marți, 14 februarie 2012

În memoriam Grigore Vieru

       Ştii oare că astăzi se împlinesc şaptezeci şi şapte de ani de la naşterea marelui poet Grigore Vieru ?
Mă doare să ştiu că lumea uită,  uită esenţialul şi lucrurile cu adevărat valoroase. Mai ştii tu ROMÂNE cine ţi-a cântat ţara, limba şi neamul? Admirăm idealuri străine toată viatţa şi murim în patima neştiinţei căci mereu ne gândim la ce are vecinul în ogradă şi nu evaluăm comorile noastre, nici după ce le-am pierdut…
      …şi eu uit…
      Am crescut cu poeziile lui Grigore Vieru şi mult mi-a plăcut graiul lui atât de simplu şi melodios. A trăit ca un om simplu, dedicându-se idealurilor sale şi a murit cu aceeaşi credinţă. Ce frumos mi-au alintat auzul în copilărie "Casa Părintească", "În limba ta", "Mi-e dor de tine mamă", "Mulţumim pentru pace" şi multe alte versuri pe care ar trebui să le păstrăm cu sfinţenie astăzi şi să le transmitem copiilor asemeni unui testament cultural.
      Poezia "În limba ta" a avut un impact deosebit asupra copilului din mine. Sinceritatea sentimentelor exprimate este şi aici prezentă, aşa cum se poate observa în fiecare poezie scrisă de Grigore Vieru. Simplitatea trăirilor relevă un caracter puternic al scriitorului, deoarece tocmai aceste trăiri simple au reuşit sa sensibilizeze spiritul meu din copilărie.
În limba ta
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge, 
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi, 
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mamă, 
Şi vinul e mai vin, 
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur, 
Şi doar in limba ta
Te poti opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde, 
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta, 
Cu-al tău pământ, 
Cu cerul tău în faţă, 
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.


      Îmi amintesc foarte clar cum de 8 martie era nelipsită poezia "Mi-e dor de tine mamă" şi de fiecare dată, cel care o recita încerca emoţii puternice. Poate din cauza audienţei, dar sunt sigură că şi cuvintele aveau importanţa lor. "Stele, lacrima, privire, mamă, gradină, lumină, văzduhul gurii, nemuritoare carte, dor, omenire, fără moarte, coamă, vorba-ţi caldă, năframă, aproape"… Atâtea cuvinte sensibile adunate în versuri melodioase cu siguranţă ating coardele sufletului.
Mi-e dor de tine, mamă
Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă, 
Mi-e dor de-a ta privire, 
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere, 
A ochilor lumină, 
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie, 
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe, 
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă, 
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape, 
Mi-e dor de tine, mamă.


      Azi vreau doar să-mi reamintesc cu drag acele cuvinte care mi-au înseninat copilăria. În această zi vreau să cânt "În limba mea" "Mi-e dor de tine mamă" sperând că şi voi veţi "Reaprinde(ţi) candela" în casa sufletului vostru luminându-vă fiinţa românească.

luni, 13 februarie 2012

“O lume dispărută”

       “O lume dispărută”, așa se numea una dintre cărțile preferate. Probabil stă ascunsă și acum în biblioteca de acasă, undeva într-un colț știut numai de ea…
       Nu mai țineam minte nici autorul cărții. Se pierduse în negura anilor. Era un autor străin, de care nu mai auzisem până atunci, Arthur Conan Doyle. M-a impresionat povestea echipei de cercetători care ajung pe o platformă ruptă de lume, de pe lângă Amazon. Singura modalitate prin care puteau ieși de pe platforma era un copac pus între două stânci care, bineînțeles, a căzut în prăpastie. Eroii noștri au fost nevoiți să se aventureze spre inima platformei pentru a găsi o cale de a coborî înapoi pe pământ. Treptat, și-au dat seama că flora și fauna diferă total de cea aflată la poalele platformei, ba chiar au găsit specii vechi, dispărute. Și uite asa s-a reconstituit treptat perioada cretacicului. Mai exact, personajele au dat nas în nas chiar și cu T-Rex.
       Auzisem până atunci de fiorosul Tyrannosaurus rex, dar m-a înspăimântat descrierea pterodactililor, niște păsări uriașe care traiau într-o mlaștină. După foarte multe peripeții, personajele reusesc să găseasca o ieșire de pe platou și ajung acasă. Finalul s-a dovedit a fi exact pe placul meu. Profesorul expediției a reușit să surprindă un public întreg scoțând la iveală un pterodactil. Acesta însă a ieșit prin una dintre ferestrele întredeschise și s-a pierdut în ocean.
       Autorul Arthur Conan Doyle a reușit să mă surprindă pe tot parcursul lecturii. Eram prin clasa a cincea sau a șasea când l-am descoperit. Autorul și-a folosit nu numai imaginația ci și cunoșțintele vaste geografice, geologice și chiar despre lumea preistorică. Acea lume dispărută există cu adevărat în Venzuela și a surprins oamenii de știință din toate domeniile, o mulțime din speciile descoperite aici nemaiîntâlnindu-se nicăieri altundeva. Nu s-a găsit nici un animal mai mare decat o pumă, așa încât visele cu dinozauri s-au spulberat imediat.
       “O lume dispărută”, este una dintre lecturile preferate rămase în oglinda amintirilor, o carte pe care o recomand oricărui mic aventurier.

vineri, 3 februarie 2012

Visul alb

Un vaporaș aleargă-n zare,
Cu prova din coral turnat.
E alb și cu catarge-n soare.
Vai… iar dorința mi-am visat!

E jucăria mult dorită,
Văzută în vitrina mare
Unde părinții-și duc copiii
Când este zi de sărbătoare…

Mi-e frig și foame, e târziu,
Afară iar s-a înnoptat.
Luminile de pe la geamuri
Îmi lasă-n suflet un oftat.

Ce fericiți sunt alți copii
Alături de cei dragi în casă.
Ce fericit aș fi și eu
De m-ar lua măcar la masă.

Să-mi dea din cina aburindă,
Sau o felie cât de mică
De pâine caldă, cum, pe vremuri,
Gustam la scumpa mea bunică.

Mi-e  frig și hainele subțiri
Pari mai subțiri ca niciodată
Prin oase gerul îmi îngheață
Un vis cu alb… a fost odată…

joi, 2 februarie 2012

Nori de timp

Nori plutesc
Secunda trece
Timpul iar mă lasă rece…

Vară, dulce alinare
Cu minutele din soare,
Hai clipește-n primăvară
Ore pline de savoare.
În albeața dimineții,
Să îți luminezi poeții.
Care zile-ntregi și nopți,
Cântă pentru-a lor nepoți
Psalmi din pletele-ți solare,
Slefuiți cu pietre rare
Din secunde și minute
Și din orele cernute,
Ieri și azi, poate și mâine,
De-o  zeiță fără nume,
Cu ochi auriți de foc
Și subțire la mijloc.

Nori plutesc,
Secunda trece,
Las’ minutele să plece.
Așteptând ora stelară
Să se nască-n primăvară…

vineri, 13 ianuarie 2012

Lila din ghioluri…




    Se spune că demult, pe malul Prutului, trăiau câteva familii care duceau o viață frumoasă și îndestulată. Pământul negru le oferea roade bogate, iar apele din jur erau pline cu pești. Într-o zi, fiul celui mai instărit de prin acele locuri cobori în vale și zări pe lângă sălcii o frumoasă arătare, cu plete galbene și ochi verzi. Avea un corp subțire pe care doar o pânză albă îl acoperea pe ici colo. Fata privea spre cer și impletea coronițe din flori albastre.
    – Unde mergi tinere, îl întreba ea surâzând? Dacă mergi la pescuit, ar trebui să mai aștepți câteva zile, apele sunt încă nestatornice, iar tu pari fără prea multă experiență.
    Tânărul îi spuse că într-adevăr acolo porni, dar că va mai aștepta câteva zile, așa cum îl povățuise ea. O întrebă de unde este, deoarece n-o mai văzuse până atunci prin acele locuri. Tânăra privi cu ochii mari spre el și-i zise că vine în fiecare an să se scalde în ghiolurile de aici, vine atunci când ies ghioceii și e de mirare cum de nu s-au mai întâlnit. Au povestit până s-a lăsat seara, apoi tânărul se întoarse în satul lui. Întrebă oamenii dacă știu ceva despre frumoasa de sub sălcii, dar nimeni nu știa nimic, doar o bătrână se apropie de el, sprijinită în toiag, și-l povățui să nu se mai ducă acolo deoarece făptura nu era în întregime om și multe inimi a frânt secole la rând. Era Lila, fata Zeului apelor și a Primăverii. Doar când apăreau mugurii putea să iasă din adâncuri. Tânărul încercă să asculte de sfatul ei, dar în dimineața următoare plecă vrăjit s-o întâlnească din nou. Zile întregi s-au scurs, timp în care parcă totul se oprise și doar dragostea lor înflorea din ce în ce mai mult. Se hrăneau cu peștii din ape și se înfruptau din albastrul cerului, gustau din muguri și savurau dulceața iubirii. Într-o zi, fata îi zise că ar fi bine să meargă la ai lui, să vadă ce mai fac și să le zică să stea fără griji. Cu greu, tânărul plecă de lângă ea. A doua zi, când reveni, n-o mai găsi. În zadar a căutat-o prin ghioluri, în zadar a strigat-o zile în șir, frumoasa lui părea pierdută pe veci.
    Probabil s-a pierdut printre ape, căci de atunci nimeni nu l-a mai văzut.
    Primăvara următoare Lila se întoarse sub sălcii, dar iubitul ei nu mai veni. Luă pe ea câteva haine vechi și cu părul răvășit porni spre sat, acolo află cu durere că tânărul s-a pierdut printre ghioluri căutând-o. Cuprinsă de durere, Lila s-a întoars printre ape. În următoarele zile mugurii s-au stins, păsările n-au mai cântat și totul s-a îngălbenit în jur. Disperați, oamenii s-au dus spre ape să ceară ajutor și îndurare. O găsiră întinsă printre trestii, cu ochii verzi țintind cerul și cu obrazii palizi. Când îi văzu pe țăranii îngrijorați, le acceptă darurile și îi trimise la casele lor. Totul reveni la normal…
    Treptat lumea a uitat de acea poveste, ghiolurile s-au uscat și doar locul mai poartă numele de Ghioltosu. Câteodată pare să se reverse furia naturii peste pământul din lunca Prutului și nimeni nu știe că în acel moment Lila plânge de dorul iubitului ei…



joi, 20 octombrie 2011

El Maximo

Ce frumos mai cântă
cu arcușul pe razele sale
ca un virtuoz
plin de sine
și înfumurat
El Maximo...
iar alaiul cu bule de foc
îl fac să pară un zeu.
acolo sus, în ceruri albastre…

Ce frumos mai cânți tu, Soare!

miercuri, 28 septembrie 2011

Atât de limpede

Prin sticlă privește!

cum plouă,
cum ninge,
cum arde cu rouă
când patima frige.

Privește văpaia
luminii de astăzi
și-a celei de mâine,
pierdută-n nocturne.

Și… crește copilul
din tine, din mine…
destin din cuvânt,
al pașilor cânt…

Pierdut ieri în vânt,
în șoapte
și-n gând.

(Ce bine m-alinți tu, privindu-mă blând!)