CAMERA RĂSCRUCILOR

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR

Capitolul V

        Talestri ieşi, la scurt timp, din salon, lăsâdu-i pe ceilalţi să discute, între ei, detaliile planurilor lăsate de Diossippe. Se îndreptă cu paşi hotărâţi spre Camera Răscrucilor, paşi care lăsau un ecou surd pe pardoseala din piatră. Razele soarelui cerşeau, parcă, să se joace cu pânzele albe ce cădeau, în valuri, din rochia ei. Telestri deschise uşa greoaie şi intră în camera pe care, încă de mică, o vizita de trei, patru ori pe săptămână. Se apropie de piedestalul de lemn din mijlocul încăperii, şi, luând cartea groasă, ce trona pe el, o strânse tare la piept. Se auzi, abia şoptit, numele Druidei-Mame:

        -   Elisedd… Elisedd…

Obrajii i se îmbujorară şi, cu şi mai multă căldură, aceasta căută să rostească încă o dată numele iubitei învăţătoare:

        -   Elisedd!...

        Pereţii deveniră roşiatici şi unul dintre ei hârâi prelung, deschizând o uşa spre o altă camera. Acolo, pe un jilţ de paie, stătea o doamnă, îmbrăcată într-o rochie simpla, albă. Părul negru părea că începe să încărunţească, dar vârsta ei… nu o ştia nimeni. Se vorbea că are mai mult de trei sute de ani. Aceasta era Elisedd, Druida-Mamă, cea care avea grijă de prinţesele amazoane, instruindu-le, încă de mici, să devină regine neînfricate prin înţelepciunea pe care trebuiau să o asimileze. Lângă ea, torcea lenos un tigru care, la vederea prinţesei Talestri, dădu cu labele în sus, în semn de joacă. Talestri se apropie de el, vădit amuzată, şi începu să îl scarpine.

        -   Ce face scumpul meu, Nuallan? întrebă ea.

        -  Ce face de obicei, răspunse Elisedd. Mănâncă şi doarme. Azi m-ai chemat mai devreme, Talestri, continuă druida. Ştiu ce te apasă, dar asta este destinul tău. Ai toate cunoştintele necesare să devii regina amazoanelor. Trebuie doar să… vrei…

        O umbră trecu peste chipul tinerei prinţese. Aceasta se aşeză lângă Nuallan şi îşi încrucişă picioarele. Deschise cartea pe care nu o slăbise din mâini şi începu să o răsfoiască, agitată.

        -  Elisedd, ceva îmi spune că lucrurile din jur vor căpăta o altă nuanţă în viitor. Ceva mă apasă şi nu înţeleg ce... Ceva îmi spune că nu trebuie…

        -  Talestri! strigă druida, ridicându-se nervoasă din jilţul ei. Tu trebuie să îţi faci datoria, iar destinul… destinul îşi va face şi el datoria. Cred că am discutat prea mult pe tema asta. Dacă vrei să înveţi şi altceva astăzi, încearcă să te concentrezi sau… mergi şi te plimbă cu amazoanele tale, copile frivole şi fără minte!...

        -  Dar şi eu sunt o amazoană! Sunt ca şi ele! Cum poţi vorbi aşa despre ele?!

        -  Prostii!

        Elisedd se aşeză în jilţul ei şi, mângâindu-şi piatra de pe inelul masiv, continuă, calm:

        -  Fiecare individ are o gândire oarecum aparte. Oricât am încerca să le uniformizăm oamenilor felul de a gândi, ei vor păstra ceva unic şi indivizibil. Hai să ne amintim de Rex, un dinozaur carnivor dispărut undeva, într-un trecut îndepărtat. Noi l-am numit Rex pentru că el a fost regele acelor timpuri… Era mare şi puternic, avea un craniu care zdrobea uşor tot ce întâlnea în cale. Se impunea prin mărime, ferocitate şi instinct ucigaş. Şi când te gândeşti că nici nu ştim pe unde sunt rămăşitele lui… Orice dinozaur, indifent cât de feroce ar fi fost, începea prin a fi mic, un pui mic. Puii duceau o luptă de supravieţuire. Pericolele îi pândeau atât pe pământ cât şi din aer... Culmea, unul dintre duşmanii puiului de Rex era chiar adultul Rex. Asemeni leilor, adulţii Rex vedeau în pui o posibilă viitoare concurenţă. Egoismul lor nu le permitea să vadă dincolo de acest aspect. Poate că puiul de Rex ameninţat putea deveni aliatul lor în lupta pentru supravieţuire, poate le-ar fi vânat mult mai bine prada, poate… Cert este că gândirea de grup se opreşte undeva, lovindu-se ca de o baricadă invizibilă, numită PERSONALITATE. Depinde de noi cum folosim această baricadă. Uneori poate deveni drumul spre agonia unui destin cu final mai puţin fericit sau… poarta către ceva mai bun. De noi depinde dacă lăsăm să fim călcaţi de adulţii Rex sau dacă devenim viitorii titani…

        Talestri o ascultă, vrăjită, pe Elisedd. Ar fi stat cu ea ore întregi. Apucă mica harpă de lângă ea şi începu să fredoneze o Kaliwi, unul dintre câtecele preferate. La lumina lumânărilor, printre cele trei umbre ce se răsfirau pe pereţi, se auzi glasul ei, cristalin şi limpede:

        -  M-ai dat la lup, al vieţii ghimp,
Azi, turmele… mi le colind,
Armiring, zee din Oltrawp
La adevăruri, poposind…

Născut-am fost, în zi stelată,
Promis-ai tată să ne dai
Putere, viaţă-ndelugată
Acum te faci că nu mai ai?!

În Dysol mi-ai promis Oltrawpul
Acum mă simt cumva săpată,
De-o nimfă, care-mi taie timpul,
În Cartea Vieţii, o errată…

Nu fac decât să-mi văd de turmă,
S-o păstoresc, cum ţi-am jurat.
În viaţa vieţilor las urmă
Zeiţă, cu adevărat…