Acasă, despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu...

  

     Ajunse acasă, intră în ograda mică şi îşi duse, ca niciodată, bicicleta în garaj. Intră în casă şi, tiptil, se furişă către dormitorul lui. Se auzi vocea mamei:
-          Ai venit? Vrei să îţi încălzesc de mâncare?
-          Da, mami! răspunse Inu cu voce tare. Vin în două minute!
Băiatul îşi schimbă hainele pline de pământ şi, lăsându-l pe Sharp pe pat, adăugă încet:
-          Suntem la mine acasă. Să stai ascuns când eşti aici.
-          Ha! Mai înainte voiai să mă arăţi ca pe un trofeu iubitei şi acum vrei să stau ascuns?! Cam nehotărât eşti, pui de om!
-          Sharp, mă cheamă Inu şi, bine, îmi cer scuze pentru reacţia din pădure.
-          Aha!...
-          Păi da, înţeleg ce zici, dar noi, oamenii, avem slăbiciuni.
-          Oi fi eu mic pentru un dragon, dar destul de matur cât să ştiu ce reprezintă fiinţa omenească, răspunse Sharp, fluturându-şi coama.
     Inu ieşi grăbit din cameră, cu un tricou ales pe fugă şi nişte pantaloni de trening. Intră în bucătăria mică şi se aşeză la masă. Tatăl îl privi pe furiş de după ziarul pe care îl răsfoia. Mama, cum îl văzu, puse tacâmurile pe masă şi servi cina.
-          Nu ai mâncat la amiază, Inu! îl certă ea cu glas blând.
-          Păi nu îmi era foame şi am mers la o plimbare, prin pădure.
-          Mai fă şi tu un sport care să pună şi carne pe tine, adăugă tatăl, privind în continuare în ziar. Ce să mai zic de şcoală...
-          Radu, îl întrerupse mama pe tatăl pornit să îşi certe băiatul.
-          Ce, Radu?! Înţeleg că e la vârsta critică, i-o fi căzut şi vreo fată cu tronc, dar trebuie să realizeze că tot şcoala îl poate ajuta în viaţă...
-          Radu! ridică mama tonul poruncitor.
     Tatăl îşi opri, supus, discursul, iar Inu începu să soarbă din supa de pasăre. După ce luă şi câteva înghiţituri din salata boeuf, zise noapte bună şi se îndreptă grăbit spre dormitor. Intră şi îl strigă şoptit pe Sharp. Acesta nu apăru. Inu se uită sub pat, apoi în şifonier. Nimic! Începu să se agite, şi iar căută sub pat. Când să se ridice, simţi pe gât pielea rece, deja cunoscută, a lui Sharp. Acesta lunecă şi i se încolăci de mâna dreaptă. Faţa lui Inu se lumină instantaneu şi băiatul începu să fluiere de fericire.
-          Hai, noroc! Ce te-a apucat de fluieri?
-          Mă bucur să te ştiu tot aici, răspunse Inu încântat. Eşti ca o minune, un prieten special pentru mine!
-          Hai că exagerăm deja! Prietenia nu pică din cer...
-          Ba eu cred că da, răspunse Inu zâmbind. Deja simt că te cunosc de mai mult timp...
-          Ha!...
     Sharp îşi scutură coama amuzat. Îl privi pe băiat cu ochii lui de foc şi adăugă:
-         Am acceptat să vin cu tine pentru că mi-era dor de lume. De mult timp nu am mai fost pe aici. Plus că în momentul în care apare un muritor de talia ta, înseamnă că trebuie să acord o mai mare atenţie acestei lumi...
-          Acestei lumi? Vorbeşti de parcă ar exista mai multe...
-          Taci şi ascultă. E greu să îţi dezvolt în câteva clipe o întreagă ştiinţă. Ideea este că da, accept să fim prieteni, dar cer un devotament şi un respect pe care nu ştiu cât l-ai acordat cuiva până acum. Plus că nu accept şmecherii. Dacă observ vreuna, te-ai ars!
-          Bine, Sharp! zise Inu zâmbind. Înţeleg că nu pot negocia multe cu tine.
-          Ba da, dar poţi face asta numai când o să ai şi o anumită capacitate de a înţelege firea lucrurilor. Până atunci, somn uşor că mâine ai ore.
-          Ia te uită, mi-am găsit şi tutore!
-          Ţi-ai cam găsit naşul! Hai, somn!
-          Merg până la baie şi revin. Tu, stai aici! făcu Inu un semn cu mâna, de parcă ar fi ordonat.
-          Ha! Omul tot om rămâne, răspunse Sharp, aciuindu-se pe pervaz, sub razele lunii.
     Când se întoarse Inu de la baie, doar ochii i se vedeau scăpărând de după perdea. Sharp mai spuse câteva fraze despre alte lumi şi nişte cuvinte neînţelese de Inu, apoi, încolăcindu-se, îşi  ascunse  capul printre solzii misterioşi.

INU ŞI DRAGONUL SHARP - ÎNTÂLNIREA

         Inu privi la ceasul de lângă dulap, mai erau câteva minute până la pauză. Chiar şi profesoarea de matematică părea nerăbdătoare să se termine ora. Bătăile pixului ei se auzeau uşor, într-un ritm trohaic. Daniel stătea lângă tablă de câteva minute, năuc şi frământând creta în mâinile mici şi grăsuţe. Inu o privi pe furiş pe Alla, ar fi vrut atâtea să îi spună, dar Marius se mutase de câteva zile cu ea în bancă şi luase controlul. Nu putea să se pună cu el, era mai bine făcut, mai înalt, nu mai frumos, dar era printre şmecherii liceului. Avea smartphone de ultimă generaţie şi se lăuda că ar avea şi o maşina pe care o conduce în weekend, deşi e încă minor. Daniel i-a confirmat că l-a şi văzut. Inu o privi melancolic pe Alla. De atâtea ori îşi făcuse un discurs de abordare, se şi vedea plimbându-se cu ea prin parc, dar toate planurile au picat în momentul în care Marius s-a despărţit de Loredana şi s-a mutat, forţat, lângă Alla. Sunetul soneriei îl trezi pe Inu la realitate. Profesoara notă cu nemulţumire ceva în catalog şi îi făcu un semn lui Daniel să meargă la locul lui. Cu un salut formal, aceasta ieşi din clasă.

        Începu zarva cunoscută de la sfârşitul orelor. Toţi îşi aruncaseră ghiozdanele pe bănci şi începură să bage în ele, cu rapiditate, pixuri, caiete şi ce mai aveau ascuns prin pupitre. Marius îi spuse ceva Allei, dar aceasta refuză. Inu zâmbi de plăcere, probabil o invitase să o conducă acasă. Daniel îi dădu un ghiont, cu subînţeles.

        -         Cât crezi, tu, că va dura? întreba el. O săptămână, o lună, dar ştii că Marius mereu reuşeşte să le convingă, aşa că... ia-ţi adio de la prietenia mult visată. Caută pe alta...

        Inu schiţă un zâmbet forţat. Poate că Daniel avea dreptate. Până la urmă, ce avea el? O bicicletă, telefonul mamei... Nici baschet nu mai făcea de câteva luni, se lăsase... De fapt, după o perioadă în care a fost tocilarul clasei, a abandonat orice dorinţă de a învăţa... Aşa, din principiu... Băieţii şmecheri cam asta făceau, iar el voia să impresioneze pe cineva. Poate va găsi o soluţie.

        Inu ieşi în grabă din liceu, străbătu, în câteva minute, cele câteva străzi către casă, intră în curtea mică, lăsă ghiozdanul pe prag şi, luându-şi bicleta şi căştile pe urechi, ignoră vocea mamei care îl îndemnă să intre în casă, ca să mănânce. Trecu în goană pe lângă blocurile din străzile învecinate şi o luă pe cărarea ce ducea spre pădure. Ştia că nu are şanse mari în faţa lui Marius. El cu ce să impresioneze? Cu ce să se facă observat?

        Inu începu să pedaleze tot mai repede pe poteca pietruită. Bicicleta sălta ca o căprioară speriată, prin hârtoape. Inu îşi ridică voios spatele, înfiorâdu-şi trupul de plăcere. Părea să îl încânte această viteză printre copaci. Deodată, ceva scrâşni, băiatul nu mai reuşi să menţină echilibrul şi căzu de pe bicicletă, rostogolindu-se într-o râpă nu prea adâncă. Din fericire, nu se lovi decât la un picior. Încercă să se ridice, dar simţi o altă lovitură puternică în cap... Asta sigur nu era de la bicicletă. Inu deschise ochii ameţit şi văzu, în semiîntunericul  pădurii, trei umbre mici. Una ţinea o bâtă, gata să o folosească încă o dată. Inu făcu nişte mişcări de apărare, încercă să se ridice, dar se împletici în nişte liane şi căzu iar. Dădu de ceva moale, neted şi lipicos. Vru să retragă mâna, dar dihania i se încolăci pe mâna cealaltă. Era un şarpe ciudat. Nu mai văzu aşa ceva până acum. Nu era mare, să fi avut vreun metru în lungime şi vreo zece centimetri diametrul capului, dar tocmai acel cap era întruchiparea tuturor ciudăţeniilor. Părea un cap de lup, cu blană şi solzi, parcă totuşi mai văzuse imaginea asta undeva... Monstrul îl privi direct în ochi şi se apropie de faţa lui.

        -         Hai să-l lăsăm pe idiot că l-a luat Sharp în primire, se auzi vocea umbrei cu bâtă în mână.

        Cei trei pitici (pentru că asta erau) dispărură în tufişurile apropiate. Inu rămase singur cu acel Sharp. Începu să îl privească temător, dar şi cu oarecare curiozitate. Era o creatură minunată, cu ochi de foc şi corp de mic dragon. Oare ce era? Să fie atât de ameţit de la căzătură? Inu închise ochii, se lungi pe iarba înaltă, şi după câteva clipe de respiraţii bine puse la punct, îi deschise... chiar la distanţă de câţiva centimetri, Sharp îl fulgera cu privirea.

        -         Se pare că eşti un muritor care nu se sperie aşa de usor! se auzi vocea acestuia.

        -         Măi să fie, mai şi vorbeşti?!

        -         Inu, cu şarpele încolătăcit de mână, se ridică în pirostrii. Începu să îl privească intens, îi mângâie coama. Da, avea şi o coamă.

        -         Eşti real sau visez?

        Sharp îşi puse capul pe umărul lui Inu.

        -         Se pare că avem parte de un iniţiat, se auzi vocea micului dragon. Îmi pare bine de cunoştinţă, adăugă el.

        -         Şi mie! Enorm! Vrei să fim prieteni? Doamne, eşti salvarea mea! Dacă eşti real, mă poţi ajuta să o impresionez pe Alla... Ştii, doar la ea mă gândesc de ceva timp şi...

        -         Hei, hei, îl întrerupse Sharp, dându-i o coadă peste faţă. Deja te vezi şi prieten cu mine? Mai vrei şi nu ştiu ce ajutor? Dar tu ai tupeu, pui de om! Hai că-mi placi... Şi chiar nu mi-a mai plăcut de vreo sută şi ceva de ani de unul ca voi...

        -         De cât timp?! Esti cam bătrânel, se pare, adăugă Inu zeflemitor.

        -         Bătrân eşti tu! îi răspunse Sharp. În socoteala noastră a timpului, sunt chiar mai mic decât tine. Am trei sute cincizeci şi cinci de ani, cam opt în termenii voştri omeneşti...

        -         Măi să fie! Am picat de pe bicicletă şi am ajuns într-o poveste. Mi-aş dori să nu mă trezesc, realitatea mea deja nu prea e ceea ce vreau eu...

        Sharp îl privi cu prietenie şi, clătinând din cap, zise:

        -         Eşti prea tânăr pentru astfel de cuvinte... Uite, pentru că îmi eşti simpatic, putem sta mai mult de vorbă şi, poate, vom deveni şi prieteni...

        -         Supeeer! Vrei să te arăt şi Allei, e...

        -         În niciun caz! Fără afişări dintr-astea. Şi, promit că, dacă vreodată vei îndrăzni, o să reuşeşti să te faci doar de râs, pentru că pot dispărea aşa cum am apărut... Nu încerca să mă păcăleşti pentru impresii umane fără de valoare!

        -         Bine...

        Inu se ridică, făcând o grimasă de om dezamăgit. Totuşi, sufletul lui era plin de încântare şi de ideea unei magii. Încă nu îi venea să creadă de norocul ce-i picase din cer. Un pui de dragon? Tocmai pentru el? Păi Marius rămâne în urmă cu toate fiţele lui. Hm, nu are cum să îi demostreze şi Allei... Tare ar vrea să fie mândră de el, să îi fluture această creatură minunată în faţă...

Şi amintirile aşteaptă o balanţă

Amintirile sunt de nepreţuit, pentru că declanşează sentimente pe care le crezi uitate, ori nici nu ştii că le-ai avut vreodată. Să nu fugi de nimic ce te leagă de ele.

Când picioarele îşi fluturau tălpile prin parful de ţară, când visele păreau a fi mai aproape de a se împlini şi nimic nu părea imposibil... Ce fericire poate fi mai apropiata de sufletul tău?

Lumea poate zice multe şi nevrute, dar niciodată nu ţi le va putea smulge şi lua, amintirile.

Copilăria e ceva divin, care merită să ţi-o reaminteşti în viaţa de zi cu zi.

Îmi amintesc de zilele de şcoală şi de colegii de clasă, de parcă ar fi fost ieri, şi, credeţi-mă, nostalgia nu-şi are cuvinte pe care le-aş putea înşira aici. Îmi amintesc chiar şi de unele clipe legate de grădinţă. Da, chiar şi de grădiniţă. Ne mai şi certam pentru jucării. Alergam şi ne sprijineam de gardul de sârmă când trecea trenul şi... cred că strigam şi cântam în acelaşi timp. Educatoarele ne scoteau la înviorare dimineaţa şi, uneori, ne duceau la plimbare pe toţi, în cârd... :))) Iar mirosul de iarbă proaspătă, din padure şi din câmpie, ne coordonau spre poveşti ştiute, dar reinventate, spre a ne satisface dorinţele pe care nu le descoperiserăm până atunci.

Amintirile din copilărie nu ar trebui uitate tocmai pentru suflul de inocenţă pe care ţi-l pot reactiva, din când în când, în sufletul tău de om matur, încercat prea mult de soartă şi de experienţe, care mai de care, pozitive şi negative. Bineînţeles că cele mai multe probabil îşi au şi un rost, pentru iniţiere şi călire, dar... vă întreb dacă, punându-le în balanţă, ce credeţi că va oferi un sentiment mai profund, o amintire din copilarie, ori una de la maturitate?