Cartina

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR (Capitolul 12)   

Paşii amazoanelor se auzeau puternic pe lespezile de piatră ale portului din Histria. Talestri ronţăia de zor o bucată de pesmet din tărâţe, păstrat cu grijă de Aela, în coşul prinţesei. Siluetele lor atrăgeau privirile trecătorilor, unii uimiţi de urâţenia amazoanelor-soldat, iar alţii fascinaţi de frumuseţea amazoanelor-fruntaş. De departe însă, deosebită rămânea Talestri, cu părul ei albăstrui-violet, prins de-a lungul cozii, în trei locuri, cu legături din cânepă împletită. Aela o urma atentă, gata să mai scoată din coş şi alte bunătăţuri, deşi prinţesa nu era o gurmandă de felul ei. Ajunseră în locul stabilit cu Eber, negustorul fenician. În faţa lor se înălţa o frumuseţe de corabie cu vela încă strânsă pe catargul format din cei doi stâlpi de lemn, dar care părea să tremure la adierea vântului, nerăbdătoare în faţa unui nou drum pe marea mohorâtă şi neospitalieră. Cu un pintel alungit în faţă, corabia era prevăzută cu trei nivele pentru circa 144 de vâslaşi. Având 48 de rame, atingea o viteza cam de 10 mile, una performantă pentru acele vremuri.

- O triremă! se auzi vocea plină de încântare a lui Melestri. Pe toţi zeii, trebuia să îmi dau seama că prinţesa noastră va alege, pentru acest drum, ceva deosebit.

- O ce? întrebă Climene năucită.

- O triremă, răspunse Aela plictisită. Să nu-mi zici că ai uitat când Burnesha ne-a povestit despre celebrele corăbii feniciene?

Climene îşi învârti ochii năucită, nu-şi amintea nimic din discuţia despre navigaţie. Talestri nu le băgă în seamă pe cele două amazoane, ci se apropie, în grabă, de puntea din scânduri late care făcea legătura între corabie şi ţărm. Nu reuşi să facă doi paşi pe aceasta că se şi poticni de un om micuţ de statură, adus de spate şi cărunt. Era Eber, negustorul fenician. Acesta se propti, ţanţoş, în faţa prinţesei.

- Bine ai venit, prinţesă Talestri, pe umila mea Cartină, zise Eber, făcând o plecăciune uşoară din cap.

- Bine te-am regăsit, dragul meu Eber! răspunse Talestri. Umila ta Cartină mă lasă mută cu frumuseţea sa. Culoarea velei este foarte bine aleasă, de parcă soarele s-ar fi scăldat în ea, şi lemnul este frumos lucrat şi lustruit, recunosc arta bravilor fenicieni.

Zicând acestea, Talestri lăsă în coşul Aelei bucata de pesmet şi se îndreptă spre velă. Nici nu reuşi să îşi delecteze privirea cu balustrada de lemn cu mici însemne feniciene, că un zgomot puternic se auzi. Uşa ce dădea spre încăperea principală a corabiei se deschise şi Rammu ieşi, plin de nervi. Privirea însă îi deveni senină şi, vădit entuziasmat, se apropie de Climene şi zise:

- Charie, frumoasa mea! Pe toţi zeii, nu credeam că ne mai vedem curând!

- Zeii ne-au surâs din nou, interveni Melestri cu iz ironic. Cred că prinţesa noastră e foarte încântată.

Talestri rămase cu gura căscată, privind cu groază, spre uşa larg deschisă, prin care se vedea silueta bine conturată a lui Runkrahost. Acesta privea amuzat spre grupul de amazoane de pe puntea superioară.

- Ia te uită ce delegaţie importantă avem azi la cină. Draga mea prinţesă, încep să cred că ne urmăreşti. Oare să facem şi noi parte din măreţia viitorului tău?

- Charie, generale Runkrahost! răspunse Talestri, pe un ton amiabil forţat. Cred că sunt doar simple coincidenţe printre papirusurile zeilor. Sunt mulţumită de faptul ca la bord se află persoane pe care le cunoaştem deja.

- Sunt convins, răspunse generalul, apropiindu-se de prinţesă şi privind-o cu interes.

Talestri nu răspunse acestei provocări deschise, fiind sigură că asta îşi dorea Runkrahost. Un răspuns ar fi generat o serie de alte schimburi de replici, probabil fără niciun rost anume. Eber apăru ca din senin şi, după ce aprecie entuziasmat faptul că amazoanele se cunoşteau cu ceilalţi călători, le arătă încăperile în care trebuia să stea pe tot parcursul călătoriei. Talestri avea o încăpere mică, dar numai a ei, spre deosebire de celelate amazoane care trebuia să împartă două cam la fel de mari. Runkrahost primi una în apropiere de încăperea prinţesei. Talestri simţi un fior străbătându-i corpul la gândul că la mică distanţă va sta generalul babilonian cu statura impunătoare de akkadian. Câteva gânduri îi trecură fugare prin minte, dar şi le alungă imediat, conştientă fiind de faptul ca orice implicare emoţională cu generalul ar genera o serie de probleme şi ar putea chiar periclita obiectivul pe care îl avea de atins. Corabia începu să se clatine şi, după ce se lovi cu sacii de nisip de marginile pietruite din port, se îndreptă legănat spre ieşirea din micul golf. Vocile vâslaşilor se auzeau puternic şi ritmat, de parcă asta şi-ar fi dorit să facă toată viaţa, să fie picioarele frumoasei Cartine în apele mărilor. Talestri se întinse pe patul de lemn. Era cam tare faţă de cel obişnuit, pe care dormea acasă, dar ceva era magic în acea încăpere căptuşită cu lemn de brad. “Să fie de la legănatul Cartinei sau de la mirosul sărat din Pontus Axeinos?” se întrebă prinţesa.

- Ridicaţi vela! se auzi vocea puternică a lui Eber. Mai repede, sclavi de nimic. Am dat o groază de bani pe voi şi nu sunteţi în stare să ridicaţi o amărâtă de velă? Uşor la cataaarg! Unde te uiţi, chiorule? Tu nu vezi de unde bate vântul? Ajută-l pe ăla să îndrepte spre direcţia cea bună. Uşoooor, că ne răstorni… Gata, lasă!...

Talestri chicoti amuzată, îl şi vedea pe bătrânul negustor alergând pe puntea superiară şi încercând să se impună în faţa oamenilor săi. Vorbea cam mult, dar îi iubea pe toţi ca pe copiii lui şi suferea pentru fiecare în parte dacă era cazul. Prinţesa închise ochii, glasul mării se auzea tot mai desluşit, erau deja departe de ţărm.