Lagărul amazoanelor

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR
Capitolul 7

        Cele două amazoane ajunseră, într-un final, pe malul râului, unde era construit lagărul Burneshei. În general, erau trimise aici de Diossippe pentru a învăţa arta războiului sau dacă erau pedepsite. De data asta veneau bine dispuse, să discute ultimele detalii cu generalul armatei amazoanelor, înainte de plecarea lor în ţinuturile mai calde. În faţa lor se ridica, maiestuos, un gard mare, construit din trunchiuri de brazi înalţi. O amazoană-soldat le zări din timp şi le deschise poarta greoaie chiar înainte ca cele două tinere să ajungă în faţa ei. Talestri îi făcu şmecheră cu ochiul prietenei ei şi amândouă începură să chicotească la vederea amazoanei-soldat. Aceasta era îmbrăcată cu o rochie din piele maronie bătută cu zale şi părea să nu aibă niciun sân. Avea un corp robust, plin de muşchi. Aela nu se putu abţine şi îi şopti prinţesei:

        - Asta o fi, zic şi eu, fiica Burneshei, că prea seamănă cu ea?!

        Talestri începu să râdă zgomotos şi, după ce trecură de poarta înaltă, strigă, râzând cu hohote:

        - Aelaaaa, e plin de Burneshe aici! Zici că s-a reprodus la nesfârşit.

        Văzând-o pe Burnesha ieşind dintr-o baracă de lemn, chiar în faţa lor, Talesti nu se putu abţine şi îi zise:

        - Mare general mai eşti! Să ne trăieşti! Aşa da armată! Ai vorbit cumva cu Druida-Mamă şi te-a ajutat cu reproducerea? Oriunde mă uit în jur, te văd numai pe tine… ce-i drept în ipostaze diverse, mai tinerică sau mai puţin…

        - Haide, hai! o apostrofă Burnesha, obişnuită cu acest tip de abordare al prinţesei. Să vedem cât de bine te vei reproduce tu şi apoi să îţi dai cu părerea!

        Talestri îi făcu din ochi, Aelei, cam foarte şmechereşte şi adăugă:

        - Nu se lasăăăăă! Vrea ea să spună mereu ultimul cuvânt, zici că-i mama!

        Burnesha zâmbi drăgăstos şi, făcându-le un semn războinic, le îndemnă să o urmeze. Intrară toate trei într-o curte, nu prea mare, îngrădită de nişte pomi. O amazoană-soldat luă lupii cu ea. Nici nu apucă, Aela, să se dezmeticească bine, că o şi văzu pe Burnesha cum aruncă o suliţă spre prinţesă. Aceasta se feri instinctiv, şi, vădit incitată, râse cu poftă. Burnesha scoase de la brâu un cuţit şi îl aruncă, din nou spre Talestri. Prinţesa deja scosese sabia din teacă şi, ţipând scurt, lovi cu aceasta cuţitul, aruncându-l spre gard. Generalul sări peste nişte buşteni şi reveni, într-o secundă lângă ele, cu ditamai sabia. Aela se adăposti după un copac. Scenele astea nu prea erau de ea. O văzu pe Talestri agitându-se, nervoasă, în faţa Burneshei, dând cu sabia în stânga şi în dreapta, cu atâta satisfacţie, de parcă ar fi fost jocul ei preferat, încă de mică. Sări pe lângă Burnesha, dându-i un cot în spate.

        -  Saaaaluuuut! se auzi strigătul prinţesei.

        -  Ia de-aici, îi răspunse Burnesha, învârtindu-se prin aer şi încercând să dea cu piciorul drept spre prinţesă, de parcă ar fi fost un adversar de temut.

        -  Taleeeestriiii! se auzi vocea panicată a Aelei.

        Dar Talestri părea să se distreze în continuare. Cu o rotire, bruscă, de treisuteşaizeci de grade, aceasta reuşi să o apuce pe Burnesha de picior şi să o dea de pământ.

        -  Hmmmmmm… se auzi glasul înăbuşit al generalului. De ce ai adus-o şi pe smiorcăita asta aici? întrebă aceasta arătând spre dansatoarea Aela.

        -  Să nu ne îndepărtăm de la subiect, draga mea Burnesha, zise zeflemitor Talestri. După cum vezi, am câştigat şi de data asta.

Burnesha o privi, cu dragoste, şi răspunse:

        -  Adevărul este că în ultima vreme ai făcut progrese mari. Nu ştiu cu cine te-ai mai antrenat sau… ce sânge curge prin vinele tale, dar… e de bine…

        -  Păi, al zeului tău preferat, se grăbi să răspunda Aela.

        -  Hm… Fetişcana asta vorbeşte prea mult. Eşti sigur că vrei să o iei cu tine la drum, Talestri? întrebă Burnesha cu dezgust.

Talestri gesticulă cu sabia spre cer şi zise, de parcă nu ar fi auzit întrebarea:

        -  Se lasă seara, tare bine mi-ar prinde un ceai de tei după drumul de azi…

        -  Haide sus, că Melestri a pregătit nişte carne de cerb afumată, cu cartofi copţi în cuptor şi am şi nişte vin buuuun! A ieşit o minune anul asta! Îţi lasă gura apă.

        -  Talestri, am la mine ceai de tei şi miere de la Druida-Mamă, se auzi vocea Aelei.

        -  Crezi că aici nu este? o apostrofă Burnesha. Talestri, dansatoarea ta mă enervează la culme. Chiar trebuia să o aduci, să îi văd privirea aia de copil… tâmpă?!

        -  Hei, hei… Să trecem peste. Vreau să gust din carnea de cerb şi din vinul tău roşu. Sunt convinsă că are o aromă deosebită, altfel nu l-ai fi lăudat.

        Cele trei amazoane se îndreptară spre o poartă mare, cioplită în munte. În jurul ei erau cioplite alte zeci de ferestre, cele din vârful muntelui având nişte foişoare din liane şi frunze. Talesti se opri un pic şi, inhalând cu poftă aerul răcoros de munte, privi spre cer, alintându-şi, parcă, privirea cu cerul albăstru-auriu. Burnesha şi Aela îşi continuară drumul, intrând pe poarta imensă. Talestri le privi gânditoare şi, rotindu-şi privirea, admiră forfota din barăcile amazoanelor-soldaţi.

        -  Asta e armata mea, tată! Vezi, sunt la fel ca tine! se auzi vocea prinţesei…

        Aceasta îşi pipăi sabia, parcă vrând să se asigure că este la locul ei şi, cu paşi bine calculaţi, se apropie de poarta din muntele de piatră şi intră în palatul Burneshei.

        În faţa ei, se vedeau două umbre. Generalul mergea în faţă, iar dansatoarea la câţiva paşi, în urma ei, ţinând strâns în mâini, coşul în care aveau apa de drum şi câteva fructe. Pe lângă ele trecu, în grabă, un grup de amazoane-soldaţi. Era schimbul de noapte, care asigura protecţia lagărului. Paşii grei şi calculaţi se auzeau ca un ecou printre zidurile de piatră. Firicelele roşiatice, de asfinţit, tresăreau printre ferestrele mici şi rare. Era un altfel de acasă pentru prinţesă, era un loc special care-i aminea de tatăl ei…