Pictures by Bățmîndru Lucia

PUR ŞI SIMPLU

PUR ŞI SIMPLU.... Mi-a venit ideea să scriu acest articol, PUR ŞI SIMPLU, acum câteva zile când mă întrebam care e limita dintre bine şi rău… Mai exact, când ar trebui să fim buni şi când ar trebui să luăm atitudine? Cu cine să ne purtăm bine şi cât? Nu este uşor să menţii un echilibru între aceste două stări opuse. Până şi cei buni îşi pot ieşi din fire şi pot reacţiona chiar mai brutal decât cei obişnuiţi cu răutatea zi de zi. Cred că primul pas spre echilibru ar fi să nu reacţionăm sub impulsul stării de moment, deşi nici aici nu putem generaliza. Dacă cineva ne supără cu o vorbă, cu o atitudine mai neobişnuită, poate ar trebui să reflectăm înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. În schimb, dacă suntem atacaţi, mental, fizic, sau sub altă formă dăunătoare, trebuie să fim pregătiţi să conştientizăm şi să reacţionăm în consecinţă. Uneori e cazul să tai în carne vie. Da, dar cât? De unde poţi şti cât poate duce acea persoană? Poate fi o cunoştinţă sau nu, poate fi o persoană depresivă care şi-a pierdut echilibrul şi a dat în nebunie, poate fi un criminal, poate fi orice rău… Răutatea are multe forme, uneori foarte bine ascunse. Totuşi, dacă am încerca să stârpim răul, cum ar trebui să acţionăm? Avem, noi, oare deptul de a juca rolul lui Dumnezeu? E greu să iei anumite decizii. Este şi mai greu să cunoşti limita acestora. Până unde? Cât? Cum? Cât va rezista persoana în cauză? Dar oare ar trebui să ne batem capul atât de mult cu cineva care face rău? Până la urmă, este un pericol public. De ce să nu-l stârpim şi gata? Grea decizie… Nu cred că ceva trebuie stârpit. Fiecare trebuie să cunoască rezultatul acţiunilor sale, să le conştientizeze, să le… consume…

Da, dragii mei, tocmai din această cauză cred că ar trebui să înţelegem că nu este atât de uşor să fii zeu. Nu e uşor să priveşti către stârpituri, să vezi cum fac rău conştient şi cu aviditate şi, totuşi, să rabzi... să îi laşi să se echilibreze singuri, făcând rău altora, apoi să încerci să îi îndrepţi pe calea cea bună, cumva tot prin voinţa lor, chiar dacă poate că uneori te atacă şi pe tine… Şi rabzi, dar oare cât?

Îmi place şi mi-aş dori să pot aplica în viaţa mea crezul aikido – menirea este să cunoşti foarte bine artele marţiale, dar să le foloseşti rar, poate chiar deloc. La bază stă echilibrul şi negocierea.

Ce frumos ar fi dacă toţi am încerca să aplicăm acest crez!

Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...

DE UN TÂNĂR

A fost o dată ca niciodată un rege într-o ţară dintr-o altă lume. Totul mergea ca la carte, ţara creştea văzând cu ochii, încât regele se gândi că ar avea nevoie de un om de încredere, care să îl ajute. Divanul îşi făcea bine treaba, dar nu mai făcea faţă ca odinioară. Într-o zi, cineva îi recomandă un tânăr care părea să aibă mult potenţial. Regele îl cântări din priviri, îl întrebă despre una-alta, apoi se hotărî să îl ia lângă el, să fie administratorul ţării. Entuziasmul tânărului se văzu din prima zi când, arătând spre un ţăran, zise:

- Cam trist e bietul om. Prea strict eşti cu oamenii, dragul meu rege! Cred că ar trebui să fim mai buni. Uite-l pe cel de lângă, ce vesel e! Mai şi cântă!

- Da! răspunse regele, dar nu are atâtea griji, pământuri şi acareturi ca primul. Totuşi te las să îţi exerciţi atribuţiile aşa cum vei găsi de cuviinţă. Te rog să te simţi liber.

Tânărul parcă asta şi aşteptă. Se urcă pe un cal şi fugi în lumea largă. Începu să ţină prelegeri despre bunătate şi viaţă liberă, despre idealul unei vieţi în care binele triumfă şi totul se transformă într-un rai adevărat. Repede îşi făcu aliaţi, iar lumea începu să îl aclame. Deodată, totul parcă înflori în întreaga ţară. Oamenii începură să fie veseli în continuu şi plini de voie bună. Tânărul ajunse la palat şi se înfăţişă mulţumit în faţa împăratului, cu inima crescându-i de fericire. Împăratul zâmbi, dar nu îi spuse nimic, spre dezamăgirea omului de încredere. Nu trecu mult timp şi oamenii începură să vină la palat cu tot felul de cereri, care mai de care mai pretenţioase, pentru a pune în aplicare noua lege, în care binele să guverneze. Tânărul încercă să găsească soluţii şi reuşi să îi ajute pe toţi. Dar cererile creşteau pe zi ce trece, oamenii începeau să devină nemulţumiţi, că nu li se mai răspundea la timp, că petrecerile nu se organizau chiar în fiecare zi, cum şi-ar fi dorit, că lumea nu are motiv de sărbătoare decât o dată la două-trei zile. Omul regelui încercă să îşi ducă planul în continuare, aşa că luă din galbenii palatului ca să îi mulţumească pe toţi. Câteva zile se făcu linişte şi parcă soarele începu să fie iarăşi vesel. Bineînţeles că cererile apărură din nou şi tânărul ajunse iar cu ochii la galbenii împăratului. Nemulţumit de întorsătura lucrurilor, el se duse la rege şi îl rugă să îl ajute. După ce discutară, se întoarse spre mulţime şi ţinu un discurs, în care îi anunţa că nu şi-au mai plătit dările şi visteria începe să se golească. Oamenii începură să strige:

- De unde şi până unde dări, dacă se doreşte o ţară în care să domnească veselia şi bucuria?

- Bine! Dar trebuie să şi muncim! Cine a zis că nu se va munci? întrebă tânărul. O să împart locuitorii în mai multe părţi şi le voi da să aibe grijă de anumite animale, pasări şi întinderi. Celor care vor reuşi să adune roade cât mai bogate, le voi dărui calul meu cel alb.

Calul alb era privit ca o adevărată comoară, aşa că oamenii au fost de acord cu această propunere. După câteva săptămâni, tănărul veni disperat la rege:

- Dragul meu, ocrotitor! Preamărite împărate! La mare ananghie sunt! Oamenii, în loc să muncească, s-au apucat să dea foc lanurilor, pe care le aveau în gospodării celelalte echipe şi să le otrăvească acestora animalele. Totul a luat-o razna, ţara se duce de râpă! Te rog să mă ajuţi!

Regele îl privi calm şi îi răspunse:

- Dar ai toata puterea! Te rog să te foloseşti de ea.

Tânărul îl privi cu reproş pe rege şi se îndepărtă de el gândindu-se că regelui nu-i mai pasă de ţară. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre divanul domnesc. Acolo îl aşteptau câţiva boieri cu zâmbete ironice pe buze.

- Hai! Ia un pahar de apa şi revino-ţi! îi zise unul dintre boieri.

Cu o mişcare automata, tânărul luă paharul şi trase totul pe gât, cu o sete de nedescris. Ochii i se împăienjeniră şi se făcu beznă. Se trezi într-o altă încăpere. Lângă geam se vedea clar umbra regelui şi a unuia dintre boierii din divan. Când îşi dădu seamă că tânărul se trezi, regele se apropie de pat şi îl întrebă:

- Ia zi! Învăţat-ai ceva din tot ce ai făcut? Îţi pot da şansa să o iei de la capăt. Vrei?

- Nu ştiu, bunul meu rege, ce am învăţat! răspunse tânărul. Dar cert este că, dacă e să o iau de la capăt, nu aş mai aplica regulile mele, care nu se bazează decât pe o poveste fantasmatică, ci aş merge pe drumul deja bătătorit şi bine-ştiut. Abia dupa ani de experienţă, se poate veni cu îmbunătăţiri. Şi încă un lucru mi-e clar. Bunătatea asta e de mare preţ, dar trebuie ţinută în cui!

Refrene pentru oameni slabi

Şi... când scriu slabi, nu mă refer la aspectul fizic, ci la cel spiritual. Tot aud de ceva timp ”Nu plânge Ana” şi mă întreb: „Oare chiar ne place nouă, femeilor, să ne plângem de milă?” Până la urmă, cam la asta se referă acel cântec… De ce ne-am bucura pentru că unul care umblă aiurea se întoarce acasă? De ce nu i-am schimba iala? Avem un motiv anume să plângem după o persoană căreia nu îi mai pasă de durerea noastră? Bineee… poate să doară un pic la început, dar clar, o persoană puternică îşi va şterge lacrimile şi va privi spre viitor strategic.

Aici nu mă refer doar la femei. Nu numai bărbaţii înşeală, şi femeile schimbă peisajul destul de des. Refrenul mai sus amintit mi se pare amuzant şi… de plâns, dar nu în contextul cuvintelor exprimate de autor.

„la copii şi la nevastă”. Aşa, deci mai sunt şi copii?! Legile de azi protejează instituţia căsătoriei şi, mai ales, copiii. Încă un motiv în plus de a… nu plânge (prea mult, încât să scrii şi un cântec) după acel cineva. Până la urmă este vorba de o femeie puternică, este o MAMĂ. Ce poate fi mai frumos decât să concepi un copil, să îi dai viaţă şi să îl creşti?! Mama este o Dumnezeire minunată. Mama este o fiinţă puternică. Din păcate, uneori, în societate, importanţa ei este minimizată de oameni fără scrupule sau de femei uşuratice, care, doar pentru faptul că au avut timp şi au răsfoit nişte cărţi, dând copy-paste la câteva cuvinte, se cred emancipate. Poate că nici nu ar fi cazul să le enumerăm aici, pentru că acele păreri chiar nu contează. Sunt oameni fără valoare, care nu vor lăsa absolut nimic în urma lor. Învăţatul ca învăţatul, dar practica ne omoară. Bineînţeles că a fi mamă nu înseamnă doar să concepi şi să naşti un copil. E necesar să îi fii alături şi să îl creşti frumos. Revin la refrenul de mai sus. De ce să plângi după cineva căruia nu îi pasă de ce simţi tu, atât timp cât ai parte de ceva mult mai frumos, copiii? A se lua în considerare că este valabilă şi situaţia inversă. Nu generalizez subiectul la nivel de gen. Cred că am fi mult mai fericiţi dacă ne-am gândi la ce vrem noi cu adevărat şi nu ne-am plânge de milă, sau nu am acţiona din egoism.

E uşor să fii un om rău. Ia încearcă să fii bun şi vezi ce primeşti în schimb, şi cât poţi să rezişti!!!

Pozele sunt cu titlu informativ. Se pot șterge la cerere și drept de autor.

Poveste

Once upon a time… a fost odată

O copiliță într-un mic ținut;

MOON domnea atunci în lumea toată

Și țesea zorii, ca pe-un azimuth.

Și-așa creștea fetița într-o zi,

Cât ceilalți se-nălțau cam în vreo trei;

Tot descântând steluțe, ea urzi,

Slove aldine în vechi clopoței.

Și… chicotind cu struna de major.

Și-a-nchipuit palatul de cleștar,

Că e obrazul unui acordor.

Visând eternitatea-ntr-un lăstar...

Once upon a time… a fost odată,

O copiliță într-un mic ținut

Cu povestea, dintr-un vis, brodată,

Universul MOON... dintr-un minut!

ETERNITATEA UNEI CLIPE

Ea îl privea ca pe o minune. Probabil s-a îndrăgostit de el înainte de a-l cunoaşte, era idealul pe care şi l-ar fi dorit oricând o femeie ca ea.
- Cum de am avut eu marele noroc să te întâlnesc în această viaţă? îl întrebă ea surâzând cu neîncredere. Vei mai fi aici şi peste ani?
Se pierdu în ochii lui, ochii cei mai frumoşi, ochi ce o priveau cu tandreţe, dorinţă şi protecţie. Ştia că poate avea, în sfârşit, încredere în bărbătul de lângă ea. Îi era teamă să se încreadă în acest sentiment, dar era atat de puternic şi real.
Peste ani el era tot lângă ea, acelaşi, ba chiar mai real, mai aproape, mai iubitor şi protector. Era zeul ei, UNICUL.

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon

Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi când te gândeşti că cei care ţin cu adevărat la tine sunt, în primul rând, membrii familiei (părinţii, fraţii, surorile, etc.). Ei au făcut sacrificii să creşti şi să lupţi cu toate provocările vieţii, ei nu au dormit nopţile gândindu-se la grijile tale, pe lângă grijile lor, ei te-au iubit şi te-au răsfăţat atunci când ai avut cu adevărat nevoie. Privesc în jur, asemeni unui spectator, uneori plictisit, alteori amuzat, cum lumea aruncă atât de uşor cuvinte preţioase care ar trebui să descrie dragostea în toate culorile ei şi îmi dau seama cât de sterpe au ajuns aceste cuvinte. Ele nu mai pot îngloba adevăratele sentimente. Ce înseamnă, cu adevărat, să ţii la o persoană? Să strigi în gura mare că îl/o vrei? Asta nu se numeşte iubire, este egoism şi posesivitate. Când te rupi de durere că nu poţi avea o persoană, intervine orgoliul şi alte interese. Vrei să ştii cum poate iubi o persoană cu ceva experienţă de viaţă? Întreabă-i trecutul, omul nu se schimbă! Iubirea este… iubire! Când ţii la o persoană, chiar ţii şi îţi pasă de fericirea ei. O vei lăsa să aleagă, dar vei încerca să îi fii alături, dacă face alegerile greşite. Iubirea nu înseamnă să fii, cu adevărat, prezent/ă în viaţa persoanei la care ţii. Poţi fi un bun prieten, tot aşa poţi şi ajuta, în caz de nevoie, fără să implori posesivitate. Poţi aduce un zâmbet pe buze când ea/el suferă sau… poţi, pur şi simplu… pleca. Veţi întreba poate: Păi cum să treci peste dorinţa de a avea? Dragii mei, dacă este să fie, va fi. Dacă persoana de care vă place este cu altcineva, din start nu aveţi ce căuta. Vă întreb: Cum aţi putea fi cu cineva, care zice aceeaşi poveste ţie şi altuia/alteia? Clar, aţi putea fi. Da! Dar în acest caz nu ar mai fi vorba de dragoste, ci de dorinţă, posesie, egoism, etc. Când vrei iubire, apoi… O VREI! În carne şi oase, cu trup şi suflet, să simţi vibraţiile în toate punctele trupului încins şi să ştii că ceea ce simţi tu, simte şi celălalt. Altfel, nu e decât un schimb de… idei. Dacă nu e să fie, pleci mai departe, în căutarea a ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Ochii care nu se văd se uită, sentimentele neîmpărtăşite dispar în neant, iar în lumea asta mare s-ar putea să întâlneşti şi acel suflet pereche, destinat ţie, cu trup şi suflet.

Fiecare alege ce vrea cu adevărat în viaţă: iluzii din minciuni frumoase, satisfacerea dorinţelor trupeşti sau dragoste. Poţi face atâtea şi atâtea lucruri frumoase alături de persoana la care ţii şi care îţi împărtăşeşte aceleaşi sentimente! Ideea este să ai norocul să o şi întâlneşti! Până atunci, bucură-te de dragostea celor apropiaţi, este pură şi necondiţionată!

O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...