SCRISOARE DE LA MĂMICA

 

Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog ( https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html ;), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...

SOS - presa pentru elevi!

Autor: Ecaterina Comanici

Director Gimnaziu Ghioltosu

Raionul Cantemir, R. Moldova

Acasă, despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu...

  

     Ajunse acasă, intră în ograda mică şi îşi duse, ca niciodată, bicicleta în garaj. Intră în casă şi, tiptil, se furişă către dormitorul lui. Se auzi vocea mamei:
-          Ai venit? Vrei să îţi încălzesc de mâncare?
-          Da, mami! răspunse Inu cu voce tare. Vin în două minute!
Băiatul îşi schimbă hainele pline de pământ şi, lăsându-l pe Sharp pe pat, adăugă încet:
-          Suntem la mine acasă. Să stai ascuns când eşti aici.
-          Ha! Mai înainte voiai să mă arăţi ca pe un trofeu iubitei şi acum vrei să stau ascuns?! Cam nehotărât eşti, pui de om!
-          Sharp, mă cheamă Inu şi, bine, îmi cer scuze pentru reacţia din pădure.
-          Aha!...
-          Păi da, înţeleg ce zici, dar noi, oamenii, avem slăbiciuni.
-          Oi fi eu mic pentru un dragon, dar destul de matur cât să ştiu ce reprezintă fiinţa omenească, răspunse Sharp, fluturându-şi coama.
     Inu ieşi grăbit din cameră, cu un tricou ales pe fugă şi nişte pantaloni de trening. Intră în bucătăria mică şi se aşeză la masă. Tatăl îl privi pe furiş de după ziarul pe care îl răsfoia. Mama, cum îl văzu, puse tacâmurile pe masă şi servi cina.
-          Nu ai mâncat la amiază, Inu! îl certă ea cu glas blând.
-          Păi nu îmi era foame şi am mers la o plimbare, prin pădure.
-          Mai fă şi tu un sport care să pună şi carne pe tine, adăugă tatăl, privind în continuare în ziar. Ce să mai zic de şcoală...
-          Radu, îl întrerupse mama pe tatăl pornit să îşi certe băiatul.
-          Ce, Radu?! Înţeleg că e la vârsta critică, i-o fi căzut şi vreo fată cu tronc, dar trebuie să realizeze că tot şcoala îl poate ajuta în viaţă...
-          Radu! ridică mama tonul poruncitor.
     Tatăl îşi opri, supus, discursul, iar Inu începu să soarbă din supa de pasăre. După ce luă şi câteva înghiţituri din salata boeuf, zise noapte bună şi se îndreptă grăbit spre dormitor. Intră şi îl strigă şoptit pe Sharp. Acesta nu apăru. Inu se uită sub pat, apoi în şifonier. Nimic! Începu să se agite, şi iar căută sub pat. Când să se ridice, simţi pe gât pielea rece, deja cunoscută, a lui Sharp. Acesta lunecă şi i se încolăci de mâna dreaptă. Faţa lui Inu se lumină instantaneu şi băiatul începu să fluiere de fericire.
-          Hai, noroc! Ce te-a apucat de fluieri?
-          Mă bucur să te ştiu tot aici, răspunse Inu încântat. Eşti ca o minune, un prieten special pentru mine!
-          Hai că exagerăm deja! Prietenia nu pică din cer...
-          Ba eu cred că da, răspunse Inu zâmbind. Deja simt că te cunosc de mai mult timp...
-          Ha!...
     Sharp îşi scutură coama amuzat. Îl privi pe băiat cu ochii lui de foc şi adăugă:
-         Am acceptat să vin cu tine pentru că mi-era dor de lume. De mult timp nu am mai fost pe aici. Plus că în momentul în care apare un muritor de talia ta, înseamnă că trebuie să acord o mai mare atenţie acestei lumi...
-          Acestei lumi? Vorbeşti de parcă ar exista mai multe...
-          Taci şi ascultă. E greu să îţi dezvolt în câteva clipe o întreagă ştiinţă. Ideea este că da, accept să fim prieteni, dar cer un devotament şi un respect pe care nu ştiu cât l-ai acordat cuiva până acum. Plus că nu accept şmecherii. Dacă observ vreuna, te-ai ars!
-          Bine, Sharp! zise Inu zâmbind. Înţeleg că nu pot negocia multe cu tine.
-          Ba da, dar poţi face asta numai când o să ai şi o anumită capacitate de a înţelege firea lucrurilor. Până atunci, somn uşor că mâine ai ore.
-          Ia te uită, mi-am găsit şi tutore!
-          Ţi-ai cam găsit naşul! Hai, somn!
-          Merg până la baie şi revin. Tu, stai aici! făcu Inu un semn cu mâna, de parcă ar fi ordonat.
-          Ha! Omul tot om rămâne, răspunse Sharp, aciuindu-se pe pervaz, sub razele lunii.
     Când se întoarse Inu de la baie, doar ochii i se vedeau scăpărând de după perdea. Sharp mai spuse câteva fraze despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu, apoi, încolăcindu-se, îşi  ascunse  capul printre solzii misterioşi.

TEXT DE LA PRETEXT SAU RĂSPUNSUL NECESAR

M-am întâlnit acum câteva zile cu o colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era veselă şi faţa îi radia.

-         Aşa da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!

-         Păi e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.

-         Dacă sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!

-        Păi viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece. La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine, nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă (pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale celuilalt (mai puţine, dar...).

-         Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi laşi în plata lor, cu nebuna lor?

-         Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea artistică.

-         Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!

-         A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.

- Şi cum de ai reuşit să treci peste?

- Păi începusem să mă cert, până şi cu cei apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.

-         Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.

-        Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?

-        Ei, gata! Vezi că încă te afectează!

-  Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei. Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează în viaţă cu adevărat! REALITATEA!

DE UN TÂNĂR

A fost o dată ca niciodată un rege într-o ţară dintr-o altă lume. Totul mergea ca la carte, ţara creştea văzând cu ochii, încât regele se gândi că ar avea nevoie de un om de încredere, care să îl ajute. Divanul îşi făcea bine treaba, dar nu mai făcea faţă ca odinioară. Într-o zi, cineva îi recomandă un tânăr care părea să aibă mult potenţial. Regele îl cântări din priviri, îl întrebă despre una-alta, apoi se hotărî să îl ia lângă el, să fie administratorul ţării. Entuziasmul tânărului se văzu din prima zi când, arătând spre un ţăran, zise:

- Cam trist e bietul om. Prea strict eşti cu oamenii, dragul meu rege! Cred că ar trebui să fim mai buni. Uite-l pe cel de lângă, ce vesel e! Mai şi cântă!

- Da! răspunse regele, dar nu are atâtea griji, pământuri şi acareturi ca primul. Totuşi te las să îţi exerciţi atribuţiile aşa cum vei găsi de cuviinţă. Te rog să te simţi liber.

Tânărul parcă asta şi aşteptă. Se urcă pe un cal şi fugi în lumea largă. Începu să ţină prelegeri despre bunătate şi viaţă liberă, despre idealul unei vieţi în care binele triumfă şi totul se transformă într-un rai adevărat. Repede îşi făcu aliaţi, iar lumea începu să îl aclame. Deodată, totul parcă înflori în întreaga ţară. Oamenii începură să fie veseli în continuu şi plini de voie bună. Tânărul ajunse la palat şi se înfăţişă mulţumit în faţa împăratului, cu inima crescându-i de fericire. Împăratul zâmbi, dar nu îi spuse nimic, spre dezamăgirea omului de încredere. Nu trecu mult timp şi oamenii începură să vină la palat cu tot felul de cereri, care mai de care mai pretenţioase, pentru a pune în aplicare noua lege, în care binele să guverneze. Tânărul încercă să găsească soluţii şi reuşi să îi ajute pe toţi. Dar cererile creşteau pe zi ce trece, oamenii începeau să devină nemulţumiţi, că nu li se mai răspundea la timp, că petrecerile nu se organizau chiar în fiecare zi, cum şi-ar fi dorit, că lumea nu are motiv de sărbătoare decât o dată la două-trei zile. Omul regelui încercă să îşi ducă planul în continuare, aşa că luă din galbenii palatului ca să îi mulţumească pe toţi. Câteva zile se făcu linişte şi parcă soarele începu să fie iarăşi vesel. Bineînţeles că cererile apărură din nou şi tânărul ajunse iar cu ochii la galbenii împăratului. Nemulţumit de întorsătura lucrurilor, el se duse la rege şi îl rugă să îl ajute. După ce discutară, se întoarse spre mulţime şi ţinu un discurs, în care îi anunţa că nu şi-au mai plătit dările şi visteria începe să se golească. Oamenii începură să strige:

- De unde şi până unde dări, dacă se doreşte o ţară în care să domnească veselia şi bucuria?

- Bine! Dar trebuie să şi muncim! Cine a zis că nu se va munci? întrebă tânărul. O să împart locuitorii în mai multe părţi şi le voi da să aibe grijă de anumite animale, pasări şi întinderi. Celor care vor reuşi să adune roade cât mai bogate, le voi dărui calul meu cel alb.

Calul alb era privit ca o adevărată comoară, aşa că oamenii au fost de acord cu această propunere. După câteva săptămâni, tănărul veni disperat la rege:

- Dragul meu, ocrotitor! Preamărite împărate! La mare ananghie sunt! Oamenii, în loc să muncească, s-au apucat să dea foc lanurilor, pe care le aveau în gospodării celelalte echipe şi să le otrăvească acestora animalele. Totul a luat-o razna, ţara se duce de râpă! Te rog să mă ajuţi!

Regele îl privi calm şi îi răspunse:

- Dar ai toata puterea! Te rog să te foloseşti de ea.

Tânărul îl privi cu reproş pe rege şi se îndepărtă de el gândindu-se că regelui nu-i mai pasă de ţară. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre divanul domnesc. Acolo îl aşteptau câţiva boieri cu zâmbete ironice pe buze.

- Hai! Ia un pahar de apa şi revino-ţi! îi zise unul dintre boieri.

Cu o mişcare automata, tânărul luă paharul şi trase totul pe gât, cu o sete de nedescris. Ochii i se împăienjeniră şi se făcu beznă. Se trezi într-o altă încăpere. Lângă geam se vedea clar umbra regelui şi a unuia dintre boierii din divan. Când îşi dădu seamă că tânărul se trezi, regele se apropie de pat şi îl întrebă:

- Ia zi! Învăţat-ai ceva din tot ce ai făcut? Îţi pot da şansa să o iei de la capăt. Vrei?

- Nu ştiu, bunul meu rege, ce am învăţat! răspunse tânărul. Dar cert este că, dacă e să o iau de la capăt, nu aş mai aplica regulile mele, care nu se bazează decât pe o poveste fantasmatică, ci aş merge pe drumul deja bătătorit şi bine-ştiut. Abia dupa ani de experienţă, se poate veni cu îmbunătăţiri. Şi încă un lucru mi-e clar. Bunătatea asta e de mare preţ, dar trebuie ţinută în cui!

SCRISOARE DE LA MĂMICA

Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog ( https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html ), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:

Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...

SOS - presa pentru elevi!

Autor: Ecaterina Comanici

Director Gimnaziu Ghioltosu

Raionul Cantemir, R. Moldova