Amintirile sunt de nepreţuit, pentru că declanşează sentimente pe care le crezi uitate, ori nici nu ştii că le-ai avut vreodată. Să nu fugi de nimic ce te leagă de ele.
Când picioarele îşi fluturau tălpile prin parful de ţară, când visele păreau a fi mai aproape de a se împlini şi nimic nu părea imposibil... Ce fericire poate fi mai apropiata de sufletul tău?
Lumea poate zice multe şi nevrute, dar niciodată nu ţi le va putea smulge şi lua, amintirile.
Copilăria e ceva divin, care merită să ţi-o reaminteşti în viaţa de zi cu zi.
Îmi amintesc de zilele de şcoală şi de colegii de clasă, de parcă ar fi fost ieri, şi, credeţi-mă, nostalgia nu-şi are cuvinte pe care le-aş putea înşira aici. Îmi amintesc chiar şi de unele clipe legate de grădinţă. Da, chiar şi de grădiniţă. Ne mai şi certam pentru jucării. Alergam şi ne sprijineam de gardul de sârmă când trecea trenul şi... cred că strigam şi cântam în acelaşi timp. Educatoarele ne scoteau la înviorare dimineaţa şi, uneori, ne duceau la plimbare pe toţi, în cârd... :))) Iar mirosul de iarbă proaspătă, din padure şi din câmpie, ne coordonau spre poveşti ştiute, dar reinventate, spre a ne satisface dorinţele pe care nu le descoperiserăm până atunci.
Amintirile din copilărie nu ar trebui uitate tocmai pentru suflul de inocenţă pe care ţi-l pot reactiva, din când în când, în sufletul tău de om matur, încercat prea mult de soartă şi de experienţe, care mai de care, pozitive şi negative. Bineînţeles că cele mai multe probabil îşi au şi un rost, pentru iniţiere şi călire, dar... vă întreb dacă, punându-le în balanţă, ce credeţi că va oferi un sentiment mai profund, o amintire din copilarie, ori una de la maturitate?
