luni, 11 ianuarie 2021

“Doar o vorbă să-ţi mai spun”

 Astăzi aş vrea să vorbesc despre bârfă. “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, deoarece şi acest subiect este mult prea scărpinat şi n-aş vrea să îmi pierd mult timp abordându-l. Se spune că bârfa este tratament psihologic pentru unii. Dacă am citi studii în acest sens, am ajunge chiar să fim de acord cu această părere şi să bârfim necontenit doar de dragul de a fi mai… sănătoşi. Ce să zic? Puţină bârfă probabil nu strică niciodată, ideea este să fie… cu bun simţ. Până acum câţiva ani, credeam că bârfa înseamnă:

• Ce îşi povestesc babele duminica după slujbă;
• Cum îşi critică vecina nora, fata cea proaspăt căsătorită, povestind la jumătate de sat cât de neîndemânatică este în gospodărie;
• Poveştile de tot soiul spuse de bărbaţi, după prea multe pahare cu licoarea lui Bachus;
Lista ar fi lungă… Ideea este alta, am descoperit că mai exista un soi de bârfă. Cea în care cineva se laudă cu nişte cuceriri închipuite, de bun soi, doar ca să atragă soiuri mai uşor de cules. Dacă fata e urâţică, dar reuşeste să facă o partidă bună cu un băiat, sigur va atrage dintr-o bucată mai mulţi pretendenţi. De ce? Pentru că va stârni curiozitate. De ce a fost aleasă? Înseamnă că are ceva special. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu un băiat. Dacă va reuşi să convingă o fată frumoasă, pentru ca să iasă cu el de câteva ori, deja va fi privit cu destul interes. Cateodată, însă fapta este înlocuită cu bârfa. Mai exact, o persoană se poate lăuda cu anumite cuceriri închipuite, unei alte persoane, doar pentru a-i atrage atenţia. Să zicem că atât timp cât lucrurile rămân între ei, e doar o bârfă de prost gust… Dar ce ne facem dacă bârfa iese la iveală? Are toate şansele să iasă, deoarece întotdeauna te vei lăuda cu ceva de soi şi nu cu restul cuiva. Dar persoana pe care vrei să o cucereşti poate fi atât de flatată, că este considerată prioritară unui soi ales, încât nu se va putea abţine şi… va vorbi… Repercusiunile pot fi diverse (în funcţie de situaţie). Cert este că, un om, cu personalitate puternică, niciodată nu va apela la astfel de artificii. Vorbim de oamenii care se mulţumesc cu puţin şi tocmai de asta riscă să piardă teren în faţa altora, pe care nu au curajul nici să îi abordeze, de frică să nu fie refuzaţi. Şi atunci ce să facem?!... Chiar unica soluţie să fie bârfa? Las răspunsul, ca mingea în terenul vostru… verbal...
O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!...





luni, 14 septembrie 2020

Ziaristică sau pofta vine mancand

 În lipsă de inspirație, și mă refer la adevărata plăcere a cititului, m-am abonat la cateva ziare de la Poșta Romană. Nu e marketing ci doar o informație care se presupune că ar trebui să releve faptul că au prețuri pentru toate buzunarele și o gamă variată din care poți să alegi. M-am gandit că... pofta vine mancand, iar răsfoitul îmi va mai “lumina” un pic zilele de weekendZis și făcut. Ziarul “Lumina de duminică” este unul religios, dar foarte bine proporționat. Toate aprecierile mele echipei care nu-ți bagă pe gat tot felul de informații care să te facă să dai bir cu fugiții atunci cand începi să citești ceva. Temele sunt abordate într-o manieră lejeră și conțin informații chiar folositoare legate inclusiv de artă, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Ziarul “Diamantul” pare a fi o adevărată comoară. Are articole atat de diversificate încat nu ai cum să nu te îndrăgostești de el după ce începi să-l răsfoiești. Conține articole de geografie, SF, istorie, sănătate, sprirituale, chiar și o secțiune de intregrame la final. Pentru cei cu pretenții literare, “Luceafărul de dimineață” sigur nu vă va dezamăgi

Așa că, un ceai cu niște brioșe, și ziarul în față, parcă te și duce cu gandul la o casa de la țară, casă în care tu stai relaxat pe terasă și savurezi din plin frumusețea naturii cu tot ce te înconjoară. Bineînțeles, să nu uităm și de o muzică bună pe fundal. Poftă bună la citit!




vineri, 7 august 2020

SONET... CU TITLU DISOLUT

 Se-nşiră-aşa, prin ceaţa aghiasmată,

Ei, muritori, cu aripile frânte

Şi nu mai au nimic de dinainte,

Doar amintiri de umbra de lopată...

 

Trec roiuri de altare-nveşmântate

Cu fir de-argint şi tiv suflat cu aur,

Coroanele mai au frunze de laur,

Cerşind un ultim gând de-angelitate

 

Şi în amurgul vremii toate-or trece

Un vierme va rămâne-n azimuth,

Înfulecând din hoiturile sece,

 

Cu-acelaşi gust, acelaşi conţinut

Şi n-o să scadă stiva asta rece

Cât timp va fi cu titlu disolut...



sâmbătă, 9 mai 2020

Cămaşa, ei cămaşa nu te lasă, că nu este numărul tău... :)

Aş începe cu “a fost odată ca niciodată” şi aş termina povestea cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar… nu despre asta este vorba. Mi-am amintit, zilele astea, de o conversaţie purtată cu un prieten. Mi se plângea că o prietenă bună, de-a lui, avea ceva probleme în relaţia de cuplu. Tipa ajunsese, pesemne, la disperare. I-am zis să îi fie alături şi să îi spună o poveste. Am inventat-o pe loc, adaptată prefect situaţiei în sine. Mică, dar cu o idee mare:

Treci pe lângă un magazin şi privirea îţi este fermecată de o cămaşă pe care o zăreşti în vitrină. Este atât de frumoasă, prefectă, aşa cum o visezi, tu, de ceva timp. Parcă o şi vezi purtând-o şi admirându-i cusăturile fine şi materialul de o calitate rar întâlnită. Intri şi te îndrepţi, cu emoţie, spre vânzătoare, sperând să îţi comunice un preţ cât mai apropiat de buzunarul tău. Oare cât ai putea da pe ea? Dacă nu ai destul la tine sau pe card, te vei împrumuta? Zâmbeşti vânzătoarei şi aştepţi, cu înfrigurare, detaliile. Îţi spune preţul şi, parcă, îţi mai revii (chiar te bucuri). Îi ceri să probezi una şi… SURPRIZĂ! Nu au mărimea ta şi… modelul din vitrină este ultimul. “NU VOM MAI ADUCE!” sunt cuvintele pe care le auzi. Te apucă nervii şi te uiţi cu jind la cămaşa expusă. “Oare cine va fi norocosul?” te întrebi şi te cuprinde invidia…

Ei, dragii mei, aşa se întâmplă în viaţă... Îţi poate plăcea foarte mult o persoană. Poate şi ea te place, dar ce să faci?... Cămaşa, ei cămaşa nu te lasă, că nu este numărul tău... :)



Să aveţi o zi cu MULT SOARE în suflet!



duminică, 29 martie 2020

Crăiasa fată



M-aplec în fața ta, Măicuță
Tânjesc după sărutul tău
Plecat-am prea departe poate
Acum aș vrea, la pieptul tău,
Să stau. Să-ți simt căldura dragă,
S-ascult poveștile cu prinți
Și să mă joc cu a ta salbă...
Vai! Dor mi-e de ai mei părinți!
Mi-e dor de soarele fierbinte
Ce-ncununa, în zi de vară,
O carte de învățăminte,
Ce-o răsfoiam eu, până seară...

Trecut-au anii mult mai mulți,
Acum sunt rece ca ghețarul,
Stau rătăcită printre munți,
Cu fața rece ca și varul;
Aștern cuvinte fără noimă,
Sperând, la clipa fermecată,
Să ies din starea mea de comă,
Să redevin Crăiasa Fată,
S-ștern câmpii din infinit
Pe-un orizont, mult îndrăgit!

duminică, 1 decembrie 2019

A fost odată ca niciodată


A fost odată ca niciodată un boier atȃt de avar, încȃt nici banii nu mai voiau să-i stea în pungă. Deși avea de toate, boierul se gȃndi cum să-și asigure venitul și pe viitor, așa că merse în sat să-și verifice agoniseala. Se gȃndi că țăranii trebuie în primul rȃnd să-l iubească ca să fie sigur că îi sunt fideli și muncitori. Întȃlni un țăran și-l întrebă:

- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerit acesta și cu teamă.
- Îl vei iubi și pe viitor?
- Bineințeles stăpȃne!

Mulțumit, boierul, își cȃntări burta și porni mai departe, țanțoș ca un cocoș. Cȃteva văi, mai încolo, primi același răspuns, așa că, văzȃnd că se înserează, porni agale spre casă. Când colo, într-un loc izolat al satului, zări o cocioabă. Bătu la ușa, dar nimeni nu-i răspunse. Se încruntă amarnic. Mai bătu de cȃteva ori în ușă și... nimic. Își luă inima în dinți, apoi, dȃnd cu piciorul în ușă, o deschise. Acolo, într-un ungher, stătea o muiere, lȃngă un foc, legănȃndu-și pruncul. Boierul, își înăspri sprȃncenele și, ridicȃnd tonul, o întrebă:

- Îți iubești boierul?
- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerită aceasta și cu teamă.
- Îl vei iubi și în viitor?
- Bineînțeles stăpȃne!

Mulțumit și de acest răspuns, boierul întoarse spatele și porni bucuros spre casă. La scurt timp, însă, boierul văzu că îi scade averea pe zi ce trece. Își întrebă omul care se ocupa de pămȃnturile lui ce s-a întȃmplat.

- Apoi boierule, toată lumea se chinuie atȃt de mult să te iubească, încȃt nimeni nu mai muncește!

miercuri, 13 noiembrie 2019

Azimut...


Ți-aș spune că te-oi bantui la noapte

Dar de ce-aș pierde timpul eu cu tine?
Cand singură mă simt atat de bine
În anotipuri vechi și-ndepărtate

Ți-as spune că nu meriți nicio vorbă
Dar nu te știu nici cat o degerată
Probabil vrei să ai o minte sobră
Să faci cu mine și vecinătate

Ți-aș spune poate multe și nevrute
Dar știu că n-ai habar nici cine sunt
Ți-aș spune pe curand sau poate du-te
Dar nu-mi ești o rutină pe pămant

În loc aș construi un mic palat
Cu muzică și tot ce-am desenat
S-aduc în el ce-n urmă am lăsat
Și la final să-l cizelez în alb

Să pot să m-adancesc în umbra sorții
Să plang în sufletu-mi de simplu om
Cortină să așez în umbra nopții
Copile, plangi cu mine cand ți-e somn!

Visează langă mine, în asceză
Pictează doar palate de cleștar
Pornește cu-o scanteie de lumină
Și finisări de umbră de icar

Și nu uita că în povestea toată
Doar tu ești cel ce-n condică îți scrii
Căci Dumnezeu poate-ți deschide poarta
Dar tu alegi ce poți și vrei să fii!

O floare mai adie la fereastră
O amintire dintr-un vechi trecut
Sărut de gheață închis într-o glastră
Răsfrant prin suflete de azimuth...

Hai vino în mormîntul meu de gheață
Răsfață-mă cu cel mai tandru vis
Te-aștept printre ruinele de ceață
Cum au mai așteptat cei ce-au promis

Încantă-mă cu-n dans nocturn feeric
Alintă-mă cu șoapte cat mai reci
Și astfel, dintr-un univers eteric
Vei trece într-un univers... de veci...