TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR
Capitolul 6
Era o zi de toamnă, neasemuit de frumoasă, iar munţii musteau de bunătăţi. Râul Auras şerpuia voios, alintat de micii afluenţi de pe potecile poleite cu frunze arămii. Pe vârful unei coline, nu prea înalte, se puteau vedea clar, două siluete. Erau două tinere, cu trăsături armonioase, de fete abia coapte. Nu le dădeai mai mult de 18 ani de fiecare, deşi aveau puţin peste douăzeci. Purtau nişte rochii lungi, din fâşii de cânepă semitransparentă, legate la mijloc cu nişte curele împletite din piele neagră. Sânii, nu prea mari, dar fermi, tresăreau ştrengăreşte la râsetele şi chicotele fetelor. Părul lor sclipea sub razele soarelui, iar buclele uneia îţi luau privirea cu apele fascinante de un azuriu-violet. O şuviţă împletită îi era răsucită în jurul capului, în semn de coroniţă, iar în partea dreaptă, părul îi era prins cu o clamă rotundă, probabil din argint, sau poate chiar din platină şi cu un citrin sclipitor la mijloc, lucrat cu mare fineţe. Marginile metalice imitau dantela, iar de ele erau agăţate, câteva pene de vultur alb. Pe umărul drept i se putea vedea clar un tatuaj cu însemnele nobilelor amazoane. Purta nişte brăţări metalice, din cel mai bun oţel, care treceau, puţin, peste încheietura mâinii, acoperindu-i o parte din ea. Erau menite să protejeze în lupta de la apropiere. Tânăra îşi rotea deasupra capului sabia subţire şi uşoară, strigând ceva războinic. Era Talestri, prinţesa amazoană, însoţită de prietena ei cea mai bună, frumoasa şi sensibila dansatoare Aela. Totul părea un joc, tinerele se amuzau, se pare, de ceva.
- Bine Aela, se auzi glasul prinţesei. Păi mă întrebi tu cum îmi voi seduce barbatul? Tu, cea care ar trebui să mă înveţi?
- Talestri, ai mai multă şcoală decât mine… Păi numai Druida-Mamă câte te-a învăţat. Plus că… să nu uităm de bietul Amadoc. Ştii bine cât de tare i-ai sucit minţile şi cât a suferit din cauza faptului că s-a îndraăgostit de tine…
Talestri zâmbi ştrengăreşte, îşi duse un deget pe buze, şi le subţie seducător, amintindu-şi parcă de plăceri ascunse şi apoi, făcându-i cu ochiul Aelei, răspunse:
- Mmmm… Frumos şi dulce a mai fost fiul de negustor trac… Păcat că nu a înţeles şi maică-mea rostul lui în viaţa mea, ţinându-mă închisă, în lagărul Burneshei vreo patru săptămâni…
- Cred că au fost trei…
- Ei, ce mai contează, Aela?!
- Păi contează! Să ne ferească zeii de urmaşi cu oameni de rând!!!
Talestri începu să râdă zgomotos. Privi, cu drag spre Aela, o iubea ca pe o soră.
- Draga mea, îi zise prinţesa dansatoarei. Aveam eu numai optsprezece ani împliniţi, dar eram destul de conştientă de ceea ce sunt şi de responsabilităţile mele faţă de noi, amazoanele.
- Ştiu, Talestri! De asta te iubesc eu atât de mult.
- Da, Aela! De asta mă iubesc şi lupii mei atât de mult. Oare unde or fi cei doi ştrengari?
Talestri se opri şi scrută cu privirea valea. Duse două degete la gură şuierând scurt, de trei ori, ca o imitaţie a vântului. Două umbre apărură din senin, în vale, şi începură să urce spre cele două fete. Erau cei doi lupi, prietenii devotaţi ai prinţesei, care o însoţeau peste tot. Acum lipsea doar calul negru, Draconarius, de care Talestri avea mare grijă. Se pare ca Diossippe nu-i avea la inimă pe cei trei prieteni patrupezi ai prinţesei. Se presupunea că Talestri i-ar fi primit de la tatăl ei, deşi era interzis ca amazoanele să ţină legătura cu taţii. Rufus, lupul roşcat, ajunse primul şi se tolăni, ca un alintat, la picioarele Aelei. Ştia că aceasta avea mare grijă de el. Aela se aplecă şi începu să îl scarpine după ceafă. Lupul scoase limba afară de plăcere şi îşi închise ochii.
- Ia te uită la el! exclamă Talestri de parcă n-ar fi ştiut. Păi aşa se comportă un luptător adevărat?! Rufuuuus!
Dar Rufus se făcu că nu o aude, îi era prea bine sub aripa Aelei. Apăru şi Strimon, lupul alb.
- Cel mai tânăr dintre noi, dar cel din urmă. Păi aşa se cade Strimon? îl întrebă Talestri dojenitor. Aşa lup lenos nici că am văzut în viaţa mea, adăugă ea, uitându-se pieziş spre lupul care privea liniştit şi gânditor spre valea în care şerpuia râul Auras.
- Are un an şi ceva, cam micuţ… Ce să-i faci? adăugă Aela… Mai bine povesteşte-mi ce te-a mai învăţat Druida-Mamă. Zi-mi despre seducţie!
- Păăăăăi, ce să zic?...
Talestri privi puţin încurcată spre cer, îşi roti ochii, apoi, trăgând o gură de aer, continuă:
- În primul rând trebuie să ştii ce cauţi. Apoi găseşti ţinta. Asta este partea uşoară, cred… Urmează o perioadă în care trebuie să aplici cu minuţiozitate toate legile seducţiei, astfel încât ţinta să nu îşi dea seama că este în vizor. Va ajunge să facă ea primul pas, crezând că, de fapt ea este cea care iniţiază procesul seducţiei. Acest lucru, îl va incita pe bărbat, nefiind conştient de adăvărata realitate. Trebuie să îl laşi să creadă că el conduce, anticipându-i fiecare mişcare. Ştiind ce urmează, îţi va fi uşor să îl conduci spre ceea ce vrei tu, de fapt. În final, tu îţi atingi scopul şi îţi vezi de viaţă, iar pe el îl laşi cu ochii în soare, căutând un argument solid, pregătit din timp… bineînţeles…
- Totuşi… lumea cam ştie ce căutăm noi. E greu să îţi ascunzi intenţiile…
- Crezi, Aela? Păi lumea ştie, de exemplu, că prinţesa amazoană, Talestri, este altfel decât mama ei… Că îi place să încerce lucruri noi. Că, probabil, ţine legătura cu tatăl ei (la auzul acestui lucru, Aela scuipă în palma dreaptă şi duse mâna la călcâiul stâng, de parcă ar fi încercat să scape de un blestem)… Aşa că, draga mea, continuă prinţesa (prefăcându-se că nu a văzut gestul prietenei), bărbaţii din lumea întreagă pot spera că eu, Talestri, pot fi aleasa inimii lor, iar ei, regii, s-ar putea lăuda că au reuşit să ia de soţie o prinţesă amazoană!
Aela rămase cu gura deschisă. La aşa ceva nici că se aşteptase. O privi pe prinţesă cu profund respect şi nu mai putu să adauge nimic. Talestri îşi contiună jocul cu sabia, scoţând strigătele ştiute. Cei doi lupi şi dansatoarea, o însoţeau la un pas distanţă. Rufus se mai oprea, din când în când, la picioarele Aelei, primindu-şi binemeritatele scărpinări pe după ceafă, iar Strimon, scruta intens valea, cu o mare curiozitate. Din când în când, ieşea cu câţiva metri înaintea grupului, dar de fiecare dată se întorcea lângă prinţesa, care îi mai arunca priviri piezişe, în semn de nemulţumire, aşa, cât să înţeleagă şi junele alb cine e şeful.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu