteau la înviorare dimineaţa şi, uneori, ne duceau la plimbare pe toţi, în cârd... :))) Iar mirosul de iarbă proaspătă, din padure şi din câmpie, ne coordonau spre poveşti ştiute, dar reinventate, spre a ne satisface dorinţele pe care nu le descoperiserăm până atunci.

Amintirile din copilărie nu ar trebui uitate tocmai pentru suflul de inocenţă pe care ţi-l pot reactiva, din când în când, în sufletul tău de om matur, încercat prea mult de soartă şi de experienţe, care mai de care, pozitive şi negative. Bineînţeles că cele mai multe probabil îşi au şi un rost, pentru iniţiere şi călire, dar... vă întreb dacă, punându-le în balanţă, ce credeţi că va oferi un sentiment mai profund, o amintire din copilarie, ori una de la maturitate?

ASTĂZI

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre artă. Este subiectul meu preferat, se poate vedea şi în CV-ul meu literar la hobby-uri: arta și formele ei. Noi, oamenii, pe cât suntem de asemănători, pe atât de diferiţi. Ce este prioritar pentru mine în viaţă, s-ar putea să nu fie pentru mulţi. Dacă unii consideră că viaţa se trăieşte în cluburi şi într-o continuă distracţie, mie mi se pare un mod de a-mi pierde timp preţios în care îmi pot transpune gândurile pe nişte pagini, tablouri noi sau chiar poveşti. Mai exact, fiecare cu ce-i place! Uneori şi eu îmi ies din fire şi încep să condamn anumite lucruri sau chiar oameni, tocmai bazându-mă pe priorităţile mele din viaţă şi nu pe ceea ce înseamnă VIAŢA. Ce înseamnă ea? În primul rând dragoste. Încă de mici mulţi dintre noi au privilegiul de a se bucura de acest sentiment, oferit de părinţi şi rude. Creştem înconjuraţi de puritatea acelui sentiment hrănit din reacţii adevărate. Pe parcursul vieţii însă, trebuie să recunoaştem că societatea ne înrăieşte şi ne face să pierdem treptat acea parte din noi, care ne poate dărui adevăratele emoţii valoroase. Spre exemplu, de ce nu mai trăim la fel sărbătorile, aşa cum le vedeam în copilărie? Societatea ne învaţă că nu e bine să ne exprimăm emoţiile, că a fi emotiv este un semn de micime. Oare? Uneori oamenii ajung să vadă în ceilalţi părţi din ei şi nu pot înţelege că s-ar putea să privească exact opusul a ceea ce sunt ei. Oare de asta unii oameni ajung să îi privească greşit pe alţii doar pentru că ei cunosc doar o parte a vieţii şi nu pot înţelege că un artist se poate dedica artei doar pentru a se bucura de ea, doar pentru a se întrupa în avatarurile personajelor pe care le crează, doar pentru a visa cât mai departe, doar pentru a se îndrăgosti iar şi iar de simbolurile din copilărie etc? În general, un om de artă, caută în primul rând beneficiile spirituale. Bineînţeles că nu putem nega faptul că banii sunt un factor important în viaţă. Din păcate suntem nevoiţi să depindem totuşi de ei. Este un lucru cert şi nu ar fi cazul să îl neg. Dar ce scriu eu aici? Gânduri... Probabil primitive pe alocuri. Dar vreau ca aceste gânduri să poarte în ele naivitatea pe care o ador la oamenii frumoşi, cei care ştiu să iubească necondiţionat. Şi încă o recomandare atât mie cât şi celorlalţi... Nu mai judecaţi fără să aveţi cunoştinţele necesare!

Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...

SCRIBO...SCRIBERE

Îmi place să scriu. Cum am început, nici eu nu ştiu. Poate pentru că am preferat mereu să visez, evadând din realitate într-o lume minunată pe care mi-o construiam de fiecare dată altfel, în copilărie. De fiecare dată ajustam câte ceva, adăugam, ştergeam sau rotunjeam. Şi aşa deveneau visurile poveşti, frânturi din sufletul meu...

AM SCRIS, SCRIU ŞI VOI SCRIE

TEXT DE LA PRETEXT SAU RĂSPUNSUL NECESAR

M-am întâlnit acum câteva zile cu o colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era veselă şi faţa îi radia.

-         Aşa da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!

-         Păi e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.

-         Dacă sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!

-        Păi viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece. La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine, nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă (pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale celuilalt (mai puţine, dar...).

-         Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi laşi în plata lor, cu nebuna lor?

-         Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea artistică.

-         Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!

-         A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.

- Şi cum de ai reuşit să treci peste?

- Păi începusem să mă cert, până şi cu cei apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.

-         Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.

-        Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?

-        Ei, gata! Vezi că încă te afectează!

-  Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei. Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează în viaţă cu adevărat! REALITATEA!

EU ŞI VOI

Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de oamenii care m-au ajutat necondiţionat, unii fără să mă cunoască mai deloc. Îmi voi aminti de bătrânul care mi-a luat un suc şi mi-a plătit suplimentul de bilet la trenul accelerat, în clasa a noua, doar pentru că i s-a părut că nu avea rost să merg cu personalul. Era un om simplu, lucra pe la nu ştiu ce sonde din Comăneşti, nici măcar numele nu am reuşit să i-l reţin. Dar îi văd chipul, cu drag, pentru că oamenii ca el trebuie preţuiţi. Probabil şi-a propus să aibe grijă de mine pe drum, văzându-mă singură. Nu l-am mai întâlnit de atunci şi nici nu ştiu dacă i-am zis cuvintele merituoase de mulţumire. Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de o doamnă care avea un restaurant lângă o staţie din Tecuci. Era iarnă, cei de la CFR hotărâseră să facă grevă şi ne-au lăsat în drum, fără un termen de soluţionare şi cu banii luaţi. Eram răcită cobză şi toată baza era în colega mea de clasă. Ea a intrat în vorbă cu două călugăriţe care ne-au dus la doamna cu restaurantul. Drumurile erau blocate din cauza zăpezii. Am stat de pe la şapte dimineaţa până pe la orele paisprezece. În tot acest timp ne-a dat de mâncat, ceai cald şi mie câteva pastile. Apoi, când s-a anunţat că drumurile au fost deszăpezite, am plecat mulţumind frumos. Nici numele ei nu i-l mai ştiu, dar parcă îi văd chipul plin de bunătate. Şi aş putea da foarte multe exemple de astfel de oameni care ştiu să ajute fără să cunoască persoana de lângă. Poate din această cauză mulţi mi-au zis că sunt naivă, că mă ataşez şi iert prea mult. Am iertat şi oameni care mi-au făcut rău. Apoi iar a trebuit să îi iert... până am renunţat la ei. Am văzut şi pe unii, care, crezându-se puternici, atacau oameni nevinovaţi, pe care îi vedeau aparent singuri şi fără de ajutor. Şi atacau în grup, parcă vrând să arate ce mari şi tari sunt ei. Dar oare un grup de circari ce atacă oameni nevinovaţi vor fi vreodată cu adevărat puternici sau îşi vor crea doar o iluzie favorabilă grupului? Este un lucru bine ştiut de mult că oamenii care sunt cu adevărat puternici... nu atacă. Dacă vezi un om exaltat de dorinţa de a face rău trebuie să îi dai o şansă, încercând să îl ajuţi, să îl ridici. Unii reuşesc să înţeleagă şi ridică fruntea, alţii însă greşesc la nesfârşit. Sunt oameni care abia aşteaptă să dea vina pe ceilalţi pentru greşelile pe care ei le comit. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este rezultatul unor decizii luate tot de noi. Dacă voi fi criticată pentru că am scris acest articol va fi tot pentru ca am luat eu decizia de a-l publica. Oamenii trebuie să înţeleagă faptul că, în viaţă, trebuie să ne mai şi asumăm unele lucruri. Aaaa... Că unii poate îşi dau seama că, dacă ar începe să îşi asume, ar cădea prea mult, asta este altă problemă. Dacă şi-ar fi asumat la timp, nu ar fi ajuns în anumite ipostaze. Dacă îţi minţi aproapele şi prietenii, la un moment dat cineva tot va descoperi adevărul şi atunci vei face... ce? Vei căuta pe alţii să dai vina?...

Am început acest articol amintind de nişte oameni foarte frumoşi, oameni pe care îi voi ţine mereu minte. Îmi amintesc şi de cei care mi-au făcut rău, au avut şi ei rolul lor în viaţa mea. În mod straniu, răutatea gratuită pe care am primit-o mi-a deschis uşi şi lumi nebănuite, favorabile tot mie. Pornind de la experienţele mele de viaţă ajung la concluzia că, în final, tot binele este cel care învinge. Poate nu chiar la început. Începutul e de multe ori cucerit de minciună, trădare şi răutate... Dar priviţi la oamenii cu adevărat puternici, ei au un traseu frumos. Eu aşa mi-l fac. Voi?!...

DE UN TÂNĂR

A fost o dată ca niciodată un rege într-o ţară dintr-o altă lume. Totul mergea ca la carte, ţara creştea văzând cu ochii, încât regele se gândi că ar avea nevoie de un om de încredere, care să îl ajute. Divanul îşi făcea bine treaba, dar nu mai făcea faţă ca odinioară. Într-o zi, cineva îi recomandă un tânăr care părea să aibă mult potenţial. Regele îl cântări din priviri, îl întrebă despre una-alta, apoi se hotărî să îl ia lângă el, să fie administratorul ţării. Entuziasmul tânărului se văzu din prima zi când, arătând spre un ţăran, zise:

- Cam trist e bietul om. Prea strict eşti cu oamenii, dragul meu rege! Cred că ar trebui să fim mai buni. Uite-l pe cel de lângă, ce vesel e! Mai şi cântă!

- Da! răspunse regele, dar nu are atâtea griji, pământuri şi acareturi ca primul. Totuşi te las să îţi exerciţi atribuţiile aşa cum vei găsi de cuviinţă. Te rog să te simţi liber.

Tânărul parcă asta şi aşteptă. Se urcă pe un cal şi fugi în lumea largă. Începu să ţină prelegeri despre bunătate şi viaţă liberă, despre idealul unei vieţi în care binele triumfă şi totul se transformă într-un rai adevărat. Repede îşi făcu aliaţi, iar lumea începu să îl aclame. Deodată, totul parcă înflori în întreaga ţară. Oamenii începură să fie veseli în continuu şi plini de voie bună. Tânărul ajunse la palat şi se înfăţişă mulţumit în faţa împăratului, cu inima crescându-i de fericire. Împăratul zâmbi, dar nu îi spuse nimic, spre dezamăgirea omului de încredere. Nu trecu mult timp şi oamenii începură să vină la palat cu tot felul de cereri, care mai de care mai pretenţioase, pentru a pune în aplicare noua lege, în care binele să guverneze. Tânărul încercă să găsească soluţii şi reuşi să îi ajute pe toţi. Dar cererile creşteau pe zi ce trece, oamenii începeau să devină nemulţumiţi, că nu li se mai răspundea la timp, că petrecerile nu se organizau chiar în fiecare zi, cum şi-ar fi dorit, că lumea nu are motiv de sărbătoare decât o dată la două-trei zile. Omul regelui încercă să îşi ducă planul în continuare, aşa că luă din galbenii palatului ca să îi mulţumească pe toţi. Câteva zile se făcu linişte şi parcă soarele începu să fie iarăşi vesel. Bineînţeles că cererile apărură din nou şi tânărul ajunse iar cu ochii la galbenii împăratului. Nemulţumit de întorsătura lucrurilor, el se duse la rege şi îl rugă să îl ajute. După ce discutară, se întoarse spre mulţime şi ţinu un discurs, în care îi anunţa că nu şi-au mai plătit dările şi visteria începe să se golească. Oamenii începură să strige:

- De unde şi până unde dări, dacă se doreşte o ţară în care să domnească veselia şi bucuria?

- Bine! Dar trebuie să şi muncim! Cine a zis că nu se va munci? întrebă tânărul. O să împart locuitorii în mai multe părţi şi le voi da să aibe grijă de anumite animale, pasări şi întinderi. Celor care vor reuşi să adune roade cât mai bogate, le voi dărui calul meu cel alb.

Calul alb era privit ca o adevărată comoară, aşa că oamenii au fost de acord cu această propunere. După câteva săptămâni, tănărul veni disperat la rege:

- Dragul meu, ocrotitor! Preamărite împărate! La mare ananghie sunt! Oamenii, în loc să muncească, s-au apucat să dea foc lanurilor, pe care le aveau în gospodării celelalte echipe şi să le otrăvească acestora animalele. Totul a luat-o razna, ţara se duce de râpă! Te rog să mă ajuţi!

Regele îl privi calm şi îi răspunse:

- Dar ai toata puterea! Te rog să te foloseşti de ea.

Tânărul îl privi cu reproş pe rege şi se îndepărtă de el gândindu-se că regelui nu-i mai pasă de ţară. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre divanul domnesc. Acolo îl aşteptau câţiva boieri cu zâmbete ironice pe buze.

- Hai! Ia un pahar de apa şi revino-ţi! îi zise unul dintre boieri.

Cu o mişcare automata, tânărul luă paharul şi trase totul pe gât, cu o sete de nedescris. Ochii i se împăienjeniră şi se făcu beznă. Se trezi într-o altă încăpere. Lângă geam se vedea clar umbra regelui şi a unuia dintre boierii din divan. Când îşi dădu seamă că tânărul se trezi, regele se apropie de pat şi îl întrebă:

- Ia zi! Învăţat-ai ceva din tot ce ai făcut? Îţi pot da şansa să o iei de la capăt. Vrei?

- Nu ştiu, bunul meu rege, ce am învăţat! răspunse tânărul. Dar cert este că, dacă e să o iau de la capăt, nu aş mai aplica regulile mele, care nu se bazează decât pe o poveste fantasmatică, ci aş merge pe drumul deja bătătorit şi bine-ştiut. Abia dupa ani de experienţă, se poate veni cu îmbunătăţiri. Şi încă un lucru mi-e clar. Bunătatea asta e de mare preţ, dar trebuie ţinută în cui!

Refrene pentru oameni slabi

Şi... când scriu slabi, nu mă refer la aspectul fizic, ci la cel spiritual. Tot aud de ceva timp ”Nu plânge Ana” şi mă întreb: „Oare chiar ne place nouă, femeilor, să ne plângem de milă?” Până la urmă, cam la asta se referă acel cântec… De ce ne-am bucura pentru că unul care umblă aiurea se întoarce acasă? De ce nu i-am schimba iala? Avem un motiv anume să plângem după o persoană căreia nu îi mai pasă de durerea noastră? Bineee… poate să doară un pic la început, dar clar, o persoană puternică îşi va şterge lacrimile şi va privi spre viitor strategic.

Aici nu mă refer doar la femei. Nu numai bărbaţii înşeală, şi femeile schimbă peisajul destul de des. Refrenul mai sus amintit mi se pare amuzant şi… de plâns, dar nu în contextul cuvintelor exprimate de autor.

„la copii şi la nevastă”. Aşa, deci mai sunt şi copii?! Legile de azi protejează instituţia căsătoriei şi, mai ales, copiii. Încă un motiv în plus de a… nu plânge (prea mult, încât să scrii şi un cântec) după acel cineva. Până la urmă este vorba de o femeie puternică, este o MAMĂ. Ce poate fi mai frumos decât să concepi un copil, să îi dai viaţă şi să îl creşti?! Mama este o Dumnezeire minunată. Mama este o fiinţă puternică. Din păcate, uneori, în societate, importanţa ei este minimizată de oameni fără scrupule sau de femei uşuratice, care, doar pentru faptul că au avut timp şi au răsfoit nişte cărţi, dând copy-paste la câteva cuvinte, se cred emancipate. Poate că nici nu ar fi cazul să le enumerăm aici, pentru că acele păreri chiar nu contează. Sunt oameni fără valoare, care nu vor lăsa absolut nimic în urma lor. Învăţatul ca învăţatul, dar practica ne omoară. Bineînţeles că a fi mamă nu înseamnă doar să concepi şi să naşti un copil. E necesar să îi fii alături şi să îl creşti frumos. Revin la refrenul de mai sus. De ce să plângi după cineva căruia nu îi pasă de ce simţi tu, atât timp cât ai parte de ceva mult mai frumos, copiii? A se lua în considerare că este valabilă şi situaţia inversă. Nu generalizez subiectul la nivel de gen. Cred că am fi mult mai fericiţi dacă ne-am gândi la ce vrem noi cu adevărat şi nu ne-am plânge de milă, sau nu am acţiona din egoism.

E uşor să fii un om rău. Ia încearcă să fii bun şi vezi ce primeşti în schimb, şi cât poţi să rezişti!!!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi când te gândeşti că cei care ţin cu adevărat la tine sunt, în primul rând, membrii familiei (părinţii, fraţii, surorile, etc.). Ei au făcut sacrificii să creşti şi să lupţi cu toate provocările vieţii, ei nu au dormit nopţile gândindu-se la grijile tale, pe lângă grijile lor, ei te-au iubit şi te-au răsfăţat atunci când ai avut cu adevărat nevoie. Privesc în jur, asemeni unui spectator, uneori plictisit, alteori amuzat, cum lumea aruncă atât de uşor cuvinte preţioase care ar trebui să descrie dragostea în toate culorile ei şi îmi dau seama cât de sterpe au ajuns aceste cuvinte. Ele nu mai pot îngloba adevăratele sentimente. Ce înseamnă, cu adevărat, să ţii la o persoană? Să strigi în gura mare că îl/o vrei? Asta nu se numeşte iubire, este egoism şi posesivitate. Când te rupi de durere că nu poţi avea o persoană, intervine orgoliul şi alte interese. Vrei să ştii cum poate iubi o persoană cu ceva experienţă de viaţă? Întreabă-i trecutul, omul nu se schimbă! Iubirea este… iubire! Când ţii la o persoană, chiar ţii şi îţi pasă de fericirea ei. O vei lăsa să aleagă, dar vei încerca să îi fii alături, dacă face alegerile greşite. Iubirea nu înseamnă să fii, cu adevărat, prezent/ă în viaţa persoanei la care ţii. Poţi fi un bun prieten, tot aşa poţi şi ajuta, în caz de nevoie, fără să implori posesivitate. Poţi aduce un zâmbet pe buze când ea/el suferă sau… poţi, pur şi simplu… pleca. Veţi întreba poate: Păi cum să treci peste dorinţa de a avea? Dragii mei, dacă este să fie, va fi. Dacă persoana de care vă place este cu altcineva, din start nu aveţi ce căuta. Vă întreb: Cum aţi putea fi cu cineva, care zice aceeaşi poveste ţie şi altuia/alteia? Clar, aţi putea fi. Da! Dar în acest caz nu ar mai fi vorba de dragoste, ci de dorinţă, posesie, egoism, etc. Când vrei iubire, apoi… O VREI! În carne şi oase, cu trup şi suflet, să simţi vibraţiile în toate punctele trupului încins şi să ştii că ceea ce simţi tu, simte şi celălalt. Altfel, nu e decât un schimb de… idei. Dacă nu e să fie, pleci mai departe, în căutarea a ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Ochii care nu se văd se uită, sentimentele neîmpărtăşite dispar în neant, iar în lumea asta mare s-ar putea să întâlneşti şi acel suflet pereche, destinat ţie, cu trup şi suflet.

Fiecare alege ce vrea cu adevărat în viaţă: iluzii din minciuni frumoase, satisfacerea dorinţelor trupeşti sau dragoste. Poţi face atâtea şi atâtea lucruri frumoase alături de persoana la care ţii şi care îţi împărtăşeşte aceleaşi sentimente! Ideea este să ai norocul să o şi întâlneşti! Până atunci, bucură-te de dragostea celor apropiaţi, este pură şi necondiţionată!

O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

ÎNCREDEREA

Ce înseamnă încrederea? Prima impresie contează, dar faptele spun totul. Întâlneşti o persoană nouă în viaţa ta şi îi acorzi şansa de a avea încredere în ea. Depinde... de circumstanţe, dar… îi acorzi această şansă. Aşa se construiesc prieteniile, relaţiile, familiile. Uneori avem tendinţa de a ne crea, în imaginaţia noastră, o realitate paralelă, în care persoana din faţa noastră este aşa cum ne-am dori să fie. Creăm o hologramă şi riscăm să ne îmbătăm cu iluzii. Poţi trăi ani buni lângă o hologramă, sau poţi alege să te trezeşti la timp şi să vezi realitatea din faţa ta. Fiecare om caută acest lucru în persoanele apropiate sau în cele pe care şi-ar dori să le apropie. În cazul celor care au deja relaţii bine stabilite (familie, rude), încrederea trebuie cultivată şi PĂSTRATĂ. Am cunoscut familii fericite, care se bazează tocmai pe acest cult: încredere şi respect. Nu poţi fi fericit/ă lângă o persoană în care nu ai încredere. În momentul în care aceasta se pierde, înseamnă că se închide o uşă şi trebuie deschisă alta, pentru că încrederea se alocă mult mai uşor la început, dar nu oricine o mai poate reconstrui.

Să aveţi o zi frumoasa, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.