Se spune că numele Artur vine de la Artorius, adică plugar. Cuvȃntul “plugar” mă leagă de un cȃntec drag mie, cȃntat prin anul 1994, dacă țin eu bine minte, la filarmonica din Chișinău, capitala țării Moldovei. Să nu vă gȃndiți la numele de Alina Plugaru, da? Ei, pe vremea aceea, părinții mei, profesori fiind, trăiau greu și făceau economii mari ca să ne țină pe la școli. Făceam și școala muzicală în paralel cu școala generală. Era destul de greu pentru ei să plătească o școală particulară nefinanțată de stat. Cert e că nu prin școala muzicală am cȃștigat primul I în raionul Cantemir, ci reprezentȃnd școala generală din satul meu de baștină, Ghioltosu. Bine la vremea respectivă aveam mari așteptări de la mine și nu m-a mirat faptul că am luat un premiu muzical, mai ales că tatăl meu era profesor de muzică. Bine, mi-ar fi plăcut să pot cȃnta ca surioara mea mai mică, Catiușa, cu voce de piept. Mai încercam din cȃnd în cȃnd să cȃnt “Wind of Change” de trupa “Scorpions” și chiar îmi ieșea. În fine, în final am rămas tot cu vocea de cap. Pe vremea respectivă erau reclame la televizor cu ciocolate “Mars”, “Snikers”, “Bounty” și “Kiss”. Era iarnă, mergeam înghețȃnd alături de tăticul meu pe străzile Chișinăului. La un moment dat m-am uitat chiorȃș la o masă pe care stăteau aranjate frumos ciocolate “Mars”. Tăticul a văzut privirea mea și, spre marea mea uimire, deși știam că nu prea avea bani, s-a oprit să-mi ia o ciocolată zȃmbind.
- Dacă vrei, îți iau ciocolata, mi-a zis el privindu-mă întrebător.
- Da, vreau, am răspuns eu cu neîncredere și abia șoptit.
Și m-am trezit cu o ciocolată, înghețată ca înghețata din congelator, căci era de pe masa de afară, dar cea mai bună.
În fine, am ajuns și la punctul în care trebuia să performez în filarmonica din Chișinău. În juriu era doamna Maria Bieșu. La vocea mea, cred că ar fi trebuit să fie un avantaj. I-am observat atenția crescută cȃnd am început să cȃnt. Am cȃntat prima strofă, refrenul, dar cȃnd să încep a doua strofă ceva mi-a atras atenția sus, pe boltă, chiar în față. Era ceva arhitectural atȃt de frumos, încȃt am rămas cu ochii pironiți acolo. Așa că primul vers din a două strofă l-a cȃntat cobzarul singur. Bine, la al doilea vers am prins ritmul și am revenit în realitate, ușor și sigur. M-a mirat faptul că deși uneori sunt timidă, pe scenă nu am avut această problemă mai deloc. Nu timiditatea m-a făcut să ratez primul vers din ce-a de-a doua strofă, ci peisajul arhitectural. Imediat după prestație, tăticul m-a luat de mȃnă și a zis că în acest caz n-are rost să mai așteptăm rezultatele. Contează foarte mult să nu faci asemenea greșeli. Deși, eu cred că puteam aștepta, să vedem măcar unde ne-am fi situat la acel moment. Și-apoi ce contează pentru experiența unui copil care ajunge să cȃnte pe scena filarmonicii din capitală după ce a cȃștigat deja concursul raional?
De ce am dat titlul acestei amintiri după cum l-am dat? Am prins o idee de curȃnd și anume faptul că nu trebuie să amesteci ouăle cu pietrele. Aici ouăle i le-aș atribui regeui Artur. El, regele, a scos sabia din piatră. Oare piatra e cea care i-a adus un nume în istorie dar și pieirea? Pornind de la un cȃntec simplu... în final, dacă te uiți doar frunzărind în prima fază filele istorice, vezi că pe Wikipedia, la capitolul Graal, apare specificată cartea “La morte d’Arthur” de Thomas Malory.
Rămȃi gȃnditor fredonȃnd o melodie:
“Spicul holdei cȃnd răsare
Măi plugarule
Către freamătul de soare
Măi plugarule
Se îmbracă-n sărbătoare
Roua frunților, plugare
Măi, măi”
La care aș adăuga, încercȃnd un Dadaism subtil, versurile lui Eminescu:
“De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin,
Merg cu subțioara-n pâine,
Nici un latră nu mă câine,
Și
dacă totuși mă latră,
Eu arunc cu câini în piatră.”
