DE UN CERBER

 

M-am născut în ziua în care soarele punea mult cărbune pe foc,

Lopată după lopată,

Una, două, trei, patru, cinci…

Cine să le mai numere?

Poate doar Cerber atunci când m-a văzut deziluzionată la ușa lui

- Tu?!

- Da, eu!...

- De ce?!

- Ca să…

- Aaaa… mă rog… treci, dacă asta poftești…

Și am trecut!

- Stai mult? îl auzii, strigându-mi din urmă.

- Poate… răspunsei confuză…

Nici eu nu știam ce căutam pe acolo.

Curiozitatea, pe ea puteam da vina,

Deși nu eram convinsă că ea…

Am explorat un timp

Apoi…

Am rupt-o la fugă

Mă speriasem

- Unde fugi? auzii  cățelul scâncind…

Dar n-am răspuns,

Va zice că-s prost crescută.

Să zică!

Și mâine este o zi

Ca să-i răspund…