Crăiasa fată

M-aplec în fața ta, Măicuță

Tânjesc după sărutul tău

Plecat-am prea departe poate

Acum aș vrea, la pieptul tău,

Să stau. Să-ți simt căldura dragă,

S-ascult poveștile cu prinți

Și să mă joc cu a ta salbă...

Vai! Dor mi-e de ai mei părinți!

Mi-e dor de soarele fierbinte

Ce-ncununa, în zi de vară,

O carte de învățăminte,

Ce-o răsfoiam eu, până seară...

Trecut-au anii mult mai mulți,

Acum sunt rece ca ghețarul,

Stau rătăcită printre munți,

Cu fața rece ca și varul;

Aștern cuvinte fără noimă,

Sperând, la clipa fermecată,

Să ies din starea mea de comă,

Să redevin Crăiasa Fată,

S-ștern câmpii din infinit

Pe-un orizont, mult îndrăgit!

A fost odată ca niciodată

A fost odată ca niciodată un boier atȃt de avar, încȃt nici banii nu mai voiau să-i stea în pungă. Deși avea de toate, boierul se gȃndi cum să-și asigure venitul și pe viitor, așa că merse în sat să-și verifice agoniseala. Se gȃndi că țăranii trebuie în primul rȃnd să-l iubească ca să fie sigur că îi sunt fideli și muncitori. Întȃlni un țăran și-l întrebă:

- Îți iubești boierul?

- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerit acesta și cu teamă.

- Îl vei iubi și pe viitor?

- Bineințeles stăpȃne!

Mulțumit, boierul, își cȃntări burta și porni mai departe, țanțoș ca un cocoș. Cȃteva văi, mai încolo, primi același răspuns, așa că, văzȃnd că se înserează, porni agale spre casă. Când colo, într-un loc izolat al satului, zări o cocioabă. Bătu la ușa, dar nimeni nu-i răspunse. Se încruntă amarnic. Mai bătu de cȃteva ori în ușă și... nimic. Își luă inima în dinți, apoi, dȃnd cu piciorul în ușă, o deschise. Acolo, într-un ungher, stătea o muiere, lȃngă un foc, legănȃndu-și pruncul. Boierul, își înăspri sprȃncenele și, ridicȃnd tonul, o întrebă:

- Îți iubești boierul?

- Îl iubesc, stăpȃne, răspunse smerită aceasta și cu teamă.

- Îl vei iubi și în viitor?

- Bineînțeles stăpȃne!

Mulțumit și de acest răspuns, boierul întoarse spatele și porni bucuros spre casă. La scurt timp, însă, boierul văzu că îi scade averea pe zi ce trece. Își întrebă omul care se ocupa de pămȃnturile lui ce s-a întȃmplat.

- Apoi boierule, toată lumea se chinuie atȃt de mult să te iubească, încȃt nimeni nu mai muncește!

Azimut...

Ți-aș spune că te-oi bantui la noapte

Dar de ce-aș pierde timpul eu cu tine?

Cand singură mă simt atat de bine

În anotipuri vechi și-ndepărtate

Ți-as spune că nu meriți nicio vorbă

Dar nu te știu nici cat o degerată

Probabil vrei să ai o minte sobră

Să faci cu mine și vecinătate

Ți-aș spune poate multe și nevrute

Dar știu că n-ai habar nici cine sunt

Ți-aș spune pe curand sau poate du-te

Dar nu-mi ești o rutină pe pămant

În loc aș construi un mic palat

Cu muzică și tot ce-am desenat

S-aduc în el ce-n urmă am lăsat

Și la final să-l cizelez în alb

Să pot să m-adancesc în umbra sorții

Să plang în sufletu-mi de simplu om

Cortină să așez în umbra nopții

Copile, plangi cu mine cand ți-e somn!

Visează langă mine, în asceză

Pictează doar palate de cleștar

Pornește cu-o scanteie de lumină

Și finisări de umbră de icar

Și nu uita că în povestea toată

Doar tu ești cel ce-n condică îți scrii

Căci Dumnezeu poate-ți deschide poarta

Dar tu alegi ce poți și vrei să fii!

O floare mai adie la fereastră

O amintire dintr-un vechi trecut

Sărut de gheață închis într-o glastră

Răsfrant prin suflete de azimuth...

Hai vino în mormîntul meu de gheață

Răsfață-mă cu cel mai tandru vis

Te-aștept printre ruinele de ceață

Cum au mai așteptat cei ce-au promis

Încantă-mă cu-n dans nocturn feeric

Alintă-mă cu șoapte cat mai reci

Și astfel, dintr-un univers eteric

Vei trece într-un univers... de veci...

"Decalog oarecare" Cert e că, în final, mai contează și ce faci.

Teoretic, noi ne facem soarta.

Practic, ea ne face cum vrea.

Asa-zisa prietenie nu există, oamenii își fac singuri de petrecanie, dând vina pe vecinul.

Își sapă singuri groapa, ba dau dublu și pe sicriu.

Pacea vine când te-aștepți cel mai puțin.

Păcătoșii se vor întrece în zicale, să le gâdile nările.

Perfecțiunea nu s-a născut și nici nu se va naște, sperie.

Cântece nostalgice mai terțează printre pașii trecătorilor.

Istoria se va scrie cum s-a mai scris, cu de toate.

Cert e că, în final, mai contează și ce faci.

Alma Mater Studiorum

Mater Studiorum e satulă

A pierdut mult timp stând printre gânduri

Fără întrebări caut răspunsuri

Se repetă ca într-o celulă

O cafea să bem în semn de pace

Cum să ucizi ceva ce este mort?

Ce-a fost, va fi și este peste tot

Știind că cerul stă ascuns și tace

Povestea-i mult prea veche să o vezi

Secretul este să o cercetezi

Căci timpul nu stă locului, mă crezi?

Cu primi și ultimi să o accesezi

Și poate un pic să o-mprospătezi

Spre a REDEVENI ce prefațezi

"Decalog oarecare"

Teoretic, noi ne facem soarta.

Practic, ea ne face cum vrea.

Asa-zisa prietenie nu există, oamenii își fac singuri de petrecanie, dând vina pe vecinul.

Își sapă singuri groapa, ba dau dublu și pe sicriu.

Pacea vine când te-aștepți cel mai puțin.

Păcătoșii se vor întrece în zicale ce să le gâdile nările.

Perfecțiunea nu s-a născut și nici nu se va naște, ar speria.

Cântece nostalgice mai terțează printre pașii trecătorilor.

Istoria se va scrie cum s-a mai scris, cu de toate.

Cert e ca în final mai contează și ce faci.

Mă vei iubi când n-oi fi nimeni?

Mă vei iubi când n-oi fi nimeni?
O umbră se-auzi-ntr-o seară
Când n-oi fi rouă, ci ruine
Un suflet rânced
Prin suspine?
Mă vei iubi când plouă cerul?
Cu lacrimi grele și amare
De va fi lună
Va fi soare
Voi fi a ta îmbrățișare?
Răstălmăcite
În cuvinte
Umbra rămase-n al ei vis
Cuprins de neștiință-n cripte
Răspunsul?
Nu e de atins
Chemarea-a fost
Pierdută-n zări
Și-n mări cu tristele-i uitări
Cu întrebări, dacă vreodată
Va fi răspuns
Fără… errata