Ziaristică sau pofta vine mancand

 În lipsă de inspirație, și mă refer la adevărata plăcere a cititului, m-am abonat la cateva ziare de la Poșta Romană. Nu e marketing ci doar o informație care se presupune că ar trebui să releve faptul că au prețuri pentru toate buzunarele și o gamă variată din care poți să alegi. M-am gandit că... pofta vine mancand, iar răsfoitul îmi va mai “lumina” un pic zilele de weekend. Zis și făcut. Ziarul “Lumina de duminică” este unul religios, dar foarte bine proporționat. Toate aprecierile mele echipei care nu-ți bagă pe gat tot felul de informații care să te facă să dai bir cu fugiții atunci cand începi să citești ceva. Temele sunt abordate într-o manieră lejeră și conțin informații chiar folositoare legate inclusiv de artă, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Ziarul “Diamantul” pare a fi o adevărată comoară. Are articole atat de diversificate încat nu ai cum să nu te îndrăgostești de el după ce începi să-l răsfoiești. Conține articole de geografie, SF, istorie, sănătate, sprirituale, chiar și o secțiune de intregrame la final. Pentru cei cu pretenții literare, “Luceafărul de dimineață” sigur nu vă va dezamăgi. 

Așa că, un ceai cu niște brioșe, și ziarul în față, parcă te și duce cu gandul la o casa de la țară, casă în care tu stai relaxat pe terasă și savurezi din plin frumusețea naturii cu tot ce te înconjoară. Bineînțeles, să nu uităm și de o muzică bună pe fundal. Poftă bună la citit!

SONET... CU TITLU DISOLUT

 Se-nşiră-aşa, prin ceaţa aghiasmată,

Ei, muritori, cu aripile frânte

Şi nu mai au nimic de dinainte,

Doar amintiri de umbra de lopată...

 

Trec roiuri de altare-nveşmântate

Cu fir de-argint şi tiv suflat cu aur,

Coroanele mai au frunze de laur,

Cerşind un ultim gând de-angelitate

 

Şi în amurgul vremii toate-or trece

Un vierme va rămâne-n azimuth,

Înfulecând din hoiturile sece,

 

Cu-acelaşi gust, acelaşi conţinut

Şi n-o să scadă stiva asta rece

Cât timp va fi cu titlu disolut...

Cămaşa, ei cămaşa nu te lasă, că nu este numărul tău... :)

Aş începe cu “a fost odată ca niciodată” şi aş termina povestea cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar… nu despre asta este vorba. Mi-am amintit, zilele astea, de o conversaţie purtată cu un prieten. Mi se plângea că o prietenă bună, de-a lui, avea ceva probleme în relaţia de cuplu. Tipa ajunsese, pesemne, la disperare. I-am zis să îi fie alături şi să îi spună o poveste. Am inventat-o pe loc, adaptată prefect situaţiei în sine. Mică, dar cu o idee mare:

Treci pe lângă un magazin şi privirea îţi este fermecată de o cămaşă pe care o zăreşti în vitrină. Este atât de frumoasă, prefectă, aşa cum o visezi, tu, de ceva timp. Parcă o şi vezi purtând-o şi admirându-i cusăturile fine şi materialul de o calitate rar întâlnită. Intri şi te îndrepţi, cu emoţie, spre vânzătoare, sperând să îţi comunice un preţ cât mai apropiat de buzunarul tău. Oare cât ai putea da pe ea? Dacă nu ai destul la tine sau pe card, te vei împrumuta? Zâmbeşti vânzătoarei şi aştepţi, cu înfrigurare, detaliile. Îţi spune preţul şi, parcă, îţi mai revii (chiar te bucuri). Îi ceri să probezi una şi… SURPRIZĂ! Nu au mărimea ta şi… modelul din vitrină este ultimul. “NU VOM MAI ADUCE!” sunt cuvintele pe care le auzi. Te apucă nervii şi te uiţi cu jind la cămaşa expusă. “Oare cine va fi norocosul?” te întrebi şi te cuprinde invidia…

Ei, dragii mei, aşa se întâmplă în viaţă... Îţi poate plăcea foarte mult o persoană. Poate şi ea te place, dar ce să faci?... Cămaşa, ei cămaşa nu te lasă, că nu este numărul tău... :)

Să aveţi o zi cu MULT SOARE în suflet!

Crăiasa fată

M-aplec în fața ta, Măicuță

Tânjesc după sărutul tău

Plecat-am prea departe poate

Acum aș vrea, la pieptul tău,

Să stau. Să-ți simt căldura dragă,

S-ascult poveștile cu prinți

Și să mă joc cu a ta salbă...

Vai! Dor mi-e de ai mei părinți!

Mi-e dor de soarele fierbinte

Ce-ncununa, în zi de vară,

O carte de învățăminte,

Ce-o răsfoiam eu, până seară...

Trecut-au anii mult mai mulți,

Acum sunt rece ca ghețarul,

Stau rătăcită printre munți,

Cu fața rece ca și varul;

Aștern cuvinte fără noimă,

Sperând, la clipa fermecată,

Să ies din starea mea de comă,

Să redevin Crăiasa Fată,

S-ștern câmpii din infinit

Pe-un orizont, mult îndrăgit!

A fost odată ca niciodată

A fost odată ca niciodată un boier atȃt de avar, încȃt nici banii nu mai voiau să-i stea în pungă. Deși avea de toate, boierul se gȃndi cum să-și asigure venitul și pe viitor, așa că merse în sat să-și verifice agoniseala. Se gȃndi că țăranii trebuie în primul rȃnd să-l iubească ca să fie sigur că îi sunt fideli și muncitori. Întȃlni un țăran și-l întrebă:

- Îți iubești boierul?

- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerit acesta și cu teamă.

- Îl vei iubi și pe viitor?

- Bineințeles stăpȃne!

Mulțumit, boierul, își cȃntări burta și porni mai departe, țanțoș ca un cocoș. Cȃteva văi, mai încolo, primi același răspuns, așa că, văzȃnd că se înserează, porni agale spre casă. Când colo, într-un loc izolat al satului, zări o cocioabă. Bătu la ușa, dar nimeni nu-i răspunse. Se încruntă amarnic. Mai bătu de cȃteva ori în ușă și... nimic. Își luă inima în dinți, apoi, dȃnd cu piciorul în ușă, o deschise. Acolo, într-un ungher, stătea o muiere, lȃngă un foc, legănȃndu-și pruncul. Boierul, își înăspri sprȃncenele și, ridicȃnd tonul, o întrebă:

- Îți iubești boierul?

- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerită aceasta și cu teamă.

- Îl vei iubi și în viitor?

- Bineînțeles stăpȃne!

Mulțumit și de acest răspuns, boierul întoarse spatele și porni bucuros spre casă. La scurt timp, însă, boierul văzu că îi scade averea pe zi ce trece. Își întrebă omul care se ocupa de pămȃnturile lui ce s-a întȃmplat.

- Apoi boierule, toată lumea se chinuie atȃt de mult să te iubească, încȃt nimeni nu mai muncește!

Azimut...

Ți-aș spune că te-oi bantui la noapte

Dar de ce-aș pierde timpul eu cu tine?

Cand singură mă simt atat de bine

În anotipuri vechi și-ndepărtate

Ți-as spune că nu meriți nicio vorbă

Dar nu te știu nici cat o degerată

Probabil vrei să ai o minte sobră

Să faci cu mine și vecinătate

Ți-aș spune poate multe și nevrute

Dar știu că n-ai habar nici cine sunt

Ți-aș spune pe curand sau poate du-te

Dar nu-mi ești o rutină pe pămant

În loc aș construi un mic palat

Cu muzică și tot ce-am desenat

S-aduc în el ce-n urmă am lăsat

Și la final să-l cizelez în alb

Să pot să m-adancesc în umbra sorții

Să plang în sufletu-mi de simplu om

Cortină să așez în umbra nopții

Copile, plangi cu mine cand ți-e somn!

Visează langă mine, în asceză

Pictează doar palate de cleștar

Pornește cu-o scanteie de lumină

Și finisări de umbră de icar

Și nu uita că în povestea toată

Doar tu ești cel ce-n condică îți scrii

Căci Dumnezeu poate-ți deschide poarta

Dar tu alegi ce poți și vrei să fii!

O floare mai adie la fereastră

O amintire dintr-un vechi trecut

Sărut de gheață închis într-o glastră

Răsfrant prin suflete de azimuth...

Hai vino în mormîntul meu de gheață

Răsfață-mă cu cel mai tandru vis

Te-aștept printre ruinele de ceață

Cum au mai așteptat cei ce-au promis

Încantă-mă cu-n dans nocturn feeric

Alintă-mă cu șoapte cat mai reci

Și astfel, dintr-un univers eteric

Vei trece într-un univers... de veci...

"Decalog oarecare" Cert e că, în final, mai contează și ce faci.

Teoretic, noi ne facem soarta.

Practic, ea ne face cum vrea.

Asa-zisa prietenie nu există, oamenii își fac singuri de petrecanie, dând vina pe vecinul.

Își sapă singuri groapa, ba dau dublu și pe sicriu.

Pacea vine când te-aștepți cel mai puțin.

Păcătoșii se vor întrece în zicale, să le gâdile nările.

Perfecțiunea nu s-a născut și nici nu se va naște, sperie.

Cântece nostalgice mai terțează printre pașii trecătorilor.

Istoria se va scrie cum s-a mai scris, cu de toate.

Cert e că, în final, mai contează și ce faci.