"Țara Câmpiilor Fermecate"
- Kitty! Trezește-te!
Kitty deschise ochii:
- Ce vrei?
Lenuța flutura în fața ei crenguța, pe care o credeau pierdută. Kitty se ridică brusc și, încântată, o luă în mână.
- Ia te uita! Cum de ai găsit-o? întrebă ea.
- Nu știu de unde a apărut, când m-am trezit era lângă mine.
- Hai să fugim în grădină, zise Kitty. Acolo nu ne va vedea nimeni.
- Daaa! Vreau camera aia fermecată! Crezi că va fi posibil?
- Sigur! Doamna în alb a zis că aceasta ne va îndeplini aproape toate dorințele.
- Ce frumoasă era! exclamă Lenuța. Mi-a placut rochia ei albă și diafană. Oare să fi fost o zână?
- Nu cred! Zânele nu exist!
- Poate totuși era o zână!
- Zânele sunt micuțe…
- Prostii, o întrerupse Lenuța. Zânele pot fi și oameni mari.
Între timp au ajuns în grădină, în locul lor secret, și, ca din senin, iarba înaltă se dădu la o parte. Fără să se gândească prea mult, au intrat în acea lume, de care știau că există acolo. Era doar a lor, sau cel putin, asta credeau fetițele în acel moment.
- Uite și căsuța! arată Kitty cu mâna spre un lac.
Era un lac micuț, pe care pluteau lin câteva lebede. Prin stufărișul de la marginea lacului se auzeau orăcăind câteva broascuțe. Soarele părea că vrea să asfințească, deși afară era încă plină zi. Razele lui erau portocalii și calde. Casuța albastră își aștepta liniștitită micuțele stăpâne. Acestea intrară în cameruțele roz și își luară în primire jucăriile preferate. Nici nu au simțit cum briza fermecată a crenguței le transformă hăinuțele în rochițe albe cu multe volănașe și cu un cordon roz prins la mijloc. Părul Lenuței era prins cu o fundă galbenă, iar Kitty avea una albastră. Deodată se auzi un ciocănit la ușă:
- Cine ? întrebă Lenuța cu glăsciorul ei subțire.
Ușa se deschise și în prag apăru un roboțel. Era mai mic decat ele, părea un omuleț de tinichea cu fruntea transpirată, dar cu o privire ageră.
- Am… am fost trimis, începu el gâfâind, de prințul Frei să vă invit la petrecerea de sâmbăta viitoare. Am înțeles că sunteți abia venite în zonă. Trebuie să fiți foarte atente cu cei din dinastia Torn, sunt foarte răi și periculoși. Oricum, deocamdată sunt izgoniți în țara lor, țara Munților de Gheață, acolo unde le este locul și unde se simt cel mai bine, termină ironic roboțelul.
- Ăăăă, păi tu cine ești? întrebă Lenuța.
-Vai, mă închin umil în fața luminățiilor voastre. Sunt Robi, roboțelul castelului dinastiei Frei. De obicei de astfel de lucruri se ocupă prietenul meu, Morbir, dar și-a rupt mâna la ultima vânătoare de dragoni și uite-mă pe mine, pus să alerg în locul lui. M-aș bucura enorm, dacă mi-ați da o cană cu apă. Contesa de Farago, vecina voastră, mi-a închis ușa în nas.
Robi se propti de tocul ușii, și-și șterse cu o batistă broboanele de sudoare de pe frunte. Kitty îi intinse un pahar cu apă.
- Ia zi? întrebă Lenuța parcă neluând în seamă tot ce a zis Robi până atunci. Cum se îmbracă domnișoarele pe la balurile de aici?
- Păăăăi, ce să zic, începu să se bâlbâi roboțelul. Nu prea mă pricep la chestii dintr-astea. Eu sunt șeful armatei, și, dacă vrei, îți povestesc despre luptele aeriene dintre cei din Câmpiile Fermecate și cei din Muntele de Gheață. Cred că cel mai bine e să mergeți la Contesa de Farago, cu mine n-a fost primitoare, dar îi place la nebunie să bârfeasca și, mai ales, să se dea bine pe lângă noii veniți.
Robi privi la ceasul mecanic de pe mana lui de oțel și o zbughi pe ușă afară.
- Ne vedeeeem sâmbătăăăă! atât se mai auzi în urma lui.
- Trebuie neapărat să ajungem la Contesa de Farago! conchise Kitty. Mâine ne îmbrăcăm frumos și coacem o prăjitura special pentru ea.
- De ce mâine? Hai să mergem astăzi!
Lenuța flutură crenguța aurie și pe masă apăru o prăjitură gata împachetată.
- Șmechero! Ăsta o fi tort cu marțipan si ciocolată, preferatul tău, zise Kitty.
- Ei, las’ că place la multă lume!
Fetele se priviră în oglindă și ieșiră afară, în grădina cu trandafiri, acolo unde șerpuia o cărare până la castelul Contesei de Farago. O găsiră, certându-se cu omul care stătea de pază.
- Păi ce faci? îl certa ea. Mâine, poimâne revin cei din Muntele de Gheață și ne mănâncă de vii dacă nu ești atent la tot ce se întâmplă în jur. Trebuie să aflu de la alții că prințul Frei face o petrecere sâmbătă?
- Îmi cer scuze...
- Scuze pe naiba! Aaaaa, vaaaai, ce surpriză plăcuta, își schimbă dintr-o dată tonul Contesa de Farago și, cu o voce mieroasă, continuă: oameni noi, prieteni noi! Vai, ce surpriză plăcută! Eliza, pregătește ceaiul pe terasă!
- Bună ziua, reușiră fetele să zică în același timp, urmând-o pe contesă spre un foișor.
Aceasta își unduia mlădios coapsele rotunde, emanând un aer de noblețe. Părul negru îi era ridicat într-un coc dezordonat, dar bine gândit. Totuși atrăgea și mai mult atenția prin mulțimea de bijuterii sclipitoare, care păreau să-i împânzească tot corpul, frumoase de altfel, cum susținu Lenuța mai târziu. Contesa începu să le povească despre tot ce se întâmplă în țară. Se pare că era foarte informată cu privire la toate noutățile din jur și chiar ce urma să se întâmple. Le povesti de prințul Frei, care se pare că era un cuceritor burlac. Le făcu din ochi, asigurându-le că le va susține dacă vor să îl cucerească, mai ales că n-o înghite deloc pe fata Contesei de Balun, Aruna, care, deși e frumoasă, e proastă ca noaptea . Deocamdată însă ea era cea care îi atrase în mod deosebit atenția prințului, dar cu siguranță noile ei vecine o întrec cu desăvârșire în tot. Apoi, începu să-l bârfească pe Robi, spunând că e un incompetent și, deși deocamdată prințul Torn și ai lui sunt izgoniți, toata lumea știe, inclusiv Robi, că la un moment dat se vor întoarce, și atunci, vai... atunci va fi prăpăd în Câmpiile Fermecate. Ea și cu Eliza, nepoata de la o soră care a fugit cu oamenii lui Torn în Țara Munților de Gheață, se vor adăposti în lăcașul de cleștar, care se află în mijlocul lacului. Este un loc sfânt de care și Prințul Torn cu toți ai lui se ferește. Le-a sugerat să vorbească și ele cu Robi, care, deși e cam ciudat, le poate face rost de un loc acolo. Fetele au zis că nu e cazul, și cu siguranță vor fi vremuri frumoase în continuare. Contesa zâmbi și, sorbind din ceaiul călduț, privi peste gardul de mărăcini, spre lac. Știa ea ce știa.
"Balul"
Următoarele zile a plouat, în schimb, în ziua balului soarele ieși dintre nori și începu să-și arunce razele calde peste Țara Câmpiilor Fermecate. Fetele oricum au stat numai în casă, croind de zor la rochiile pe care trebuia să le îmbrace la bal. Contesa de Farago a trecut de câteva ori pe la ele, o dată a trimis-o chiar și pe Eliza să le ajute. Erau înconjurate de mătăsuri și pietricele nestemate, și nu puteai să deslușesti care, și ce rochie va purta, sau cum va fi. În ziua balului, Contesa de Farago a venit din nou în vizită, pentru a se asigura că totul e în regulă.
- M-am interesat și am aflat cu ce va fi îmbracată Aruna, se pare că va avea o rochie roz, după un model care se purta acum jumătate de an. Ca sa vezi, ce noroc pe noi! zise ea încântată.
- Păi ce mă interesează pe mine cu ce vine Aruna îmbrăcată? întrebă dezolată Lenuța.
- Ah, păi dupa ce îl vei vedea pe prințul Frei , cu siguranță vei fi interesată !
Contesa de Farago începu să râdă zgomotos, glasul ei răgușit se auzi în fiecare colț al camerei. După ce le-a dat câteva sfaturi, le-a asigurat că le va trimite una din trăsurile ei, ca să aibă și ele cu ce să meargă la palat, poate chiar pe cea mai frumoasă. Aici probabil a fost sinceră, deoarece seara, în fața căsuței, apăru o trăsură albă, elegantă, cu trei cai, doi albi și unul negru, la mijloc. În Țara Câmpiilor Fermecate timpul trecea altfel, iar fetele nici nu observaseră cum prinseră aripi și deveniră adevarate domnișoare. Kitty arăta superb în rochia ei roșie-vișiniu, din mătase. Mânecile scurte erau croite dintr-un voal de aceeași culoare, iar corsetul era împânzit de cristale. În rest, părul blond, lăsat pe spate, îi dădea o alură de naturalețe deosebită. Lenuța, în schimb, era desăvârșită. Avea o rochie albă, corsetul din satin marmotat îi punea în evidență talia subtire, iar de la mijloc în jos, porneau valuri de organza albă brodată, care îi dădea un aer de zeitate. Părul îi era prins ușor la spate cu un trandafir abia vizibil, și un zâmbet misterios îi înnobila tot chipul.
Castelul prințului Frei era pe celalalt mal al lacului. Se înălța maiestuos, cu zidurile albe spre cerul senin, iar în față, totul culmina cu o imensă grădina de flori. Trandafiri, albi, roșii, galbeni , străjuiau cărările de piatră, iar pe alocuri, un miros puternic de jasmin îți alinta nările. Fetele ajunseră în sala palatului, Robi le recunoscu imediat și veni să le întâmpine, cu zâmbetul lui prietenesc. După ce se asigură că nu e și Contesa de Farago, le invită înăuntru și le prezentă înaltei curți :
- Domnișoara Kitty și Domnișoara Lenuța, oaspeții noștri de onoare din Țara Necunoscută! zise el, aplecându-se curtenitor în fața tronului, unde stătea un prinț chipeș, cu părul blond și ochi albaștri. Acesta le privi cu atenție și, după o scurtă pauză, zise:
- Îmi pare bine că ați acceptat să ne onorați cu prezența, sunteți binevenite în Țara Câmpiilor Fermecate și sper să vă simțiți cât mai bine. Dacă aveți nevoie de ceva, nu ezitați să apelați la prietenul meu, Robi, am văzut că v-ați împrietenit deja, adăugă prințul Frei, aruncând o privire pe furiș Lenuței.
Aceasta roși, aplecând ușor capul în semn de supunere, și se îndepărtă, lăsând și pe alții să fie prezentați.
- Frumoasele mele! se auzi glasul Contesei de Farago. Ce mă bucur să vă văd! Doamne, sunteți niște zâne! Contesa afișă un aer plin de încântare. Fascinant, fascinant, murmura ea .
La rândul lor, fetele pareau fermecate de toaleta ei. Avea o rochie neagră de catifea. Mijlocul îi era evidențiat cu o bandă mov, iar pe corset erau cusute flori din pietre nestemate. Coafura parcă rămase aceeași, atât doar că, de data asta avea mult mai mulți fluturași și mult mai multe floricele prinse în părul ei negru și bogat.
- Uite-o pe Delfina! exclamă Contesa de Farago. Delfinaaaaa ! ridică ea vocea, uitând parcă unde se află.
În fața lor apăru o tânăra fată, nu avea mai mult de paisprezece ani. Avea o rochie simplă, cu o nuanță palidă de mov, acoperită cu un voal. În păr nu avea nimic, iar bijuteriile ei erau un colier și o pereche de cercei din perle. Fata privi cu o oarecare curiozitate la noile venite.
- Hai să-ți prezint aceste prăjiturele, îi zise Contesa de Farago. Lenuța și Kitty, vecinele mele minunate. Fetelor, aceasta e Delfina, sora prințului Frei, o ființă deosebită !
- Vai, sunteți atăt de bună cu noi și mereu aveți cuvinte frumoase, vă mulțumim pentru tot, zise Kitty, întorcându-se cu fața spre contesă. Sunt încântată de cunoștință, draga mea Delfina, adăugă ea, privind spre tânăra fată.
- Prietenii Contesei de Farago sunt și prietenii mei, spuse Delfina. Dar ce rochie superbă ai, draga mea Lenuța !
- He, heeee ! Am muncit la ea trei zile și trei nopti în continuu, zise Lenuța.
- Norocul nostru a fost ajutorul primit de la vecina noastră și de la nepoata ei. Apropo, unde-i Eliza? Intrebă cu vădită mirare Kitty, amintindu-și de compania frivolă a contesei.
- Este acasă, a trebuit să rămână. Nu se simtea prea bine și nici nu avea chef.
Începu balul, doamnele bârfeau, privind pe furiș la ceilalți invitați. Lumea era pestriță, aveau ce comenta. Era și un mic bufon care a amuzat-o din plin pe Lenuța. Nu se dădea dusă de lângă el, asta doar până a venit prințul Frei și a zis că are nevoie de el. Nu știu ce a pus la cale Contesa de Farago împreună cu Delfina, cert este că, în mijlocul petrecerii, prințul Frei, s-a îndreptat spre Lenuța și a invitat-o la dans. Toți au rămas muți de uimire, deoarece de prea mult timp prințul nu-și mai schimbase partenera de dans. Abia acum Kitty o observase pe Aruna. Aceasta rămase într-un colț și privea cu o urmă de gelozie dansul celor doi. Rochia nu era chiar așa cum o descrisese Contesa de Farago. Era o rochie de un roz deschis, care pica foarte bine pe corpul ei alb. Avea niște mâneci trei sferturi, brodate frumos, iar pe cap o mică diademă. Buzele îi erau roșii, iar privirea nemulțumită. De ea se apropie o doamnă mai în vârstă, Kitty își dădu seama că probabil aceasta era mama ei, Contesa de Balun, o doamnă plinuță, care nu se ferea să-și ascundă grăsimea, purtând o rochie albă, cu dungi verticale roșii. Spre dezamăgirea fiicei sale, prințul Frei mai dansă de câteva ori cu Lenuța, la un moment dat o invită chiar și pe balcon, să admire împreună frumoasa grădină. Kitty rămase lângă Contesa de Farago, ascultându-i poveștile adevărate și mai puțin adevărate despre ținutul Câmpiilor Fermecate.
- Și să vezi, ai naibii babă, povestea aceasta de zor, a vrut să-mi vândă merele alea roșii. Ha ha ha! Erau frumoase, dar și acum stă cu ele pe cărarea aia, care duce în pădure, cică le dă la ofertă, dar nu i le cumpără nimeni, toată lumea știe că-s otrăvite, până și Robi! Ha, ha, ha, hi, hi, hi, râdea Contesa de Farago amuzată.
Kitty se îndepartă și, fără să-și dea seama, ajunse în grădină. Era o noapte frumoasă, cerul era luminat de stele mai mari și mai mici, iar luna sclipea melancolic în apa care țâșnea din fântâna arteziană, împrăștiind mici curcubeie nocturne. Câțiva greieri cântau de zor, iar aromele florilor îi stârneau senzații noi.
- O frumusețe fără o floare este incompletă, auzi ea dintrodată o voce. Se trezi ca dintr-un vis. În fața ei stătea un bărbat înalt, bine făcut, acesta îi întinse un trandafir alb, pe care Kitty îl luă mecanic.
- Multumesc, se bâlbâi ea, frumos gest, dar cum e posibil să rupi o floare dintr-un loc atât de … de desăvârșit ?! Nu este oare o cruzime ?
- Mai vedem …
Bărbatul zâmbi ironic și îi întoarse spatele. Kitty rămase fără cuvinte, nu se așteptase la un asemenea gest, i s-a părut chiar nepoliticos. Totodată îi părea rău că discuția se terminase atât de brusc și se gândea că poate a zis ea ceva ce nu trebuia. Oare cine era? Nu-l văzuse în sală, sau poate că nu i-a acordat atenție, la cât este ea de amețită. Hm, și era totuși drăguț, brunet… cum l-o fi chemând, oare ce culoare aveau ochii lui? Ajunse înapoi în sala balului, unde orchestra regală cânta un vals vienez. Lenuța nu era lângă contesă, probabil dansa iarăși cu prințul Frei. Apăru și Delfina cu zâmbetul pe buze. Kitty se așeză pe un scaun și, cu gândul la necunoscutul din grădină, privea absentă dansul celor îndrăgostiți. Și totuși unde este? O fi plecat?
"Valea Speranței"
În Țara Câmpiilor Fermecate totul mergea ca pe roate !
Au urmat zile însorite cu file desprinse dintr-o poveste minunată. Lenuța era mereu în vizită la Delfina, sau mai exact la fratele acesteia, prințul Frei. Tinerii petreceau clipe magice împreună, bătătorind aleile frumoasei grădini regale și admirând claritatea lacului dintr-o barcă veche. Kitty în acest timp citea în leagănul din ograda micuță a casei lor albastre și se distra la auzul poveștilor Contesei de Farago, care trecea zilnic pe la ea împreună cu Eliza. Uneori împleteau ilice pentru piticii din pădure, alteori schimbau florile din grădină și, din când în când, treceau pe la palat, să o vadă pe Lenuța, deși stiau că sunt slabe șanse să o găsească fără pinț. Acolo, în schimb, o întâlneau pe Delfina, cea care de fiecare dată venea cu idei interesante. Într-o zi le-a propus să ia fiecare câte un cal înaripat de la herghelie și să meargă să viziteze Valea Speranței. Zis și făcut, Kitty și-a ales un unicorn roz, Delfina zicea că acesta este unul dintre descendeții lui Pegas. Calul înaripat era de o frumusețe uluitoare, era micuț, dar bine proporționat.
- Probabil are ceva gene de ponei, începu să-și dea cu părerea Kitty. Oricum, este adorabil! Priviți ce coamă are și ce aripi minunate! Apopo, cum se numeste?
- Daradas, răspunse Delfina.
- I se potriveste de minune, adăugă Contesa de Farago privind spre pădurea, care era tot mai aproape.
Era o pădure frumoasă, cu arbori tineri și bătrani. Cei bătrani erau înlănțuiți de liane groase și priveau alene, pe sub sprâncenele groase noii veniți. Pe ici colo, în câte-un luminiș, se auzea susurul unui izvor și trilul păsărilor exotice, iar căprioarele, iepurașii și veverițele, mișunau vioi în preajma lor.
- Bună ziua Alteță! Bine ați revenit printre sălbăticiunile dumneavoastră credincioase!
În fața fetelor și a Contesei de Farago au apărut, ca din pământ, vreo zece pitici, care de care mai caraghioși. Cel ce vorbise mai înainte era cel mai înalt dintre toți și, pesemne, șeful lor.
- Bună Înțeleptule, răspunse Delfina. Vrem să ajungem în Valea Speranței, ne puteți ajuta cumva?
- Bineînțeles scumpă prințesă, răspunse dintr-o suflare Înteleptul. Zefira! strigă el scuturând un clopoțel.
Din frunzele și razele de soare, apăru o mică zână zburătoare, nu avea mai mult de cincisprezece centimetri.
- Zefira, reluă Înțeleptul, am rugămintea să o conduci pe Alteța sa și pe prietenele ei către Valea Speranței, tu oricum mergi mereu în vizită acolo la ai tăi și cunoști foarte bine zona.
- Cu mare drag! Bună ziua fetelor! În câteva minute suntem acolo unde doriți, zise Zefira dând din aripioarele ei transparente și sclipitoare.
N-au ajuns chiar în câteva minute, dar după o oră de mers, în fața lor apăru o vale imensă, plină de grâne și livezi. Pe mijlocul ei, șerpuia un râu imens. Acolo, pe o parte și pe cealaltă a râului, locuiau zânele.
- Ei, vă las cu bine acum, zise zâna. Eu mă duc să-i vizitez pe ai mei. Dacă aveți nevoie de mine, sunați din clopoțelul pe care vi l-a dat Înțeleptul și voi apărea de îndată. Zâna făcu trei reverențe și dispăru în zare.
- Ce priveliște frumoasă! exclamă Delfina. Mi-a povestit Frei de această zonă, dar nu credeam că e mai frumoasă decat descrierea pe care mi-a facut-o el.
- Îmi amintește de casă, șopti cu nostalgie Kitty.
- Sincer, e frumos, dar nu neaparat deosebit, completă Contesa de Farago plictisită.
După ce au trecut printr-o livadă cu meri, s-au apropiat de malul râului. Acolo au făcut un mic popas, Kitty a întins o pătură, iar Contesa de Farago a scos o pâine, brânză și roșii. Nici n-au apucat să înghită câte ceva, că dinspre apă se auzi un clinchet și niște plescăituri ciudate. O văzură pe Zefira ducând în mâinile plăpande o altă zană, mult mai mică.
- Ne-a tradat, vrăjitoarea ne-a trădat, șopti ea cu glas stins, așezându-se pe pătură.
Mâinile i-au lăsat să cadă ființa micuță din brațe, ochii îi erau stinși și priveau în gol.
- Ce s-a întamplat? strigă Kitty. Zefira! Revino-ți!
- Dumnezeule mare! Ochii stinși ai unei zane e semn de mare pericol! zise Delfina cu disperare. Ce s-a întamplat?
- Vrăjitoarea…
- Ce-i cu ea? întrebă Kitty luând-o pe Zefira în palme.
- Vrăjitoarea, începu să povestească Zefira cu ochii înlăcrimați, ne-a trădat pe toți. Nu i-am mai găsit pe ai mei, doar pe Violeta, arătă ea spre micuța zană întinsă pe patură. Se pare că le-a deschis porțile celor din Muntele de Gheață! Suntem pierduți! Suntem pierduți!
- Baba… murmură Contesa de Farago.
Delfina încremeni speriată de gândurile care-i treceau prin minte. Kitty privea cu uimire, încă nu înțelegea gravitatea situației. Se întreba dacă îl va mai putea vedea vreodată pe necunoscutul din grădină.
- Să mergem urgent la palat! zise Delfina. Vocea ei era puternică și fermă. Nu este timp de pierdut! De data asta vom zbura, n-avem de ales căluților, adăugă ea mângâind unicornul ei și dându-i pinteni.
Zborul dură vreo douăzeci de minute, deși lor li s-a părut o veșnicie. La palat dădură de Robi, care aflase deja de undeva vestea rea și dădea comenzi la stânga și la dreapta, încercânc să adune cât mai repede armata. Avea o față foarte severă, dar fruntea-i încruntată îi trăda emoțiile. Contesa de Farago dispăru, probabil s-a dus să-și ia nepoata și să se ascundă în lăcașul de clestar de pe lac. Robi o îndemnă și pe Kitty să meargă, dar aceasta refuza cu încăpățanare. O luă pe Lenuța și ceru să li se facă și lor instructajul, doreau cu înverșunare să apere împreună cu ceilalți Țara Câmpiilor Fermecate. Prințul Frei insistă, dar după ce văzu că nu poate negocia, o trimise doar pe Delfina în lăcașul de cleștar. Kitty și Lenuța primiră armură, arc cu tolbă și săgeți, și câte o sabie. Robi le duse în camera mașinilor, acolo se verificau de zor niște roboți uriași. Înăuntrul lor se aflau niște pitici care se ocupau de manipularea acestor gigantice mașinării.
- He he he! Exclamă Lenuța. Păi cei din Muntele de Gheață n-au nici o șansă! Nu știam că aveți aici o așa tehnologie!
- Din nefericire, zise Robi, ei au o mulțime de roboți dintr-ăștia. Exemplarele pe care le vezi au fost tot ale lor. Le-am luat printr-o metodă ingenioasă la ultima bătălie. S-au speriat și, de aceea au fugit, dar uite că…
Robi nu-și mai continuă gândul. Întoarse spatele și plecă îngândurat spre una dintre mașinării.
Fetele făcură instructajul despre roboți, și aflară o mulțime de lucruri interesante. Kitty a fost aleasă de către Înțelept, să fie copilotul lui. Lenuța intră și ea cu ei în robotul gigantic, aveau nevoie și de o rezervă.
Începu o furtună, norii negri se apropiau cu repeziciune de Țara Câmpiilor Fermecate.
- Să mergem! strigă Robi. N-avem timp de pierdut. Încă îi mai putem prinde în Valea Speranței și poate reușim să-i alungăm de acolo.
Norii împânziseră cerul, fulgerele secerau copacii, iar tornadele distrugeau tot ce întalneau în cale. Armata Câmpiilor Fermecate își luă zborul spre Valea Speranței. Robotii înaintau primii, urmați de cavaleria cu inorogi și pajure gigantice. Când au ajuns acolo, au găsit doar pietre și pustiu, iar deasupra râului întunecat trona flota aeriană a celor din Muntele de Gheață.
- Misiune: localizează și distruge! se auzi glasul lui Robi din căști.
- Aparatul a detectat câteva obiecte necunoscute chiar în preajma noastră ! se auzi o altă voce disperată! Cod Omega!
- Să intre în cerc robotul Vladimir, se auzi iar vocea lui Robi.
Înțeleptul făcu semn că e vorba de ei. A început să execute manevrele ușor și sigur, dându-i instrucțiuni exacte copilotului său. Giganticul robot se răsuci făcând câteva salturi în aer, doborî câțiva roboți mici din armata inamică și făcu un spațiu liber în centrul acestora. Kitty n-a înțeles logica acestei mișcări, i s-a părut chiar sinucigașă, dar poate asta era ideea și … salvarea celorlalți.
- Am stabilit cursul spre punctul central al inamicului, raportă Înțeleptul. Să-nceapă jocul! exclamă el râzând și plin de înflăcărare.
- E un buncăr ciudat în preajmă, fii atent soldat, se auzi vocea lui Robi. Pregătiţi-vă de lupte grele, adaugă el.
După câteva mișcări ingenioase, când totul părea să meargă strună, se auzi un zgomot puternic. Kitty simți cum robotul gingantic, în care erau ei, începu să se clatine. În ecranul din față, imaginile începură să fie tot mai neclare.
- Distrugeți totul în cale, nu ne intereseaza costurile! auzi Kitty o voce ironică, răutăcioasă și foarte cunoscută.
- Către toate unităţile! Avem duşmani în perimetrul nostru! Atenție! Avem duşmani în perimetrul nostru, auzi ea vocea lui Robi ca prin vis, simți o lovitură puternică si leșină.
"Trusa din Țara Necunoscută"
Kitty deschise ochii, era într-o cameră gri și întunecată. Simțea cum îi pătrunde umezeala prin nări, era singură în încăpere. Începu să bâjbâie prin întuneric, atinse ceva care căzu pe lespezile de piatră scoțând un zgomot puternic.
-Ha ! S-a trezit prințesa! auzi ea o voce.
-Nu sunt nici o prințesă! tipă ea. Unde sunt?
-În țara minunilor, auzi ea aceeași voce însoțită de un râs puternic și zgomotos. Lumina se aprinse brusc, era orbitoare, Kitty desluși imaginea unui ciclop. Nu! Nu era imaginația ei, chiar avea în față un ciclop care o privea țintă cu ochiul lui mare din frunte. Abia acum își dădu seama de imensitatea camerei în care stătea.
- Alice vrea cumva la mami? întrebă ciclopul zeflemitor.
- Nu mă cheamă Alice și o s-o vizitez pe mama când vreau eu, fără să-ți cer ție permisiunea!
- Domnișoara e cam obraznică, abia aștept să văd cum ți se va lua piuitul.
Kitty privi indignată și cu furie, dar nu reuși să mai adauge ceva că ușa se deschise din nou și în prag apăru silueta unui bărbat. Era necunoscutul din grădină! Dar cum e posibil? Kitty privea speriată și confuză, mii de întrebări începură să-i roiască prin cap. El e ! Dar cum de e aici?!
- Ce-i cu gălăgia asta? întrebă el privind încruntat și cu dispreț către gigantul de langă el.
- Maestate, începu să se balbaie ciclopul, păi să vedeți, deținuta asta a început să facă zgomot, am intrat să văd ce se întamplă și m-am trezit cu ditamai scandalul, vă rog să mă credeți, încheie el privind cu umilință.
Maestate?! Adica bărbatul din grădina face parte din familia regală a Muntelui de Gheață?! Ea este sigur acolo, ostatica lor, nu se îndoia de acest lucru? L-a văzut în grădină în seara balului, nu era posibil să fie acolo, dacă era din Muntele de Gheață!
- Ca să vezi, zise bărbatul întorcându-se spre Kitty. Cine ar fi zis că ne vom revedea atât de repede? adăugă el ironic. Mai ai trandafirul?
- A…
Kitty nu putu să răspundă și privea uimită când spre bărbatul care îi vorbea, când spre ciclopul care se uita prosește la stăpanul său.
- Lasă-mă singur cu domnișoara, zise bărbatul privind cu autoritate spre ciclop.
Acesta ieși imediat închizând ușa după el și mormăind ceva neînțeles. Bărbatul se apropie de Kitty și, asezându-se lăngă ea, pe lespezile de piatră, îi șopti la ureche:
- Sper că domnișoara nu se va apuca să vorbească prea mult pe aici despre întâlnirea ei nocturnă cu Prințul Torn. Nu este cazul și, oricum, nu te va crede nimeni, plus că ar fi păcat să renunți mult prea repede la un gât atât de frumos, adăuga el sărutand-o ușor pe gâtul ei alb. Avea ochii negri, nas bine conturat și buze ispititoare.
Kitty simți un fior straniu, mintea i se înțețoșă și nu știa dacă acest lucru i se întâmplă de la frică sau este altceva. Apropierea lui părea atât de plăcută și simți dintrodată un sentiment necunoscut, dar frumos.
Prințul se ridică brusc și până să-și dea ea seama ce se întâmplă, închise deja ușa în urma lui. Ciclopul stinse imediat lumina și Kitty începu să mediteze asupra evenimentelor întâmplate în ultimul timp . Prințul Torn este necunocutul ei frumos ! Dar unde sunt ceilalți? Unde e Lenuța? Prin cap începură să-i treacă tot felul de gânduri negre. Dintrodată văzu o luminiță care se apropia de ea.
- Kitty?! întrebă luminița.
- Da! Eu sunt! Cine ești?
- Sunt Zefira! șopti luminița.
- Zefira! Ce bucurie! Unde sunt ceilalți?
- Nu prea știu. Pe mine m-a trimis Delfina să-i caut și mai ales să te găsesc pe tine. Contesa de Farago ne-a zis că doar un ajutor din Țara Necunoscută ne mai poate salva acum
- Păi cum să ies eu de aici? întrebă Kitty îngrijorată.
- E floare la ureche, respiră acest praf fermecat, zise Zefira împrăștiind în aer o pulbere sclipitoare.
Kitty inhală de cateva ori și simți cum ceva ii transformă întreg corpul. Într-un minut deveni o mică zană, la fel cum era Zefira.
- Ce minune ! exclamă ea cu o voce subțire ca de clopoțel. Să mai radă acum ciclopul de mine și de Alice în Țara Minunilor.
- Taci ! o atenționă Zefira. Suntem mici, dar tot putem fi auzite.
De după ușă se auzi un zgomot și Kitty înlemni de frică. Ușa scârțâi un pic, dar nemaiauzind nimic, ciclopul nu mai aprinse lumina și închise ușa.
Micuțele făpturi își luară imediat zborul, Kitty se văzu în sfârșit afară. Imaginea din Muntele de Gheață o surprinse. Era o noapte mohorată, doar zăpada de pe munții din jur sclipea și dădea o mică strălucire acestei țări de gheață. Totul părea mort, nici măcar vântul nu se mai auzea. Au zburat ore în șir și ,într-un final, au ajuns pe malul unui râu.
- Gata, zise Zefira. Am ajuns în Țara Câmpiilor Fermecate, mai departe nu știu cum te-aș putea ajuta.
- Țara Câmpiilor Fermecate ? întrebă uimită Kitty privind în jur.
Atunci recunoscu Valea Speranței, sau ce mai rămase din ea. Din punct de vedere geografic arăta la fel, dar noaptea care domnea acum în acest ținut era rece și fără viață. Nici măcar râul nu se mai auzea, părea că amuțise. Câmpiile erau arse, iar copacii rupți și însângerați. Pe ici colo se auzea căte un scăncet.
- Lenuța! strigă Kitty recunoscând lângă o stâncă corpul prietenie sale.
Alergă acolo și, rupând o bucată din cămașa ei, începu să șteargă fața Lenuței. Își aplecă urechea sa-i asculte respirația, părea să fie destul de bună.
- Kitty, prietena ta este în siguranță aici, am avut eu grijă de ea până acum. Cei din Muntele de Gheață oricum nu se mai întorc, poți merge liniștită să cauți ajutoare.
- Dar…
- Ce dar? o întrerupse zâna iritată. Ești singura speranță, chiar n-ai înțeles? începu ea să ridice tonul. Toți sunt prizonieri: prințul Frei, Robi, Morbir, piticii, și cine știe căt mai pot trăi în Muntele de Gheață ? Piticii trebuie să ajungă neapărat în maxim patruzecișiopt de ore înapoi în pădure, altfel totul este pierdut.
- Daradas! excalmă Kitty. Scumpul meu Daradas!
Kitty văzu pe deal, în zare, chipul cunoscut al unicornului primit de la Delfina. Acesta îi auzi vocea și ochii începură să-i sclipească. Într-un minut ajunse lângă ea și începu să dea jucăuș din cap. Kitty îl încălecă și-i zise:
- Scumpul meu Daradas, du-mă la poarta către Țara Necunoscută.
Kitty îl sărută ușor și, lipindu-și corpul de cel al unicornului, se lăsă purtată de acesta. Un zâmbet i se putea desluși în colțul buzelor și parcă vântul începu să-și alinte din nou mâinile prin coama de un roz deschis a lui Daradas. Încă mai există viațâ!
Au ajuns la poarta care ducea spre Țara Necunoscută, adică spre casa ei de pe malul Prutului. Kitty intră prin valul de apă fără să se gandească prea mult. Se trezi în grădina de acasă, printre ierburile înalte și verzi, era din nou fetița Kitty. Alergă în ogradă și-l găsi pe Petrică, acesta încerca să repare de zor o mașinuță albastră.
- Petrică! Am nevoie urgent de ajutorul tău!
Kitty îl luă de mană și îl trase cu putere spre grădină.
- Auuu! Ce ai? întrebă iritat Petrică scâncind de durere. Kitty nu realizase cu ce forță îl apucase.
- Îți povestesc pe drum, n-avem timp acum de lucruri mărunte, zise ea. Ia trusa de scule!
Petrică luă trusa primită cadou de la părinți și își urmă contrariat surioara lui mai mică. Fără să realizeze ce se întâmplă, intră în Țara Câmpiilor Fermecate și, fascinat de ce vedea și auzea, o asculta cu atenție pe Kitty. Aceasta rămăsese mică, tot la vârsta de acasă, doar după o anumită perioadă de la intrarea ei în Țara Câmpiilor Fermecate, putea fi considerată matură și transformată din nou în frumoasa adolescenta care-i captase atenția prințului Torn. Daradas o recunoscu imediat și, ascultător, îi duse înapoi pe malul lacului. Acolo o găsiră pe zană și pe Lenuța, aceasta din urmă se simțea mult mai bine. Zefira îi făcu micuți căt ea și le dărui aripioare, apoi au pornit spre Țara Muntelui de Gheață. Pe drum și-au pus planul la punct. Zâna le povesti mai multe și i-a zis lui Petrică de ce are nevoie pentru a reuși. Doar oamenii puteau distruge mașinăriile Prințului Torn, și doar ei puteau fi făcuți atât de mici, încât să poată pătrundă peste tot. În depărtare începu să se vadă turnurile reci și negre ale castelului din Muntele de Gheață. Micuții se apropiară fără frică, au ajuns la camera motoarelor, zâna a rămas afară, să stea de pază. Petrică și Kitty au intrat înăuntru și, zburând printre șuruburi și piulițe mișcătoare, s-au apropiat de Inima Ceasului Muntelui de Gheață. Acolo au mărit trusa de scule cu praful fermecat primit de la Zefira și au început să așeze cheile între roțile care se învarteau încontinuu dând viață imensului ceas. Acestea se opriră una câte una și, dintrodată se auzi bătand un orologiu. Era semnul că încercarea lor a fost un succes. Zâna le-a zis că acesta va suna numai dacă vor reuși, iar în momentul în care vor auzi acele bătăi, va trebui să se grăbească spre ieșire, altfel vor sfărși striviți de fiarele de metal. Toate componentele giganticului ceas începură să crape și să cadă. Kitty și Petrică își luară zborul. O bilă mare de plumb le căzu în cale și era cât pe ce să-l strivească pe Petrică. Kitty înmărmuri de groază, dar baiatul o luă de mănă și o forță să zboare mai departe. Coșmarul se termină imediat ce ieșiră afară și mare le fu uimirea când în fața lor, munții din împrejurimi începură să se dezgheațe, cateva raze de soare se vedeau în depărtare. Din castel au început să se reverse șuvoaie întregi de personaje fantastice, închise din diverse motive de prințul Torn și ai lui. Ciclopii dispărură ca prin farmec.
- Nuuuu! se auzi o voce de femeie țipând. Nu poate fi posibil! În curtea castelului apăru o femeie îmbrăcată într-o rochie de un roșu aprins. Purta pe umeri o manta neagră și avea un machiaj strident.
-Vrăjitoarea, spuse zâna și încremeni de frică.
- Ce s-a întâmplat draga mea? întrebă un bărbat ieșind buimăcit dintr-o încăpere a castelului.
Era un domn bătran, sumbru, elegant și cu o privire foarte rece.
- Ce e tată? Se auzi vocea ironică a prințului Torn de la un balcon. S-a rupt vraja iubitei tale amante?
Cerul se despică în două și un fulger o transformă pe vrăjitoare într-o babă chircită și plină de riduri. Două mere roșii îi alunecară din palme și aceasta, plină de disperare, le strânse de pe jos și dispăru într-un nor de praf.
- Aha ha ha! Bir cu fugiții! se auziră hohotele de râs ale prințului Torn. Viața aici pare să fie mereu o piesă de teatru de prost gust. Gata! A picat cortina, toata lumea să plece acasă! Spunând acest lucru, prințul Torn întoarse spatele și intră în cameră. Ceva însă il opri și, privind la fetița de lângă fostul ceas al Muntelui de Gheață, simți cum un fior ciudat îi străbate simțurile.
- Tu?!
O recunoscu pe fata din grădină, pe cea din camera întunecată a castelului, pe adolescenta care îl buimăcea, deși acum era mult mai mică. Dintrodată, Kitty deveni ca prin minune din nou acea domnișoara zveltă, de șaispezece ani și, râzând, urcă pe calul ei înaripat. Îl lăsă pe prinț în urmă, privindu-i pletele blonde care se scăldau în albeața dimineții.
În Țara Câmpiilor Fermecate era din nou sărbătoare, se plănuia un bal de zile mari. Lenuța și Kitty au acceptat această ultimă invitație la petrecerea organizată în special pentru cei din Țara Necunoscută și doar apoi să meargă acasă, adică în sătucul de pe malul Prutului. Petrică însă refuză politicos spunând că trebuie să meargă neapărat acasă. Ajunse în grădina și, plin de energie, alergă la mașinuța lui albastră. La poartă Matei striga de zor.
- Ce vrei mă? îl întrebă Petrică afișând o mică indiferență.
- Strig de o jumătate de oră la poartă, zise Matei supărat împingând poarta. Unde umbli?
- He heeee! N-o să-ți vină să crezi! Să vezi ce mi s-a întamplat. M-a luat Kitty în grădină și m-a dus într-o altă dimensiune, în Țara Câmpiilor Fermecate. Acolo am...
- Ce prostii indrugi acolo? întrebă Matei începând sa râdă copios. Azi nu-i întâi aprilie, mă lași!
Băiatul se aplecă asupra mașinuței albastre și începu să-i miște roțile.
- Mașina asta este avariată rău, adăugă el.
Petrică îl privi cu o urmă de regret și, abandonând discuția despre Țara Câmpiilor Fermecate, începu să-i zică lui Matei cam ce crede el că ar trebui reparat la mașină. Din păcate nu mai avea trusa de scule, i-o putea oare împrumuta el???
