Şi amintirile aşteaptă o balanţă

Amintirile sunt de nepreţuit, pentru că declanşează sentimente pe care le crezi uitate, ori nici nu ştii că le-ai avut vreodată. Să nu fugi de nimic ce te leagă de ele.

Când picioarele îşi fluturau tălpile prin parful de ţară, când visele păreau a fi mai aproape de a se împlini şi nimic nu părea imposibil... Ce fericire poate fi mai apropiata de sufletul tău?

Lumea poate zice multe şi nevrute, dar niciodată nu ţi le va putea smulge şi lua, amintirile.

Copilăria e ceva divin, care merită să ţi-o reaminteşti în viaţa de zi cu zi.

Îmi amintesc de zilele de şcoală şi de colegii de clasă, de parcă ar fi fost ieri, şi, credeţi-mă, nostalgia nu-şi are cuvinte pe care le-aş putea înşira aici. Îmi amintesc chiar şi de unele clipe legate de grădinţă. Da, chiar şi de grădiniţă. Ne mai şi certam pentru jucării. Alergam şi ne sprijineam de gardul de sârmă când trecea trenul şi... cred că strigam şi cântam în acelaşi timp. Educatoarele ne scoteau la înviorare dimineaţa şi, uneori, ne duceau la plimbare pe toţi, în cârd... :))) Iar mirosul de iarbă proaspătă, din padure şi din câmpie, ne coordonau spre poveşti ştiute, dar reinventate, spre a ne satisface dorinţele pe care nu le descoperiserăm până atunci.

Amintirile din copilărie nu ar trebui uitate tocmai pentru suflul de inocenţă pe care ţi-l pot reactiva, din când în când, în sufletul tău de om matur, încercat prea mult de soartă şi de experienţe, care mai de care, pozitive şi negative. Bineînţeles că cele mai multe probabil îşi au şi un rost, pentru iniţiere şi călire, dar... vă întreb dacă, punându-le în balanţă, ce credeţi că va oferi un sentiment mai profund, o amintire din copilarie, ori una de la maturitate?

ASTĂZI

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre artă. Este subiectul meu preferat, se poate vedea şi în CV-ul meu literar la hobby-uri: arta și formele ei. Noi, oamenii, pe cât suntem de asemănători, pe atât de diferiţi. Ce este prioritar pentru mine în viaţă, s-ar putea să nu fie pentru mulţi. Dacă unii consideră că viaţa se trăieşte în cluburi şi într-o continuă distracţie, mie mi se pare un mod de a-mi pierde timp preţios în care îmi pot transpune gândurile pe nişte pagini, tablouri noi sau chiar poveşti. Mai exact, fiecare cu ce-i place! Uneori şi eu îmi ies din fire şi încep să condamn anumite lucruri sau chiar oameni, tocmai bazându-mă pe priorităţile mele din viaţă şi nu pe ceea ce înseamnă VIAŢA. Ce înseamnă ea? În primul rând dragoste. Încă de mici mulţi dintre noi au privilegiul de a se bucura de acest sentiment, oferit de părinţi şi rude. Creştem înconjuraţi de puritatea acelui sentiment hrănit din reacţii adevărate. Pe parcursul vieţii însă, trebuie să recunoaştem că societatea ne înrăieşte şi ne face să pierdem treptat acea parte din noi, care ne poate dărui adevăratele emoţii valoroase. Spre exemplu, de ce nu mai trăim la fel sărbătorile, aşa cum le vedeam în copilărie? Societatea ne învaţă că nu e bine să ne exprimăm emoţiile, că a fi emotiv este un semn de micime. Oare? Uneori oamenii ajung să vadă în ceilalţi părţi din ei şi nu pot înţelege că s-ar putea să privească exact opusul a ceea ce sunt ei. Oare de asta unii oameni ajung să îi privească greşit pe alţii doar pentru că ei cunosc doar o parte a vieţii şi nu pot înţelege că un artist se poate dedica artei doar pentru a se bucura de ea, doar pentru a se întrupa în avatarurile personajelor pe care le crează, doar pentru a visa cât mai departe, doar pentru a se îndrăgosti iar şi iar de simbolurile din copilărie etc? În general, un om de artă, caută în primul rând beneficiile spirituale. Bineînţeles că nu putem nega faptul că banii sunt un factor important în viaţă. Din păcate suntem nevoiţi să depindem totuşi de ei. Este un lucru cert şi nu ar fi cazul să îl neg. Dar ce scriu eu aici? Gânduri... Probabil primitive pe alocuri. Dar vreau ca aceste gânduri să poarte în ele naivitatea pe care o ador la oamenii frumoşi, cei care ştiu să iubească necondiţionat. Şi încă o recomandare atât mie cât şi celorlalţi... Nu mai judecaţi fără să aveţi cunoştinţele necesare!

Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...

SCRIBO...SCRIBERE

Îmi place să scriu. Cum am început, nici eu nu ştiu. Poate pentru că am preferat mereu să visez, evadând din realitate într-o lume minunată pe care mi-o construiam de fiecare dată altfel, în copilărie. De fiecare dată ajustam câte ceva, adăugam, ştergeam sau rotunjeam. Şi aşa deveneau visurile poveşti, frânturi din sufletul meu...

AM SCRIS, SCRIU ŞI VOI SCRIE

TEXT DE LA PRETEXT SAU RĂSPUNSUL NECESAR

M-am întâlnit acum câteva zile cu o colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era veselă şi faţa îi radia.

-         Aşa da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!

-         Păi e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.

-         Dacă sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!

-        Păi viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece. La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine, nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă (pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale celuilalt (mai puţine, dar...).

-         Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi laşi în plata lor, cu nebuna lor?

-         Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea artistică.

-         Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!

-         A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.

- Şi cum de ai reuşit să treci peste?

- Păi începusem să mă cert, până şi cu cei apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.

-         Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.

-        Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?

-        Ei, gata! Vezi că încă te afectează!

-  Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei. Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează în viaţă cu adevărat! REALITATEA!

EU ŞI VOI

Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de oamenii care m-au ajutat necondiţionat, unii fără să mă cunoască mai deloc. Îmi voi aminti de bătrânul care mi-a luat un suc şi mi-a plătit suplimentul de bilet la trenul accelerat, în clasa a noua, doar pentru că i s-a părut că nu avea rost să merg cu personalul. Era un om simplu, lucra pe la nu ştiu ce sonde din Comăneşti, nici măcar numele nu am reuşit să i-l reţin. Dar îi văd chipul, cu drag, pentru că oamenii ca el trebuie preţuiţi. Probabil şi-a propus să aibe grijă de mine pe drum, văzându-mă singură. Nu l-am mai întâlnit de atunci şi nici nu ştiu dacă i-am zis cuvintele merituoase de mulţumire. Întotdeauna îmi voi aminti cu drag de o doamnă care avea un restaurant lângă o staţie din Tecuci. Era iarnă, cei de la CFR hotărâseră să facă grevă şi ne-au lăsat în drum, fără un termen de soluţionare şi cu banii luaţi. Eram răcită cobză şi toată baza era în colega mea de clasă. Ea a intrat în vorbă cu două călugăriţe care ne-au dus la doamna cu restaurantul. Drumurile erau blocate din cauza zăpezii. Am stat de pe la şapte dimineaţa până pe la orele paisprezece. În tot acest timp ne-a dat de mâncat, ceai cald şi mie câteva pastile. Apoi, când s-a anunţat că drumurile au fost deszăpezite, am plecat mulţumind frumos. Nici numele ei nu i-l mai ştiu, dar parcă îi văd chipul plin de bunătate. Şi aş putea da foarte multe exemple de astfel de oameni care ştiu să ajute fără să cunoască persoana de lângă. Poate din această cauză mulţi mi-au zis că sunt naivă, că mă ataşez şi iert prea mult. Am iertat şi oameni care mi-au făcut rău. Apoi iar a trebuit să îi iert... până am renunţat la ei. Am văzut şi pe unii, care, crezându-se puternici, atacau oameni nevinovaţi, pe care îi vedeau aparent singuri şi fără de ajutor. Şi atacau în grup, parcă vrând să arate ce mari şi tari sunt ei. Dar oare un grup de circari ce atacă oameni nevinovaţi vor fi vreodată cu adevărat puternici sau îşi vor crea doar o iluzie favorabilă grupului? Este un lucru bine ştiut de mult că oamenii care sunt cu adevărat puternici... nu atacă. Dacă vezi un om exaltat de dorinţa de a face rău trebuie să îi dai o şansă, încercând să îl ajuţi, să îl ridici. Unii reuşesc să înţeleagă şi ridică fruntea, alţii însă greşesc la nesfârşit. Sunt oameni care abia aşteaptă să dea vina pe ceilalţi pentru greşelile pe care ei le comit. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este rezultatul unor decizii luate tot de noi. Dacă voi fi criticată pentru că am scris acest articol va fi tot pentru ca am luat eu decizia de a-l publica. Oamenii trebuie să înţeleagă faptul că, în viaţă, trebuie să ne mai şi asumăm unele lucruri. Aaaa... Că unii poate îşi dau seama că, dacă ar începe să îşi asume, ar cădea prea mult, asta este altă problemă. Dacă şi-ar fi asumat la timp, nu ar fi ajuns în anumite ipostaze. Dacă îţi minţi aproapele şi prietenii, la un moment dat cineva tot va descoperi adevărul şi atunci vei face... ce? Vei căuta pe alţii să dai vina?...

Am început acest articol amintind de nişte oameni foarte frumoşi, oameni pe care îi voi ţine mereu minte. Îmi amintesc şi de cei care mi-au făcut rău, au avut şi ei rolul lor în viaţa mea. În mod straniu, răutatea gratuită pe care am primit-o mi-a deschis uşi şi lumi nebănuite, favorabile tot mie. Pornind de la experienţele mele de viaţă ajung la concluzia că, în final, tot binele este cel care învinge. Poate nu chiar la început. Începutul e de multe ori cucerit de minciună, trădare şi răutate... Dar priviţi la oamenii cu adevărat puternici, ei au un traseu frumos. Eu aşa mi-l fac. Voi?!...

Pictures by Bățmîndru Lucia

PUR ŞI SIMPLU

PUR ŞI SIMPLU.... Mi-a venit ideea să scriu acest articol, PUR ŞI SIMPLU, acum câteva zile când mă întrebam care e limita dintre bine şi rău… Mai exact, când ar trebui să fim buni şi când ar trebui să luăm atitudine? Cu cine să ne purtăm bine şi cât? Nu este uşor să menţii un echilibru între aceste două stări opuse. Până şi cei buni îşi pot ieşi din fire şi pot reacţiona chiar mai brutal decât cei obişnuiţi cu răutatea zi de zi. Cred că primul pas spre echilibru ar fi să nu reacţionăm sub impulsul stării de moment, deşi nici aici nu putem generaliza. Dacă cineva ne supără cu o vorbă, cu o atitudine mai neobişnuită, poate ar trebui să reflectăm înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. În schimb, dacă suntem atacaţi, mental, fizic, sau sub altă formă dăunătoare, trebuie să fim pregătiţi să conştientizăm şi să reacţionăm în consecinţă. Uneori e cazul să tai în carne vie. Da, dar cât? De unde poţi şti cât poate duce acea persoană? Poate fi o cunoştinţă sau nu, poate fi o persoană depresivă care şi-a pierdut echilibrul şi a dat în nebunie, poate fi un criminal, poate fi orice rău… Răutatea are multe forme, uneori foarte bine ascunse. Totuşi, dacă am încerca să stârpim răul, cum ar trebui să acţionăm? Avem, noi, oare deptul de a juca rolul lui Dumnezeu? E greu să iei anumite decizii. Este şi mai greu să cunoşti limita acestora. Până unde? Cât? Cum? Cât va rezista persoana în cauză? Dar oare ar trebui să ne batem capul atât de mult cu cineva care face rău? Până la urmă, este un pericol public. De ce să nu-l stârpim şi gata? Grea decizie… Nu cred că ceva trebuie stârpit. Fiecare trebuie să cunoască rezultatul acţiunilor sale, să le conştientizeze, să le… consume…

Da, dragii mei, tocmai din această cauză cred că ar trebui să înţelegem că nu este atât de uşor să fii zeu. Nu e uşor să priveşti către stârpituri, să vezi cum fac rău conştient şi cu aviditate şi, totuşi, să rabzi... să îi laşi să se echilibreze singuri, făcând rău altora, apoi să încerci să îi îndrepţi pe calea cea bună, cumva tot prin voinţa lor, chiar dacă poate că uneori te atacă şi pe tine… Şi rabzi, dar oare cât?

Îmi place şi mi-aş dori să pot aplica în viaţa mea crezul aikido – menirea este să cunoşti foarte bine artele marţiale, dar să le foloseşti rar, poate chiar deloc. La bază stă echilibrul şi negocierea.

Ce frumos ar fi dacă toţi am încerca să aplicăm acest crez!

Să aveţi o zi cu mult soare în suflet, dragii mei!...