A doua zi, Inu îşi luă la şcoală noul prieten. Nu se putea dezlipi de lângă el. Îi făcu de acasă instructajul şi îl îndesă în rucsac. Orele trecură foarte greu, Sharp se tot zvârcolea prin rucsac, iar Inu tot încerca să îl acopere agitându-se şi el pe scaun. Daniel începu să îşi privească prietenul cu suspiciune.
- Ce ai, frate? îl întrebă el la un moment dat.
- Probleme cu burta, bolborosi Inu şoptit. Cred că am mâncat ceva alterat.
Daniel începu să râdă şi îl bătu pe spate prieteneşte. Inu zâmbi şi îl întrebă:
- Ieşim, după ore, până la cofetăria din cartier?
- Cofetărie? Dar ce te-a apucat?
- E cea mai apropiată locaţie şi cred că mi-a scăzut glicemia.
Daniel încuviinţă şi nu mai zise nimic de comportamentul ciudat al lui Inu, deşi îi aruncă unele priviri de genul „mai revino-ţi şi tu”... în timpul orelor.
Ieşiră ultimii din clasă, Inu se tot învârtise în jurul rucsacului încercând să bage cărţile şi caietele în el cu mare atenţie. Pe drum păruse foarte distrat şi nu prea băgă de seama ce îi povestea Daniel, însă, când acesta îl întrebă ceva, se trezi ca dintr-un vis.
- Mă, tu nu mă asculţi! exclamă Daniel. Îndrăgostit te ştiam, dar chiar aşa?
- Sorry, Dani! Nu e de la îndrăgosteală, deşi mi-e dragă Alla destul de mult. E ceva destul de important, doar că mă vei crede doar după ce îţi voi şi demonstra.
Băieţii intrară în cofetărie şi se aşezară la o masă de lângă geam. Daniel privi contrariat în jur şi, arătând spre o masă lăturalnică, zise:
- Măi să fie! Uite-o pe Alla cu prietena ei şi cu Marius. Vezi, deja au ieşit împreună!
Inu se schimbă la faţă, dar adaugă calm:
- Măcar nu sunt doar ei doi.
- Şi cât crezi tu că va dura?
- Pfff! Nu ştiu... Adevărul este că nu prea aş mai mânca în acest moment ceva în acest local.
- Te cred şi eu, zise Daniel, zâmbind. Dacă plecăm acum, vom da de bănuit. Hai măcar să bem un suc.
Băieţii comandară de băut şi începură să vorbească despre şcoală. Daniel îi aminti de surpriza pe care Inu i-o pregătise, dar acesta îi făcu un semn că nu era momentul potrivit şi dădu a lehamite din mână. La un moment dat, în încăpere intrară doi indivizi. După feţe, alură şi talie, nu prea păreau oamenii care ar frecventa asemenea localuri. Se aşezară chiar lângă masa Allei şi începură să discute cu fetele. Elena, prietena Allei, se ridică furioasă şi, luându-şi geanta, încercă să se ridice de la masă în semn de protest. Unul dintre bărbaţi se ridică şi el şi, zâmbind zeflemitor, îi zise ceva. Marius adaugă câteva cuvinte în semn de apărare. În câteva clipe, Inu se trezi lângă Alla şi, uitându-se cu furie la cei doi străini, îi întrebă:
- Vi se pare că avem chef de discuţii cu voi?
- Cu tine chiar nu avem, răspunse bărbatul care stătea în picioare. Ba chiar te-aş ruga să te întorci de unde ai venit.
- Hai mă, Corci! ridică vocea omul care stătea aşezat. Am ajuns să mă iau la ceartă cu nişte mucoşi?! Dă-i dreacu’ şi hai la băută!
Corci privi cu greaţă în jur şi, luându-şi haina de pe scaun, se îndreptă spre uşă. Amicul său îl urmă imediat.
- Ce a fost asta? întrebă Daniel zăpăcit.
- Habar nu am, răspunse Inu, ca pentru sine, urmărind siluetele celor doi oameni.
Daniel se apropie şi el de ei şi, gesticulând haotic, începu să povestească ceva. Nimeni nu părea să îl asculte, toţi păreau depăşiţi de situaţie.
- Pe ăştia îi ştiu! exclamă Daniel. I-am mai văzut undeva şi nu îmi amintesc unde.
- Pe bune? întrebă Inu neîncrezător. Unde să îi fi văzut? Crezi că ai vreo tangenţă cu cercurile lor?
- Eu nu, răspunse Daniel. Se pare că ei au ceva în cercul nostru. Ce? Încă nu ştiu, dar o să aflu.
- Eu sper să nu le mai văd feţele, adăugă şi Marius. Oamenii ăştia par foarte ciudaţi şi de ocolit.
- Pe mine m-au cam speriat, adăugă Elena, cu teama în glas. Cine mă conduce până acasă?
Inu privi spre Alla, clar nu avea de gând să plece cu Elena în acest moment. Daniel privi spre Inu, începu să îl macine tot mai mult secretul lui şi parcă nu ar fi abandonat chiar aşa subiectul. Poate totuşi îl află azi. Marius căscă ochii, Elena era o fată graţioasă şi destul de frumuşică. După calculele lui, era o imagine bună, aşa că se ridică şi îi făcu semn galant că o duce el. Alla păru un pic surprinsă, dar mulţumită. Privi şăgalnic spre cei doi colegi rămaşi lângă ea şi zise:
- Păi bine, dragii mei! Credeţi că eu am de gând să mă mişc de aici singură? Sincer, chiar v-aş ruga să mergem la plimbare, atât cât să ajung şi eu acasă.
Inu îi făcu un semn lui Daniel să plece, dar acesta privi spre geam. „Păi de ce să plec” se întrebă el. „Să o conducă amândoi, aşa cum le-a cerut fata, apoi ei să continuie ce aveau de discutat, logic”. Inu îl privi dezaprobator, apoi, îi zise Allei să îşi termine prăjitura, în linişte, pentru că o vor conduce ei acasă. Blocul Allei nu era departe, aşa că Inu reuşise să povestească un pic despre geografie şi istorie. Când să o întrebe dacă ar vrea să iasă cu el în oraş, îşi cam termină cuvintele. Începu Alla să povestească despre matematică, apoi Daniel se apucă să o critice pe profesoară că nu le predă lecţiile aşa cum ar trebui şi, uite aşa, ajunseră în faţa apartamentului Allei. Fata le mulţumi şi, roşind, le dori o seară frumoasă, apoi intră în casă. Inu părea fericit, reuşise să o conducă acasă. Da, cu Daniel alături, dar ce mai contează?
- Acum îmi zici şi mie? îl întrebă Daniel.
- Nu-ţi mai zic azi nimic! răspunse Inu. De ce ai venit şi tu să o conduci pe Alla?
- Păi ce crezi că ai fi făcut dacă nu eram eu? Crezi că îi spuneai altceva? Hai, lasă-mă cu de-astea! Poate îi povesteai ceva de la ora de latină, dar clar nu o invitai în oraş.
- Ştii tu?
- Dap!
- Ha! Uite de asta nu o să-ţi mai spun nimic azi! ridică vocea Inu.
- Mare brânză, răspunse Daniel dând a lehamite din mâini. Cred că nici nu ai ceva să îmi spui. Ţi s-o fi tras vreo durere de cap de la burtă.
Inu începu să râdă, apoi îi povesti despre escapada lui în pădure. Daniel îl privea cu un aer ciudat. Inu îl ghionti de câteva ori în semn de „hai, mă crezi”. Se îndreptară spre casa lui Inu cu paşi repezi, Daniel îşi privea deja prietenul ca pe un om abia ieşit de la casa de nebuni. Ajunşi acasă, intrară în camera lui Inu şi, după ce încuiară uşa, Inu se apropie de rucsac. Îl deschise, dar Sharp nu mai era acolo.
- Mama mă-sii! Ăsta chiar mi-a făcut-o! exclamă Inu.
- Cine? întrebă Daniel cu un aer dubios.
- Sharp! Micul dragon.
- Uite ce, răspunse Daniel. Azi a fost o zi foarte ciudată. Plec acasă, îmi ajunge tot ce s-a întâmplat. Plus că mâine avem ora de mate şi trebuie să învăţ. Parcă văd că iar mă scoate la tablă drăcoaica aia.
Inu se aşeză pe pat dezamăgit şi nici nu observă când prietenul lui ieşi din cameră. Se întinse pe pat şi, zâmbind sec, rosti ca pentru sine „al naibii pui de...”. Deodată simţi pielea rece a dragonului lângă mâna lui. Băiatul se ridică brusc şi, privindu-l contrariat, îl întrebă:
- Mă, tu chiar exişti sau eşti vreo închipuire a minţii mele?
- Asta va trebui să afli, răspunse, cu calmitate, Sharp. Eu merg pe la pervaz ca să mă culc, mi-e cam somn. Apropo, mi-a plăcut reacţia ta în faţa celor doi oameni de azi. Ai grijă, s-ar putea să revină şi nu sunt oameni buni, deloc. Din nefericire, energiile lor reflectă nişte răutăţi de neimaginat.
Sharp îşi ascunse capul printre solzi şi nu mai zise nimic. Inu îl privi un timp, îi analiză sclipirea solzilor în bătaia luminii şi, după ce mâncă şi îşi făcu lecţiile, îşi continuă contemplarea. „Cine e Sharp, cât va sta la el, l-ar ţine o viaţă, dar oare va fi posibil”?...
***
Capitol din povestea "INU ŞI DRAGONUL SHARP"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu