Am luat parte, de curând, la două prezentări, interesante de altfel… În prima s-a discutat despre cum vede societatea misiunea bibliotecii publice, ca instituţie de informare, educaţie şi memorie culturală, iar în cea de-a doua prezentare s-a discutat despre artă, mai exact - „Arta ca mijloc de accesare a emoției” (ca să ajungem la emoție trebuie să ajungem întâi la artă). Mi-a plăcut ideea ambelor discuţii, dar cred că li s-a acordat prea puţin timp ca să putem dezbate corect subiectele propuse. Ni s-au prezentat câteva cifre legate de programele sociale pe care le desfăşoară bibliotecile din ţară, dar, spre final, nu s-a precizat care a fost aportul acestor programe în tot ceea ce înseamnă conceptul de bibliotecă. Cred că lumea este speriată de internet şi toată această dezvoltare tehnologică. Sub efectul acestei frici, uită că biblioteca trebuie să rămână ceea ce este pentru că altfel… nu va mai fi bibliotecă. La un moment dat, o persoană din sală a afirmat foarte destinsă că da, nu se prea citeşte şi mai ales la sat, că a văzut ea acest lucru atunci când a mers la bunică-sa… M-am uitat oripilată şi mi-am amintit, asemeni lui Proust la vederea madlenelor, cum mergeam la biblioteca şcolară din sat. Bibliotecarul, Dumnezeu să-l ierte, mă lăsa să îmi caut singură cărţile că de’, aveam pile, mama mea era directoarea şcolii. Mă şi văd trăgând de acea scară grea şi încercând să mai caut cărţi prin unghere şi semi-întuneric. Ajungeam până pe rafturile de sus, prăfuite şi, cu o jumătate din corp agăţat pe scară şi cealaltă, pe o bucată de raft, îmi căutam cărţi. Uneori, răsfoindu-le, ajungeam să le şi citesc în acea poziţie incomodă. În acelaşi timp, îl admiram pe vecinul nea Ion, cel care ştia să îşi respecte pământul, muncindu-l, aşa cum n-aş fi putut eu… poate niciodată. Şi acel nea Ion a inspirat uneori personaje nemuritoare în literatură, fie că citeşte el… ori ba. Ne plângem că nu mai sunt cititori, că lumea nu mai citeşte. Credeţi că acum o sută de ani procentajul celor care citeau era mai mare? Am mai zis şi altora că avem nevoie atât de oameni de cultură cât şi de buni agricultori (un minim exemplu în acest sens). În concluzie, sunt convinsă că programele sociale pe care le întreprind bibliotecile sunt bine gândite şi sunt concepute pentru a permite oamenilor de rând să intre în contact cu biblioteca şi, astfel, să decidă fiecare rolul cărţilor şi al educaţiei în viaţa lui. Pe acest lucru trebuia să se pună accent şi la prezentarea unde am fost. Care este finalitatea acestor programe? Aici am fi avut nevoie de cifre, nu de valoarea fondurilor europene accesate… A crescut numărul de cititori? A crescut numărul de activităţi culturale? Sunt convinsă că a existat o creştere sau măcar o ameliorare, dar… nu am auzit acest lucru. Mi-a plăcut ideea programelor sociale şi consider că sunt gândite foarte bine, totuşi ar trebui ca şi ceilalţi din jur să înţeleagă aportul acestor programe. Cred că prezentarea trebuia să pună accent pe acest lucru pentru că este un punct forte pe care trebuie să îl înţeleagă mulţi. Tu ştii de aceste programe? Biblioteca a fost, este şi va fi templul învăţăturii, iar învăţătura… eliberează…
