NU-MĂ-UITA

O poză, un parfum intens de liliac şi… m-am trezit acasă, sub frunzele de un verde crud, la umbra liliacului bătrân din ogradă. Ce dor nebun m-a cuprins! Aşa cum se întâmplă din ce în ce mai rar. Îmi spun adesea că ar fi bine nici să nu mă gândesc, că ar trebui să îmi concentrez privirea spre altceva pentru a nu simţi acel freamăt în inima mea, acel dor de… casa părintească… Dar cum să nu privesc liliacul, poarta şi coroana miresii, cea care mă fascina cu acea corolă bătută cu floricele albe. Şi stânjeneii, stau “stângeniţi” şi privesc printre zăbrelele gardului atât de cunoscute. Oare mă aşteaptă? Le-o fi dor? Ce violet intens! Cu nişte culori primăvaratice de nu-mă-uita… Dar visul se spulberă, asemeni pufului de  păpădie, în bătaia vântului şi rămâne doar dorul: să revad florile de primăvară din curtea casei noastre…